Costică Brădățan, profesor la Texas Tech University și filosof: „Conformismul e ceva ucigător. Dacă toți gândim la fel, simțim la fel, vorbim la fel, murim lăuntric”

Redactor pentru filosofie și religie la Los Angeles Review of Books, coordonator a două colecții de carte, „Philosophical Filmmakers” (Bloomsbury) și „No Limits” (Columbia University Press), Costică Brădățan a publicat eseuri și editoriale în publicații prestigioase precum The New York Times, Washington Post, Times Literary Supplement, TIME Magazine. Cărțile sale, în care pledează pentru o filosofie durabilă, transformatoare prin recuperarea unor surse mult timp ignorate, precum miturile, literatura, misticismul și istoria artei și a filmului, au fost elogios întâmpinate și traduse în numeroase limbi.

În acest an, la Editura Spandugino, a apărut o nouă ediție a cărții-eveniment „A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor”, în remarcabila traducere realizată de Vlad Russo. Ediția în limba engleză a volumului, apărută la Bloomsbury, s-a bucurat de o elogioasă receptare în presa internațională de specialitate.

„Costică Brădățan susține în mod grăitor că moartea nu este pur și simplu opusul vieții, ci că ea o traversează și îi conferă intensitate; moartea poate chiar să insufle vieții o nouă viață”, au scris criticii de la Times Literary Supplement. „Cartea extrem de pătrunzătoare și provocatoare a lui Brădățan este o scrutare exemplară a vieții în toată complexitatea expresiilor sale, spirituale și corporale”, menționează Los Angeles Review of Books.

Pentru cartea „In Praise of Failure. Four Lessons in Humility” (Harvard University Press, 2023; Elogiu eșecului. Patru pilde de umilitate, Editura Spandugino, 2024), Costică Brădățan a primit Premiul PROSE pentru Excelență în Filosofie, acordat de Asociația Editorilor Americani în 2024.

Costică Brădățan este și profesor onorific de filosofie la University of Queensland, Australia. Absolvent al Facultății de Filosofie, Universitatea din București, este doctor, în aceeași disciplină, al Universității Durham din Marea Britanie. 

„Prețuim viața tocmai din cauză că are moarte într-însa” 

Libertatea: „Moartea e lucrul cel mai preţios ce a fost dat omului. De aceea, suprema impietate e să-i dai o proastă utilizare. A muri prost”, spunea Simone Weil. Sunteți de acord cu ea? Unde e locul vieții în ierarhia lucrurilor date omului?
Costică Brădățan: Sunt de acord cu ea, evident, pentru că am folosit chiar citatul ăla ca să prefațez cartea. Mi se pare un enunț în același timp provocator și adevărat. Și tipic pentru modul în care Weil de obicei spune lucrurile adevărate într-un mod atât de provocator. Aici operăm, nu-i asa?, cu o pereche: viață-moarte. Nu poți izola una de cealaltă, vin împreună. Tragi de una și, dacă insiști, dacă vrei să mergi până la capăt, dai peste cealaltă. Viața și moartea sunt legate și logic (conceptual), dar și natural, prin firea lucrurilor, pentru că unde sfârșește una începe cealaltă. Dar sunt legate și prin valorizarea uneia din perspectiva celeilalte. 

Și de aici, practic, a plecat ideea cărții mele: prețuim viața tocmai din cauză că are moarte într-însa, că duce spre moarte, că începem să murim încă în viață fiind. E fascinant să vezi cum cele două – viața și moartea – funcționează împreună, cum colaborează. Tot ce-i frumos și bun în viață, tot ce-i de prețuit, își trage valoarea din faptul că într-o bună zi nu vor mai fi, că moartea o să ni le ia. Gândiți-vă la lucrurile foarte simple și elementare – bucuria de a te trezi de dimineață, de exemplu – sau, mai știu eu, starea de fericire în general, toate astea sunt valorizate în raport cu inexistența, cu absența lor. Ceea ce dă intensitate vieții, sens și direcție, e tocmai prezența constantă a morții în chiar miezul ei, că să zic așa. Situația asta – prezența invizibilă a morții – practic ne ghidează întruna viețile, ne ghidează alegerile, preferințele, deciziile, fără să o știm.

– De ce oamenii par mai înclinaţi să se lase în voia exceselor lumeşți când sunt loviți de dezastre naturale sau sociale?
– E o situație ușor contraintuitivă, pe care o amintesc în carte și care, de fapt, nimic măcar nu funcționează întotdeauna. Dar se întâmplă și asta ajunge. Cel puțin mie mi-a ajuns că s-o explorez. Mă folosesc de un episod dintr-o carte clasică, Decameronul lui Boccaccio. Avem acolo exact problema asta a polarității viață-moarte: un grup de tineri se retrag la Fiesole, sus, pe deal, în timp ce jos, în Florența, ciuma face ravagii. 

Ceea ce dă intensitate experienței lor, ceea ce face lucrurile mai savuroase, e tocmai faptul că va veni o vreme când nu vor mai fi, și că momentul ăla, de fapt, dată fiind epidemia de ciumă din jur, pare iminent. Tot asta ar fi, că să dau un alt exemplu, ideea carnavalului, care joacă un rol atât de important în lumea catolică. Și acolo avem polaritatea asta: exces și absență. Carnavalul are loc chiar înainte de post, când nu o să mai poți mânca tot ce vrei, și mai ales nu carne (de aici și etimologia cuvântului). 

