Cum arată depresia și atacurile de panică la tinerii din Generația Z. Psihoterapeut: „Zâmbesc pe Instagram, dar în interior simt un gol care nu pleacă nicicum”

Andreea Oprea, psihoterapeut, a explicat pentru Libertatea de ce mulți tineri ajung târziu la terapie, cum se manifestă depresia funcțională și atacurile de panică, ce rol joacă presiunea de a performa și rețelele sociale, dar și ce semne nu ar trebui trecute cu vederea atunci când corpul și mintea spun stop. „Atacul de panică nu e un semn de slăbiciune și nici nu înseamnă că «au o problemă gravă». De cele mai multe ori, e doar modul prin care corpul strigă după ajutor atunci când a fost prea multă tensiune ținută în interior”. 

De asemenea, Andreea a vorbit despre dorința și capacitatea Generației Z de vorbi despre problemele emoționale, comparativ cu generațiile trecute și despre motivele pentru care, în ciuda acestui fapt, mulți ajung să se confrunte cu blocaje emoționale puternice. „Au mai mult limbaj pentru emoții decât generațiile anterioare, dar și mai multă presiune de a se «repara» rapid”.

Tot în acest context, ea a explicat și în ce situații intervenția psihiatrică poate completa procesul terapeutic. „Psihiatrul nu ia locul terapeutului, ci vine alături. Iar în unele cazuri, această combinație poate să fie exact ceea ce permite procesului să avanseze în profunzime”. 

Tinerii de astăzi caută mai mult ca oricând echilibrul emoțional

– Libertatea: Cum se manifestă depresia la tinerii din generația Z față de alte generații? Există vreo diferență?
– Andreea Oprea: Depresia rămâne aceeași în esență: o durere psihică profundă, care afectează energia, plăcerea de a trăi, speranța, încrederea în sine și relațiile. Ce se schimbă însă este contextul în care apare și limbajul în care e exprimată.

La tinerii din generația Z, depresia e adesea amestecată cu epuizare, anxietate de performanță și un sentiment de presiune continuă – de a fi productiv, autentic, prezent pe toate platformele și „în control” asupra propriei vieți. E o generație care a crescut cu internetul în buzunar, cu un flux constant de comparație socială și cu mesaje contradictorii: „Fii tu însuți, dar fă-o perfect”.

În terapie, tinerii din Generația Z vorbesc mai deschis despre ce simt, dar uneori e greu pentru ei să facă diferența între o stare trecătoare și o problemă de sănătate mintală care are nevoie de ajutor specializat. Au mai mult limbaj pentru emoții decât generațiile anterioare, dar și mai multă presiune de a se „repara” rapid.

Ce observ frecvent este o formă de depresie care se manifestă printr-o oboseală profundă, deconectare de la propriile dorințe și o lipsă de sens, chiar și în absența unor traume majore. O depresie funcțională – merg la facultate, la muncă, zâmbesc pe Instagram, dar în interior simt un gol care nu pleacă nicicum.

Diferența majoră nu este în simptome, ci în contextul cultural, ritmul vieții și felul în care înțeleg (sau nu) suferința lor emoțională.

Când și de ce apar atacurile de panică 

– Care sunt formele tipice prin care apar atacurile de panică la adolescenți și tineri?
– Simptomele atacurilor de panică sunt aceleași indiferent de vârstă: palpitații, senzația că nu poți respira, amețeală, tremur, frică intensă că „se întâmplă ceva grav”. Ce diferă însă la adolescenți și tineri ține mai degrabă de contextul emoțional și social în care apar, dar și de modul în care sunt procesate și exprimate.

Generația Z pare la prima vedere mai deschisă să vorbească despre sănătate mintală. Mulți adolescenți folosesc în mod curent termeni ca „anxietate”, „traumă” sau „trigger”. Dar limbajul emoțional nu înseamnă neapărat siguranță emoțională.

În cabinet, văd adesea tineri adulți care pot să numească ce simt, dar nu știu unde să pună acele emoții: cui le pot spune fără să fie respinși, ridiculizați sau invalidați. Frica de a fi judecați încă există, dar e mai subtilă. Nu se mai exprimă prin tăcere completă, ci prin retragere, ironie, perfecționism sau glume autoironice care ascund multă durere.

