Consilier parental, despre infrastructura de sprijin și prevenție emoțională în România: „În era digitală, este foarte ușor să găsești alinare în jocuri și dispozitive”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cazurile de violență în școli, hărțuirea sau consumul de substanțe interzise la vârste tot mai fragede țin agenda publică în România în ultimii ani.
Cuprins:
- Infrastructura de sprijin emoțional, deficitară
- „Vine un moment în care nu mai este suficient să discuți cu un apropiat”
- Când nevoile de bază lasă emoțiile pe ultimul loc
- Lipsa validării emoționale, rădăcina multor comportamente de risc
- Cum poate fi prevenită agresivitatea în rândul copiilor
- Un psiholog la sute sau mii de elevi
- Autoritățile au un rol esențial
- Proiectul „De la rădăcini la aripi”
- Se poate întâmpla oricui
Infrastructura de sprijin emoțional, deficitară
De cele mai multe ori, accentul se pune pe ce facem după ce apare problema: cine e vinovat, ce sancțiuni se aplică, ce măsuri urgente ar trebui luate. Mult mai rar ne întrebăm ce ar fi putut fi făcut din timp, astfel încât lucrurile să nu ajungă acolo, și ce rol are informarea și educarea părinților în prevenirea acestor situații.
În comunitățile mici și în mediul rural, infrastructura de sprijin emoțional pentru părinți și copii este limitată sau aproape inexistentă. Numărul specialiștilor este redus, grupurile de sprijin sunt rare, iar inițiativele de educație parentală ajung foarte greu la familii sau nu reușesc să producă un impact real.
Ana Mărgărita, consilier parental, a resimțit pe propria piele această diferență, în momentul în care s-a mutat de la București la Curtea de Argeș. Despre această realitate și despre nevoia de prevenție emoțională a vorbit într-un interviu pentru Libertatea.
De asemenea, lucrând cu familii din comunitate, experta a observat presiunea cu care se confruntă părinții și lipsa accesului la intervenții specializate. Din acest motiv a apărut „De la rădăcini la aripi”, o inițiativă care propune sprijin timpuriu, accesibil și construit în comunitate.
„Vine un moment în care nu mai este suficient să discuți cu un apropiat”
Ana Mărgărita a acordat un interviu pentru Libertatea în care a vorbit despre conceptul de prevenția emoțională și cum este văzut în România.
Libertatea: Care a fost primul semnal care v-a făcut să realizați că familiile din orașele mici au nevoie de mai mult decât sfaturile primite de la cunoscuți?
Ana Mărgărita: Eu am observat și am simțit pe pielea mea realitatea orașelor mici în momentul în care am făcut tranziția de la București la Curtea de Argeș. Am realizat cât de mare este, de fapt, presiunea pe care o resimt mamele și, în general, părinții. Și vine un moment în care nu mai este suficient să discuți cu un apropiat, pentru că ai nevoie de un sfat științific, aplicat, poate chiar de o intervenție. De cele mai multe ori, persoanele apropiate sunt persoane care vor fi subiective și nu ne-ar putea sfătui exact ce am putea să facem într-o situație.
În comunitățile mici, în orașele mici și mai ales în zonele rurale, specialiștii nu sunt atât de numeroși pe cât ar fi nevoie, iar serviciile nu sunt tocmai accesibile, pentru că și salariile sunt direct proporționale cu mărimea orașului, să zic așa.
Având experiența unui oraș mare, precum Bucureștiul, și a unui oraș mic, pot spune că în orașele mari oportunitățile sunt mult mai multe: specialiști, conferințe, evenimente (multe dintre ele chiar gratuite) la care părinții pot participa și de unde pot obține informațiile necesare. Lucru care nu se întâmplă, din păcate, în orașele mici.
- De ce prevenția emoțională rămâne aproape inexistentă în orașele de provincie?
- Accesul la informații este limitat. Într-adevăr, suntem într-o perioadă în care social media și accesul la internet oferă foarte multe informații și beneficii. Însă, de cele mai multe ori, gândirea critică nu poate fi aplicată și nu mai putem filtra aceste informații.
Este foarte important ca informațiile să fie culese din surse validate și verificate. De cele mai multe ori, acele surse sunt medici, specialiști în educație, psihologi. Așadar, cadrul trebuie sa fie unul mai formal și verificat.
Prevenția, din păcate, din punctul meu de vedere, este redusă la nivel național, nu doar în orașele mici, însă aici se resimte foarte tare acest aspect.
Când nevoile de bază lasă emoțiile pe ultimul loc
- În general, părinții caută sprijin abia când apare o problemă gravă. De ce e atât de greu să investim în prevenție?
- Sunt mulți factori, mi-ar fi greu să spun concret de ce este atât de greu. Resursele financiare pot fi un motiv pentru care nu avem cum să investim în prevenție. Există, până la urmă, și o piramidă a nevoilor: trebuie să ne asigurăm nevoile de bază pentru a putea urca spre vârful piramidei, acolo unde se află nevoile emoționale. Iar din lipsa banilor, oamenii nu pot să investească în prevenție, nu se pot forma, nu pot să consulte și să meargă la niște specialiști sau medici.
Pe de altă parte, cred că este și o abordare care s-a cascadat de-a lungul generațiilor. Atât timp cât în trecut nu s-a investit în prevenție, este greu să schimbăm asta peste noapte.
Un alt motiv ar fi deschiderea oamenilor, pentru că de cele mai multe ori trăim în negare. Este greu să acceptăm că întâmpinăm o provocare, că avem o problemă sau că avem nevoie de sprijin. Nu este ușor să acceptăm că nu putem acoperi toate nevoile și că este necesar să ne specializăm, să ne informăm, să ne documentăm, să acționăm. Și atunci, trăind în această negare, e foarte greu să să ieși din ea și să accepți că trebuie să mergi mai departe. Așadar, vorbim clar despre un cumul de factori care fac prevenția dificilă.
Lipsa validării emoționale, rădăcina multor comportamente de risc
- Care sunt cele mai frecvente dificultăți emoționale pe care le observați la copiii din comunitate?
- Sunt foarte multe, dar aș începe cu faptul că nu sunt înțeleși. Este ceva ce auzim frecvent de la copiii preadolescenți și adolescenți, pentru că ei își exprimă mult mai ușor nevoile.
Simt că nu sunt înțeleși, nu sunt ascultați, nu sunt văzuți, nu sunt suficienți și atunci această nevoie caută să fie îndeplinită undeva. Dacă nu este îndeplinită în sânul familiei, în cadrul social sau în cel școlar, unde petrec foarte multe ore pe zi, atunci au tendința de a căuta, bineînțeles, în altă parte. Este o nevoie pe care ei trebuie să și-o satisfacă.
Astfel ajung în ecrane, în tehnologie. În era digitală, este foarte ușor să găsești alinare în jocuri și dispozitive. Din păcate, uneori ajung și la consum de substanțe, tutun și alte comportamente de risc.
Aș putea spune că aceasta este principala lor provocare: nu se simt văzuți, nu se simt iubiți, nu se simt înțeleși, nu simt că sunt suficienți sau că sunt buni. Iar competiția și comparația constantă cu colegul, cu vecinul, cu prietenul, pe care, de multe ori, o facem inconștient, devine pentru ei o durere foarte mare.
Cum poate fi prevenită agresivitatea în rândul copiilor
- Auzim tot mai des despre cazuri de agresivitate în școli. Ce se întâmplă atunci când intervenim abia după un incident? Și câte dintre aceste situații ar fi putut fi prevenite dacă sprijinul venea mai devreme?
- Ar fi putut fi prevenit cu siguranță să se întâmple și să existe această violență. Faptul că se intervine după incident nu este greșit. Dimpotrivă, este bine că se intervine, însă contează foarte mult cum.
Atunci când abordăm o situație în fază acută, tratăm ceea ce vedem: simptomul. Ne uităm la ce s-a întâmplat concret, „te-ai bătut cu X, cum facem să nu se mai repete?”. Aici intervine prevenția și este important să mergem la rădăcina problemei: ce a declanșat acel comportament, ce a simțit copilul, ce emoție intensă, acumulată în timp, a dus la această reacție. Vorbim și despre un mecanism de adaptare la situație. Doar dacă intervenim la cauză, putem ajunge să nu mai avem aceste cazuri de violență în școli.
Nu este greșit că intervenim post incident. Provocarea este modul în care o facem. Dacă tratăm doar acut și la nivel de suprafață ceea ce am observat, în fond nu am rezolvat nimic și, cu siguranță, în majoritatea cazurilor, acel incident se va întâmpla din nou.
- Care sunt semnalele timpurii pe care adulții, părinți sau profesori, le ignoră cel mai des?
- Probabil nu le ignoră cu intenție, ci sunt semnale interpretate greșit sau care pot fi ușor interpretate greșit.
În mod contraintuitiv, nu neapărat starea de agitație, hiperkinetismul pe care îl vedem la copii, lipsa de atenție sau dificultățile de concentrare sunt indicatorii direcți ai violenței, ci putem să observăm inclusiv o închidere. Copiii devin tăcuți, devin izolați și nu mai comunică. Acestea sunt niște semnale de alarmă din perspectiva aceasta a comportamentelor. Pot apărea tulburări de alimentație, tulburări de somn, oboseală, o lipsă de atenție, dificultăți de concentrare.
Dacă discutăm de cadrul educațional, atunci o să vedem că acel copil nu mai performează și îi este foarte greu să învețe, să își facă proiectele și temele.
Acestea ar fi principalele semnale de alarmă pe care, de cele mai multe ori, le interpretăm greșit. Spre exemplu, dacă un copil se închide, acesta este catalogat că are o perioadă mai dificilă sau că așa este el, apoi îl lăsăm în starea aceea fără să ne dorim să vedem ce se află în spatele acestui comportament, al acestei reacții.
Un psiholog la sute sau mii de elevi
- Cum arată, concret, lipsa infrastructurii de sprijin pentru părinți într-un oraș precum Curtea de Argeș?
- O să spun că lipsa infrastructurii înseamnă, în primul rând, un număr foarte mic de specialiști. Când spun specialiști, mă refer la psihologi clinicieni, consilieri parentali, terapeuți. Înseamnă și lipsa deschiderii părinților către aceste servicii, fie din motive financiare, fie pur și simplu pentru că nu știu că ele există. Ar trebui să existe și o formă de informare, de promovare a acestor resurse.
Mai înseamnă lipsa resurselor și lipsa acelui „sat” de care ai nevoie pentru a crește un copil. Pentru că, deși focusul este pus mai ales pe zonele urbane mari, când vorbim despre comunități mici nu ne referim doar la Curtea de Argeș. Curtea de Argeș este un oraș în care ajung oameni din localitățile limitrofe, iar aici vorbim, de fapt, și despre mediul rural.
Specialiștii, din păcate, nu ajung în mediul rural. Există și o lipsă de colaborare între acești specialiști și instituțiile școlare, astfel încât informația să ajungă și la părinți. De exemplu, să existe o recomandare clară: „Există psihologi clinicieni. Eu, ca psiholog școlar, îți recomand o astfel de evaluare sau îți sugerez să discuți cu un terapeut”.
De cele mai multe ori, prevenția este orientată exclusiv către copii, dar soluția este să facem prevenție la nivel de familie. Părinții sunt mediul de siguranță al copiilor și, atunci, ei au foarte, foarte mare nevoie de susținere, de terapii, de grupuri de sprijin. Aceste grupuri de sprijin pentru mame, pentru tați, pentru părinți, pentru familii nu prea există în zonele rurale. Cel puțin în zonele rurale din jurul orașului Curtea de Argeș nu există deloc, iar în Curtea de Argeș sunt insuficiente.
Nu avem suficienți specialiști, nu avem acces la specialiști din orașele mari, nu avem conferințe sau cadre formate care să abordeze aceste subiecte foarte sensibile.
- Au școlile suficiente resurse de sprijin emoțional, cum ar fi psihologi și consilieri?
- Trebuie să definim ce înseamnă „suficient”. Psihologi și consilieri școlari există, însă ar trebui să vedem realist ce înseamnă un plan de intervenție și care este capacitatea personalului de a gestiona zeci, sute, poate chiar mii de elevi, iar aici mă refer la liceele mari.
Un psiholog școlar are capacitatea de a analiza, discuta și evalua mii de elevi într-o lună? Din punctul meu de vedere, nu cred că este fezabil și nici posibil să construim, în acest moment, ceva concret, detaliat și cu adevărat complex. Putem interveni la nivel de suprafață, însă aceasta este realitatea din școli în prezent.
Nu spun că nu există intervenții. Cu siguranță sunt foarte multe inițiative la nivelul inspectoratelor școlare. Știu că există și diverse campanii desfășurate în parteneriat cu Poliția Română, de exemplu, despre consumul de droguri. Însă este important să analizăm dacă aceste campanii și mesaje ajung, într-adevăr, la elevi.
Contează foarte mult și cadrul în care se desfășoară. Dacă vii în fața clasei și abordezi niște discuții pe care copiii, de cele mai multe ori, le vor lua în râs, cei care ar putea avea nevoie de sprijin se vor sfii să întrebe ceva, pentru a nu fi etichetați sau pentru a nu deveni ținta bullyingului.
Și atunci ne întrebăm: facem, dar cum facem? Care sunt rezultatele? Cum le măsurăm? Cum măsurăm aceste intervenții ca să ne dăm seama că facem, într-adevăr, prevenție, ale cărei rezultate le vom vedea în viitor?
Prevenția nu se vede imediat, se vede în timp. Deci există intervenții, dar trebuie să definim ce înseamnă „suficient”. Iar acest „suficient” înseamnă, de fapt, ce ne dorim să obținem de la resursele pe care le folosim.
Autoritățile au un rol esențial
- Ce responsabilitate au autoritățile locale?
- Responsabilitatea lor este una foarte mare, la fel cum este, de fapt, responsabilitatea tuturor. Noi suntem cu toți actorii acestei societăți și responsabilitatea se împarte. Nu putem aștepta ca doar autoritățile să vină și să facă ceva, trebuie să facem și noi. Aici fac apel către ONG-uri, către instituții mai mici sau mai mari, să se unească. Cred că aceasta este soluția: să ne unim în jurul unui scop comun și să acționăm, fără să așteptăm mereu intervenția instituțiilor.
Sunt de părere că, acolo unde nu ți se oferă, încerci să creezi. Așa acționez și în munca mea și acesta este, de fapt și rolul ONG-urilor și al societății civile.
Responsabilitatea autorităților este una foarte mare, în contextul în care vedem cum numărul de cazuri de violență din școli a crescut, iar numărul de adicții în grupe foarte mici de vârstă este prezent și tot crește.
Suntem puși față în față cu o situație foarte dificilă, sensibilă, într-o fază acută în care intervenția trebuie să se întâmple acum. Aș putea spune chiar ieri, nu astăzi. Intervenția trebuie să fie imediată. Important este cum facem să venim și noi în sprijinul instituțiilor și să nu așteptăm doar ca instituțiile să facă ceva.
Proiectul „De la rădăcini la aripi”
- Cum a luat naștere proiectul „De la rădăcini la aripi” și ce nevoi încercați să acoperiți?
- Încerc să vin în sprijinul instituțiilor și să fac fix ceea ce spuneam mai devreme, ca actor al acestei societăți, pun și eu umărul la ceea ce se întâmplă. Ideea și proiectul au pornit tocmai din această nevoie pe care am observat-o în Curtea de Argeș și în localitățile din jur, ci anume lipsa acestei infrastructuri.
Eu lucram deja cu familii din oraș, din calitatea mea de consilier parental. Totodată, experiența mea ca mamă aici a contat foarte mult. În momentul în care m-am mutat, nu am avut resurse la care să apelez atunci când am avut nevoie de sprijin postpartum.
Ce vom încerca să facem acum este să invităm părinții la un dialog cu specialiști precum Diana Stănculeanu, Oana Hera, psihoterapeuți și Oana Niculae, medic psihiatru, într-un cadru sigur și deschis, în care să nu se simtă judecați. Ne dorim să abordăm aceste subiecte foarte sensibile și să le vorbim despre cum prevenim comportamentele cu care se confruntă mulți părinți, pentru că prevenția nu începe acum, ci începe încă de la nașterea copilului.
De asemenea, vrem să discutăm despre cum identificăm semnalele de alarmă, cum le abordăm și ce trebuie să aducem noi în viața de familie, astfel încât să ne asigurăm că susținem dezvoltarea emoțională a copilului.
Ne dorim să ajungem la cât mai mulți oameni și la cât mai multe familii motiv pentru care am început această colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean, pentru că, dincolo de părinți, este nevoie și de profesori, educatori și învățători. Și ei au nevoie de formare, și ei au nevoie să fie un sprijin pentru copiii pe care îi au la clasă.
Ne dorim să ajungem și în școli, tocmai de aceea am făcut apel la o colaborare între inspectoratele școlare și noi, astfel încât să putem intra în cât mai multe școli din județ și să avem în sală cât mai mulți angajați din sistemul educațional, nu doar familii.
- Care sunt, în general, reacțiile părinților care participă la aceste ore? Care e frica lor dominantă?
- Părinții sunt încă reticenți. Sunt reticenți din teama de necunoscut, din teama de a fi judecați și din teama că poate este prea târziu să mai facă ceva pentru copilul lor. La aceasta se adaugă și mentalitatea, pentru că din păcate, în orașele mici, atât timp cât nu există infrastructură, nu există suficientă expunere și nici deschidere către oportunități.
Când spun oportunități, mă refer la toate domeniile, inclusiv la cele culturale. În orașele mici, de exemplu, piesele de teatru nu sunt la fel de frecvente sau accesibile ca în orașele mari, iar evenimentele culturale, în general, sunt mai rare. Toate aceste lucruri contribuie la formarea unei minți deschise, iar lipsa lor îi poate face pe oameni să fie mai rezervați.
Din fericire, există și părinți deschiși, mai puțini ce-i drept, dar ne bucură faptul că, din ce în ce mai des, oameni care au trăit în orașe mari aleg să se întoarcă sau să se mute în orașe mai mici, aducând cu ei această deschidere. Se creează micro comunități, oamenii se mobilizează unii pe alții „uite, are loc un eveniment, hai și tu” și astfel lucrurile încep să se miște.
- Este rușinea un factor pentru care părinții nu se deschid?
- Da, mai ales în comunitățile mici, unde oamenii se cunosc între ei, iar în mediul rural cu atât mai mult. Teama de etichetare îi face pe mulți părinți să nu participe sau să nu pună întrebări.
În cadrul evenimentului „De la Rădăcini la Aripi” va exista o serie de dialoguri între specialiști și părinți. Vom crea un cadru în care părinții să poată pune întrebări și să putem aborda situații punctuale. Asta ne dorim. Nu vrem să venim doar cu informații teoretice, cu extrase din cărți sau să ținem prelegeri. Ne dorim să construim un spațiu real de dialog.
În momentul în care părintele se simte rușinat și se gândește „dacă întreb, ce o să spună vecinul?”, „ce o să spună X sau Y?”, deschiderea dispare înainte ca dialogul să înceapă. Iar asta îngreunează lucrurile, dar eu am fost mereu de părere că este suficient să schimbi un om astăzi, pentru că este un efect de domino. Mâine putem să schimbăm doi, schimbarea nu se face la nivel mare, schimbarea nu se face peste noapte, schimbarea se face cu niște pași foarte, foarte mici, și cu foarte multă dorință de a nu renunța.
Se poate întâmpla oricui
- Dacă ar fi să transmiteți un mesaj direct părinților care cred că „nu li se poate întâmpla lor”, care ar fi acela?
- Se poate întâmpla oricui. Se poate întâmpla oricui, pentru că suntem oameni. Suntem diferiți, dar suntem construiți pe emoții. Suntem construiți să trăim într-o societate și să avem oameni în jurul nostru. Reacțiile noastre vor fi, bineînțeles, adaptate la mediu, la educația pe care o avem și la emoțiile pe care le trăim.
Nu mi-aș dori ca acest gând - „mi se poate întâmpla orice” - să meargă într-o direcție de panică, ci mai degrabă într-o direcție de conștientizare. Să rămânem vigilenți, să fim atenți la semnalele din jurul nostru și să înțelegem că lucrurile se pot întâmpla oricui, în orice moment.
Cu pregătire însă, lucrurile pot fi gestionate diferit. Să ceară sprijin, să fie curioși, să se informeze, să apeleze la specialiști, să participe la evenimente și conferințe. Toate acestea îi pot ajuta să gestioneze, atunci când și dacă va fi cazul, o provocare apărută în viața lor cu copiii.
Ce mi-ar plăcea să reiasă din această discuție este dorința de a încuraja și alte persoane, alte ONG-uri și alți specialiști să meargă către comunitățile mici, pentru că ele sunt, de cele mai multe ori, uitate. Aici, sănătatea emoțională și educația au ajuns, într-un fel, să fie un lux. Mi-aș dori ca mai mulți să își asume acest curaj, pentru că este nevoie de mult curaj și de multă asumare pentru a organiza un astfel de eveniment.
Mi-aș dori să nu renunțe. Nimeni din societatea aceasta nu ar trebui să renunțe, pentru că, dacă renunțăm cu toții, riscăm să ajungem într-un prag critic, iar generațiile care urmează, inclusiv copiii de astăzi, vor avea mult de suferit.
Mi-aș dori ca fiecare părinte să se uite seara la copilul lui și să își dorească să se informeze, să înceapă prevenția de la sine, de la părinți, pentru a putea ajunge mai departe la copii. Copiii sunt fantastici. Copiii sunt buni. Nu există copii răi, chiar dacă vrem să-i etichetăm așa. Atât timp cât nu renunțăm la ei, ne pregătim noi ca adulți și venim în sprijinul lor, o să vedem că acești copii buni înfloresc.