Și atunci, chiar înainte de începutul postului, încerci să compensezi, prin exces, pentru toată înfrânarea ce va urma. Exact această absență viitoare face să-ți crească apetitul acum. Ceea ce ne face să ne bucurăm de sărbătoarea carnavalului e tocmai conștiința, mai precisă sau mai vagă, a ceea ce nu o să mai fie. Asta era idee inițială, în orice caz. Mă îndoiesc că acum participanții la carnavaluri mai gândesc în termenii ăștia.

„Prezența morții și conștiința ei sunt drastic cenzurate în cultura americană mainstream”

– Cum mai este gândită și percepută moartea în America raportat la viață?
– Nimic în afară de ceea ce știți deja, dat fiind că avem de-a face cu o cultură populară devenită cvasi-planetară, o cultură care se consumă în Europa și peste tot în lume de decenii bune. E o cultură unde prezența morții e foarte atent coregrafiată: scoasă din cadru, ascunsă sub preș, trimisă la plimbare. 

Prezența morții, conștiința morții, simplă referință la faptul morții – toate acestea sunt drastic cenzurate în cultura americană mainstream, de la cinema-ul hollywoodian până la muzică pop, sau ce mai vreți dumneavoastră. Se vorbea deja în anii 50 de o „pornografie a morții”: despre moarte ca ceva rușinos, un fel de viciu de natură sexuală, care trebuie musai să rămână privat. Între timp tendința asta n-a făcut decât să se extindă.

De ce?, vă puteți întreba. Pentru că moartea indispune, după cum și alte lucruri indispun: boala, ratarea, înfrângerea. Și atunci imaginarul colectiv le cenzurează prezența în conștiință. Iar cultura mainstream nu face decât să preia mesajul. Din punctul meu de vedere, toate acestea de fapt fac parte dintr-o strategie mai largă a sistemului – o strategie care nici măcar nici nu trebuie să fie articulată ca atare, ci doar să opereze efectiv – de a-i condiționa pe oameni să-și păstreze mereu un tonus vital ridicat, să aibă o „gândire pozitivă”, cum se spune: să vadă mereu jumătatea plină a paharului ca să poate rămâne mereu, nu-i așa?, „membrii productivi ai societății”, să poată să consume, să cheltuiască, să facă împrumuturi la bancă, și să muncească după aia pe brânci ca să-și plătească datoriile. Fără încetare. Important e ca sistemul să nu se oprească din mișcare. Dacă s-ar opri, ar da faliment imediat.

„Capitalismul nu se poate baza pe nonconformiști, chiar dacă exploatează cinic, la sânge, ideea de nonconformism”

– Care ar fi antidoturile pentru conformismul contemporan?
– Fie sunteți clarvăzător, fie v-ați făcut foarte bine temele. Eu lucrez chiar acum la o carte despre conformism și nonconformism. De fapt, există un conformism universal și ancestral, și nu doar unul „contemporan”. Orice ființă vie tinde și trebuie să se conformeze. Altfel dispare. Conformismul e cel care ne ține în viață: biologic, suntem condiționați să ne conformăm. Dacă turma din care faci parte fuge dintr-un loc periculos și tu ții să mergi împotriva curentului, poți nimeri chiar în gura leului. Să faci ceea ce fac și ceilalți e deci, la nivel strict biologic, o chestiune de instinct de supraviețuire.

La alt nivel, să nu te conformezi și să mergi împotriva pattern-urilor curente înseamnă să te risipeșți, să consumi foarte multă muncă și energie cerebrală. Dacă nu vrei să te duci unde se duce turma, trebuie să-ți petreci foarte mult timp pe cont propriu ca să-ți descoperi un drum al tău, să-ți creionezi un traseu propriu, iar asta cere timp și efort. 

Evident, să-ți faci un drum propriu – un „destin”, cum se spune – e un lucru excepțional, ceva de care avem absolută nevoie dacă vrem să rămânem spiritual vii, dar în același timp sunt conștient că așa ceva e un lux, pe care nu și-l permite oricine.

Statistic și sociologic vorbind, deci, cei mai mulți oameni se conformează. Din cauză că e mai convenabil să te conformezi, și mai din cauză că e confortabil psihologic. Iar din acest motiv conformismul e și mult mai profitabil, economic vorbind. 

Capitalismul se bazează în mare parte pe conformism: când se inventează ceva, când se scoate pe piață un nou produs, compania respectivă anticipează faptul că oamenii sunt fundamental conformiști și că se vor înghesui cu toții să-l cumpere. Comportamentul asta mimetic e ideea de baza a marketingului, nu-i așa? Capitalismul nu se poate baza pe nonconformiști, chiar dacă exploatează cinic, la sânge, ideea de nonconformism. Câte campanii de publicitate n-am văzut cu toții unde ni se induce ideea că nu știu ce lucru este special făcut pentru inși independenți și rebeli, pentru cei care merg împotriva sistemului – „că ține”. Și atunci toți acești inși rebeli se înghesuie cu toții, în turmă, să-l cumpere.

Pe de altă parte însă, cum sugeram, spiritual, intelectual și filosofic vorbind, conformismul e ceva ucigător. Dacă toți gândim la fel, simțim la fel, vorbim la fel, murim lăuntric. Bine, cei mai mulți dintre noi am murit deja, dar asta e altă poveste.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE