Cartea a rămas un lux pentru copiii din satul lui Moromete. Orele obligatorii online la Siliștea-Gumești: „Mă duc la un coleg care are Internet şi îmi iau temele”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În Siliştea-Gumeşti, copiii nu mai merg cu oile, ca pe vremea lui Niculae Moromete. Nici adulţii nu mai merg cu oile, de când pot merge să muncească în Spania.
Ai oi, ţi le păzeşti. “Ştiu pe unul, are vreo 500 de capete. Şi el, şi nevastă-sa umblă toată ziua după ele”, explică un cioban din marginea satului, dând din cap a pagubă.
Şcoală se face, însă, cam la fel. Au trecut un război, o foamete, o dictatură şi o revoluţie peste sat şi cartea tot un lux a rămas, pentru multe familii de aici.
Părinţii se scuză cu stângăcia lui Ilie Moromete când îi întrebi de lecţiile copiilor. Orele obligatorii online reprezintă o cheltuială care apasă când îţi numeri banii de pâine. Nu ajunge doar abonamentul la Internet, trebuie să ai şi telefon sau computer. Nu unul, ci două, trei, dacă ai mai mulţi copii.
Pompierul şi poliţista
Pe ai lu' Seică îi ştie satul de copii isteţi. Cel mare, Iulian, are 9 ani şi e într-a treia. Un băiat dolofan şi vesel, care râde cu toată faţa când îl întrebi de şcoală.
Mă duc la un coleg care are Internet şi îmi iau temele. Dacă îmi dă voie, o să stau şi la ore, să o văd pe doamna. Am mai stat aşa, m-a lăsatIulian Năstase, elev în clasa a III-a în Siliştea-Gumeşti:
Şcoala online i se pare mai uşoară, că-i rămâne mai mult timp, “nu stai jumătate de zi la şcoală şi jumătate de zi după aia îţi faci temele”.
Georgiana, sora lui Iulian, are 8 ani şi e într-a doua. “Pe la ea mai trece învăţătorul să îi lase lecţiile, caiete de vacanţă, pe care să lucreze”, explică mama copiilor. “Amândoi învaţă bine, dar ne e greu şi aşa să îi ţinem la şcoală. Acum, cu Internetul, nu ştiu cum o să fie”.
Femeia e casnică şi îl ţine în braţe pe mezinul Alex, de doi ani. Soţul ei lucrează cu ziua pe unde găseşte, “dar acum găsesc mai greu, de când cu pandemia”, spune bărbatul. “Avem cablu TV, dar Internet nu avem din ce să plătim”.
Iulian e la vârsta critică la care vrei să te faci pompier, Georgiana, o fetiţă tăcută, cu pistrui, se gândeşte la o carieră în poliţie. Din dârzenia cu care te privesc îţi dai seama că nu îi va convinge nimic, nici măcar un ordin de ministru, să-şi reconfigureze visele, să le aducă la dimensiunea scepticismului părintesc.
"Ţestoasele" Iulicăi
Colegă cu Iulian, Florina nu are nici ea acces la şcoala online. De fapt, de când au fost suspendate cursurile, nu are acces la şcoală deloc. Nu are de unde lua lecţiile. Stă în marginea satului, cu părinţii şi ceilalţi trei fraţi, într-o casă de lut căreia nu i-ar strica unele update-uri, mai ales la structura de rezistenţă.
Iulica, mama copiilor, e bucuroasă că au un adăpost, totuşi. “Ne-a dat voie primăria să stăm aici, după ce-a murit bătrâna care avea casa”. Tatăl, Romică Bordeanu, e angajat la o fermă din sat. Se pregăteşte să plece la lucru cu bicicleta.
Aş putea vorbi cu băieţii care ne-au băgat cablu la televizor să ne pună şi Internet. Dar costă. Costă şi telefonul, şi cartela.Romică Bordeanu, tată din Siliştea-Gumeşti:
Tatăl e singurul din familie care are telefon şi e unul cu butoane. La ţară, încă poţi să treci gratis mesajele peste gard sau peste poartă, fără să plăteşti pentru aerul care le transportă.
Nuţa, sora mai mica a Iulianei, e într-a doua, Alex e la clasa pregătitoare, iar Romică jr., la un an şi şase luni, încă învaţă să meargă. Copiii se strigă unii pe alţii când încep desenele la televizor, iar pe un maldăr de vreascuri, în faţa casei, şi-au instalat un cartier general. Acolo sar ca la trambulină, acolo bat cu beţe în ligheanele de aluminiu. Romică jr. râde cu dinţi de şoricel, mama le arată pumnul.
Fetiţele ştiu că mama lor e mai copil ca ele, nu înţelege chiar tot şi că se enervează degeaba. Se duc lângă ea şi se lasă mângâiate, iar femeia de 44 de ani, cu tenul ros de malnutriţie, le priveşte cu duioşie. “Nuţa vrea să fie doctoră sau învăţătoare, ce-o vrea ea”, spune mama, iar Nuţa dă din cap că “Da, dar mai mult doctoră”.
Şi ea, şi sora ei au capetele mari, cu păr des, crescut în toate direcţiile. Dacă erau în familia Moromete, erau poreclite "Ţestoasele".
O singură carte, şi aia împrumutată de la biblioteca de la şcoală, au cele două fetiţe. O carte cu 365 de poveşti, dintre care Nuţei îi plac cel mai mult poveştile despre Crăciun.
Citeşte rar, urmărind cu degetul rândurile pe foaie, în timp ce sora ei mai mare bate darabana în lighean. “Mă plictisesc de când nu merg la şcoală. Acolo erau ceilalţi copii, făceam lecţii, vorbeam cu doamna învăţătoare”.
Nici matematica nu mai e ce-a fost
La şcoala din Siliştea-Gumeşti există computere, dar “numai cei de-a opta au voie la ele”, spune Nuţa. Iar acum sunt încuiate pentru toată lumea. Mihăiţă Giorgică Anghel predă matematica în sat de peste 40 de ani. Spune că s-a adaptat, că “noi, ăştia cu matematica, ne adaptăm mai uşor”.
A terminat informatica la Universitatea din Cluj, pe când se programa asiduu în Fortran, “intram în sala cu calculatorul îmbrăcaţi în costum şi cu botoşei, cum se poartă acum, de la coronavirus”.
Domnul Anghel spune că şcoala i-a pus la dispoziţie o platformă, pe care să ţină orele online, dar “e mai greu, nu e ca şi cum aş explica la tablă, în faţa clasei. Pe cei care n-au Net îi chem pe la mine, le dau teste, să le rezolve acasă, ne adaptăm”. Profesorul estimează că "vreo 80 la sută" din elevii lui au acces la Internet.
Problema e că sunt cam leneşi. Şi subiectele de la examene sunt mult mai uşoare decât înainte. Mă uitam cu soţia, care e tot profesoară, pe subiectele de admitere din 1989. Păi, era acolo un punct cu grad mare de dificultate, complicat tare, nici nu se compară cu ce le dă acum.Mihăiţă Giorgică Anghel, profesor din Siliştea-Gumeşti:
Dascălii din Siliştea-Gumeşti au rămas dascăli. Domnul Anghel a compus o culegere cu probleme inspirate din “Moromeţii”. “Bălosu i-a împrumutat lui Parizianu 300 de lei, iar lui Ţugurlan, un sfert din această sumă. Câţi bani a împrumutat el în total? Elevii rezolvă şi află şi despre carte”.
O idee bună, deşi imprimată pe hârtie. Copii ca Iulian, Georgiana, Florina şi Nuţa au mare nevoie să ştie că, în urmă cu mulţi, mulţi ani, prin curtea şcolii lor se plimba, cu mâinile la spate, un băiat cu ochelari, tăcut şi bolnăvicios, pe nume Călăraşu T. Marin. Foştii lui colegi, stând acum pe banca de la poartă şi aşteptând vaca, îi reproşează nostalgici că “prea s-a depărtat de sat”.