Atacurile de panică apar adesea după perioade lungi de suprasolicitare emoțională, de acumulare de stres și emoții neprocesate. Pentru unii tineri, sunt un mod brusc prin care corpul trage frâna de urgență, când mintea a ignorat semnalele prea mult timp.

Este important ca tinerii să știe că ceea ce trăiesc nu spune că e ceva „în neregulă” cu ei. Atacul de panică nu e un semn de slăbiciune și nici nu înseamnă că „au o problemă gravă”. De cele mai multe ori, e doar modul prin care corpul strigă după ajutor atunci când a fost prea multă tensiune ținută în interior.

Cu sprijinul potrivit, fie în terapie, fie într-un context unde se simt ascultați cu adevărat, pot învăța să-și înțeleagă și să-și regleze emoțiile, fără să se mai simtă în pericol pentru că simt ceva.

Când corpul spune „nu mai pot”. Simptomele unui atac de panică

– Care sunt cele mai frecvente simptome pe care le-ai observat în cabinet?
– Sunt multe persoane care vin în terapie pentru că, deși „au făcut tot ce trebuia”, au bifat pașii, au urmat regulile, au o viață care „arată bine” din afară, simt că ceva lipsește. Nu e neapărat o criză evidentă, ci mai degrabă o nemulțumire constantă, un sentiment de gol sau de deconectare de la sine.
Unii spun: „Am tot ce mi-am dorit și tot nu sunt fericit. Ce e în neregulă cu mine?”. Există o confuzie dureroasă între viața care „ar trebui” să îi facă împliniți și realitatea emoțională pe care o trăiesc. Alții descriu o oboseală care nu trece nici cu somn, nici cu vacanțe, o epuizare emoțională profundă, venită după ani în care au mers mai departe din inerție. Iar unii simt o tristețe surdă, greu de explicat în cuvinte, dar care le colorează în gri fiecare zi, chiar și atunci când aparent „totul e ok”.

Sunt oameni care funcționează impecabil la job, dar când ajung acasă simt că se prăbușesc. Nu mai au energie pentru viața lor personală și trăiesc cu senzația că doar „există”, fără bucurie, fără sens.

Sunt și persoane care au fost mereu „pe linia de plutire” și, deodată, sunt lovite de burnout. Nu înțeleg de ce nu mai pot funcționa cum o făceau înainte. De ce corpul nu mai cooperează, deși mintea spune în continuare „hai, trebuie!”.
Mulți clienți trăiesc cu o anxietate de fond, o voce interioară critică și o presiune constantă de a fi mereu „în regulă” și „la nivelul așteptărilor”. Dificultățile în a pune limite, perfecționismul, teama de a nu deranja și convingerea că trebuie să merite tot ce primesc, toate acestea sunt atât de prezente încât, uneori, devin aproape invizibile pentru ei.

Dar dincolo de toate aceste simptome, apare mereu același fir roșu: oameni care și-au construit viața în funcție de așteptările celorlalți, fără să aibă cu adevărat ocazia să se întrebe cine sunt ei dincolo de roluri și obligații. Pentru unii, nu e despre „a se regăsi”, ci despre a-și da voie, poate pentru prima dată, să se descopere. Să afle cum e să te asculți, nu doar să te conformezi. Să vezi cine ești, nu doar cine „trebuie” să fii.

Comparația continuă și presiunea de a fi „ok” amplifică anxietatea și depresia

– Ce rol joacă rețelele sociale, izolarea și presiunea de a performa la școală sau job în apariția acestor tulburări?
– Un rol major, nu ca factori unici, ci ca amplificatori ai unor vulnerabilități deja existente. Rețelele sociale creează un spațiu în care totul pare despre comparație: cine face mai mult, cine arată mai bine, cine e mai „vindecat”, mai „conectat”, mai „zen”. În fața acestei vitrine continue, mulți oameni încep să se simtă defecți pentru că nu funcționează precum ceilalți, sau, mai grav, pentru că nu simt ce cred că ar trebui să simtă.

Izolarea nu înseamnă doar singurătate fizică, ci și lipsa unor relații reale, profunde, în care să poți fi văzut și acceptat cu tot cu vulnerabilitate. Mulți tineri sunt înconjurați de oameni, dar se simt singuri pentru că nu pot vorbi sincer cu nimeni despre ce îi doare.

Iar presiunea de a performa la școală, la job, în viață în general, e una constantă. Nu doar să te descurci, ci să fii excepțional. Să ai rezultate, să nu greșești, să fii mereu „ok”. Mulți tineri trăiesc cu senzația că nu își pot permite niciun moment de slăbiciune fără să „rămână în urmă”.

Toate aceste elemente contribuie la o stare de epuizare emoțională, anxietate cronică, autocritică și uneori depresie, nu pentru că oamenii ar fi „prea sensibili”, ci pentru că trăiesc într-un context care le cere constant să se autodepășească, dar rareori le oferă și spațiul să se asculte cu adevărat.

Educați să performeze, nu să fie blânzi cu ei înșiși

– Există factori specifici generației Z care îi fac mai vulnerabili emoțional?
– Da, și e important să spunem de la început că vulnerabilitatea emoțională nu e un „defect”, ci e o reacție firească la un context foarte solicitant, pe care mulți adulți încă nu îl înțeleg pe deplin.

Generația Z a crescut cu acces constant la informație, la limbaj emoțional și la tot ce înseamnă dezvoltare personală, dar, în același timp, fără prea mult sprijin real în a gestiona emoții intense, limite, eșecuri sau relații complicate.

Mulți dintre ei au fost educați să fie performanți și adaptabili, dar nu și să fie blânzi cu ei înșiși. Li s-a spus să fie „autentici”, dar și „perfecți”. Li s-a dat libertate, dar adesea fără suficientă ghidare emoțională sau relațională.

În plus, trăiesc într-o lume în care totul se mișcă repede și nimic nu pare suficient. Ritmul e intens, presiunea de a reuși vine din toate părțile, din școală, familie, social media, iar asta creează o oboseală emoțională constantă.

Mulți ajung în terapie nu pentru că nu „fac față”, ci pentru că trăiesc cu o voce interioară care le spune că, orice ar face, nu e de ajuns. Nu au nevoie de mai multă motivație, ci de spațiu să respire. De relații reale și de un contact mai blând cu propriile emoții.

„Au fost obișnuiți să se adapteze, nu să se asculte”

– De ce ajung mulți tineri atât de târziu la terapie?
– Pentru că, de multe ori, nu știu cum să numească ce trăiesc și nici că ar putea primi ajutor pentru asta. Cresc obișnuiți să meargă mai departe, să se descurce, să nu deranjeze, astfel ajung să creadă că e normal să trăiești cu anxietate continuă, oboseală emoțională sau cu o voce interioară care te critică nonstop.
Nu au repere interne clare, nu pentru că le-ar lipsi curajul sau deschiderea, ci pentru că nu au crescut într-un mediu în care emoțiile să fie recunoscute și gestionate sănătos.

Părinții lor nu au avut aceste resurse. Și, deși aparent vorbim despre o generație mai conectată, mai modernă, diferențele reale între stilurile de parenting din anii 80-90 și cele din anii 2000 nu sunt atât de mari pe cât ne place să credem.

Mulți tineri știu să vorbească despre emoții, dar nu au crescut într-un mediu în care cineva să le arate și ce să facă cu ele. Au cuvintele, dar nu și experiența reală a unui spațiu sigur în care să fie ascultați, înțeleși sau încurajați să se exprime fără teamă. Ajung în terapie abia când corpul spune stop, când apar burnoutul, anxietatea, atacurile de panică sau o detașare emoțională profundă.

Nu vin târziu pentru că le-ar fi rușine, ci pentru că au fost obișnuiți să se adapteze, nu să se asculte. Să funcționeze, nu să simtă. Terapia devine, pentru mulți, primul spațiu în care învață să fie în relație cu ei înșiși – fără să se grăbească, fără să explice tot și fără să creadă că trebuie să merite ajutorul.

 Învățați să meargă mai departe, nu să ceară ajutor 

– Cum se manifestă rușinea sau teama de a cere ajutor în rândul tinerilor?
– Pentru mulți tineri, nu e vorba de rușine în sensul clasic, ci de o ezitare profundă, greu de pus în cuvinte. Aud adesea: „Mă gândeam de mult timp să vin…” și nu pentru că nu simțeau nevoia unei schimbări, ci pentru că între dorință și pasul concret era un blocaj greu de explicat.

Un fel de reflex învățat de a se descurca singuri, de a nu „complica lucrurile”, de a funcționa în continuare chiar și atunci când înăuntru e haos. Mulți nu au crescut în relații în care să fi fost ascultați cu adevărat. Nu li s-a spus: „Spune-mi cum ești”. Li s-a spus: „Uite ce trebuie să faci”.

Un client mi-a spus la începutul terapiei: „Tot amânam, pentru că știam că dacă încep, trebuie să schimb ceva”. Și mi s-a părut una dintre cele mai sincere și curajoase explicații. Nu e despre lipsa de motivație, ci despre intuiția că, odată ce te uiți cu adevărat la ce simți, nu mai poți pretinde că nu știi.

Generațiile dinainte nu au pus accent pe ce simți – nu pentru că n-au vrut, ci pentru că nici lor nu li s-a oferit spațiu pentru asta. Conta mai mult să te conformezi, să performezi, să supraviețuiești. Iar mesajul ăsta s-a transmis: că vulnerabilitatea e periculoasă, că nevoile emoționale sunt un fel de „slăbiciune”, că ajutorul se cere doar în cazuri extreme.

Terapia devine, pentru mulți, primul loc în care pot pune stop acestui tipar. În care pot să spună „nu mai pot așa” fără să se simtă vinovați pentru asta.

Cum să-ți dai seama că nu e doar „o stare proastă”, ci depresie

– Cum se face diferența între o perioadă dificilă și o depresie clinică?
– Toată lumea trece prin perioade grele – oboseală, dezamăgire, tristețe, lipsă de motivație. Asta face parte din viață. Însă când vorbim de depresie, nu e vorba doar de o stare proastă trecătoare, ci de o schimbare profundă și persistentă în felul în care simți, gândești și funcționezi.

Un semn important este durata. Dacă timp de săptămâni sau luni apar constant tristețe, apatie, lipsa de interes pentru lucruri care înainte aduceau bucurie, lipsa de energie, dificultăți de concentrare sau un sentiment constant de inutilitate, e posibil să fie vorba de depresie, nu doar de o perioadă mai dificilă.

O altă diferență e intensitatea și impactul asupra vieții de zi cu zi. Dacă te simți copleșit chiar și de lucruri mici, dacă nu mai ai chef de nimic, te izolezi sau simți că trăiești pe pilot automat, merită să te oprești și să vezi ce se întâmplă cu adevărat.

Nu e nevoie să aștepți ca lucrurile să devină „grave” pentru a cere ajutor. Terapia nu e doar pentru „depresie clinică” sau diagnostic, e și pentru momentele în care simți că nu te mai regăsești, că ai obosit să te prefaci că ești bine sau că ai nevoie de un spațiu în care să te întorci spre tine.

Când să apelezi la un specialist. Semnele emoționale care nu ar trebui ignorate

– Care sunt semnele de alarmă care ar trebui să îi trimită urgent pe tineri la un specialist?
– Atunci când viața începe să devină greu de dus pe dinăuntru, chiar dacă „la exterior” pare că funcționează. Când oboseala emoțională nu mai trece, când se simt detașați de tot ce înainte avea sens, când nu mai reușesc să se concentreze sau să se bucure de nimic.
Semnale clare de alarmă sunt:

• gânduri frecvente legate de inutilitate, lipsă de sens sau dorința de a nu mai fi aici;
• izolare accentuată sau retragere emoțională;
• autocritică constantă, rușine sau sentimentul că sunt „defecți”;
• dificultatea de a lua decizii sau de a face față unor situații simple din viața de zi cu zi;
  schimbări bruște de comportament, somn, apetit sau nivel de energie;
• dureri fizice frecvente fără o cauză medicală clară (dureri de stomac, cap, tensiune constantă);
• impulsuri autodistructive sau consum excesiv de substanțe.

Dar, foarte sincer? Nu trebuie să aștepte ca lucrurile să se agraveze ca să caute sprijin. Uneori, primul pas e să recunoască față de ei înșiși că le este greu. Și pentru mulți, asta vine cu sentimentul că au eșuat, când, de fapt, e primul moment în care se opresc din mersul pe pilot automat. E ok să-și dea voie să simtă asta. Nu trebuie să se descurce cu toate singuri.

Situațiile în care psihoterapia are nevoie de susținere medicală

– Când nu mai este suficientă psihoterapia și este necesară intervenția unui psihiatru?
– Psihoterapia ajută mult, dar sunt situații în care nu e suficientă singură, cel puțin nu în faza acută. Atunci când simptomele sunt intense și afectează semnificativ viața de zi cu zi, somnul, alimentația, relațiile, capacitatea de concentrare, nivelul de energie, e important să fie evaluată și varianta unui sprijin psihiatric.

Uneori, o persoană vine la terapie, dar e atât de epuizată, de copleșită sau de amorțită emoțional, încât nu are spațiul psihic necesar pentru a lucra real în proces. Aici, tratamentul medicamentos poate crea acel punct de sprijin de care are nevoie pentru a începe efectiv să se reconecteze la ea însăși.

Asta nu înseamnă că terapia devine mai puțin valoroasă, ci că are nevoie de susținere. Psihiatrul nu ia locul terapeutului, ci vine alături. Iar în unele cazuri, această combinație poate să fie exact ceea ce permite procesului să avanseze în profunzime.

Ce funcționează cu adevărat în depresie și atacuri de panică

– Ce tipuri de intervenții sunt cele mai eficiente pentru depresie și atacuri de panică la tineri?
– Nu există o soluție universală. Ce funcționează cu adevărat e o intervenție care ține cont de contextul de viață, de ritmul și de nevoile emoționale ale fiecărui tânăr. 

În depresie și atacuri de panică, terapia individuală e de multe ori un pas esențial. Eu lucrez într-o abordare centrată pe persoană, combinată cu Focusing – ceea ce înseamnă că procesul nu e despre „a repara”, ci despre a fi văzut, înțeles și însoțit într-un spațiu sigur.

Pentru mulți tineri, faptul că pot să-și exprime emoțiile fără să fie corectați sau grăbiți e în sine vindecător. Dincolo de etichete, depresia și panica apar adesea acolo unde nu a existat un loc în care să te întâlnești cu tine în mod autentic. În terapie, începem să reconstruim acel loc, pas cu pas, în ritmul lor.

Alte abordări care pot fi utile, în funcție de personalitatea și stilul clientului, sunt terapia cognitiv-comportamentală (CBT), schema therapy, EMDR sau abordări psihodinamice și integrative. Nu contează atât de mult specializarea psihoterapeutului, cât relația și potrivirea emoțională dintre client și terapeut.

În unele cazuri, când simptomele sunt intense sau viața de zi cu zi devine greu de dus, e indicat și sprijinul psihiatric. Terapia și medicația nu se exclud, pot merge împreună, și de multe ori exact asta ajută: ca persoana să primească sprijin pe mai multe planuri, în același timp.

Dar dincolo de orice metodă, ce face diferența reală e relația. Să fie ascultați fără grabă. Să li se spună: „Ai voie să fii exact așa cum ești acum”. Pentru mulți, asta e punctul din care începe vindecarea.

Tratamentul psihiatric nu înseamnă o luptă pierdută

– De ce se tem atât de mulți tineri de medicația psihiatrică și cât din această teamă este justificată?
– Pentru că mulți au crescut cu ideea că „dacă iei pastile, înseamnă că e grav” sau că „nu ești suficient de puternic să te descurci singur”. Există încă stigmă în jurul sănătății mintale, iar lipsa unor informații clare și corecte e prezentă încă peste tot din păcate.

Unii se tem că vor deveni dependenți, că li se va „schimba” personalitatea sau că nu vor mai putea renunța niciodată la tratament. Alții simt că, dacă acceptă să ia tratament, înseamnă că „au pierdut lupta”. Sunt frici frecvente, dar care apar mai degrabă tot din stigmă, lipsă de informare și a unor conversații reale și asumate.

Pentru mulți, mersul la psihiatru e încă văzut ca ceva ce faci doar dacă ești „foarte bolnav”. Medicația nu este pentru toată lumea, nici pentru orice moment. Dar în unele situații, mai ales când simptomele sunt intense și viața de zi cu zi devine greu de dus, poate fi o resursă reală. Nu înlocuiește terapia, ci o susține.

Psihiatrul nu vine să „ia locul” terapeutului. E un medic care ajută într-un spațiu care multă vreme a fost ținut sub tăcere și rușine. Și uneori, exact acolo, în mijlocul fricii de schimbare, poate începe ceva cu adevărat nou.

Cum se pot susține reciproc terapia și tratamentul medicamentos

– Cum pot funcționa psihoterapia și tratamentul medicamentos împreună?
– Psihoterapia și tratamentul medicamentos pot funcționa foarte bine împreună, atunci când răspund nevoilor reale ale persoanei. În unele situații, combinația dintre cele două e chiar cea mai recomandată.

Medicația poate reduce simptomele care fac dificilă funcționarea de zi cu zi, cum ar fi insomnia severă, anxietatea intensă sau lipsa de energie. Nu rezolvă tot, dar poate crea suficient spațiu pentru ca persoana să poată lucra și emoțional, în terapie.

Terapia, în schimb, ajută să înțelegi ce stă în spatele simptomelor și să te raportezi altfel la tine, la ceilalți și la viața ta. E un proces care susține schimbarea pe termen lung, nu doar reglajul de moment.

Împreună, pot oferi un sprijin mai complet, atât pe plan emoțional și relațional, cât și fiziologic. Nu e o soluție magică, dar pentru mulți poate fi exact combinația care face schimbarea posibilă.

Ce se întâmplă când depresia rămâne nespusă

– Este depresia la tineri ceva „temporar” sau poate deveni cronică dacă nu este tratată?
– Poate fi temporară, dar nu trebuie tratată ca ceva superficial. Nu e doar o „fază” care trece de la sine dacă o ignori. Depresia vine cu un mesaj – despre ceva ce doare, ce nu merge, ce e blocat în relația cu sine sau cu viața. Dacă acel mesaj rămâne neauzit sau învăluit în rușine, simptomele pot persista. Rămân acolo și devin o parte tăcută din viața de zi cu zi, influențând alegerile, relațiile și felul în care persoana se raportează la ea însăși.

Pentru mulți, „depresie” e încă un cuvânt greu, încărcat – ceva ce evită să spună cu voce tare, ca și cum, dacă l-ar rosti, ar deveni oficial „bolnavi”. Așa că trăiesc cu ea, dar fără să o numească. Și nu se întâmplă doar la tineri. Se întâmplă la oameni de orice vârstă, chiar și la cei care „au tot ce le trebuie” și nu înțeleg de ce nu se pot bucura de viață.

Cu sprijin potrivit, depresia poate fi înțeleasă și traversată. Nu înseamnă că nu vor mai exista niciodată perioade grele, dar persoana nu va mai rămâne blocată în ele, fără resurse. Nu e vorba despre o vindecare miraculoasă sau despre resemnarea că „așa o să fie de acum încolo”. E vorba despre a învăța să te întorci spre tine când ceva doare.

Când frica de frică preia controlul. Ce se întâmplă când atacurile de panică sunt evitate, nu înțelese

– Ce se întâmplă, în timp, cu un atac de panică netratat?
– Atacul de panică în sine nu pune viața în pericol, dar ce devine periculos e felul în care oamenii încep să trăiască în jurul lui.

Când nu e înțeles și abordat, poate duce la frica de frică, acea stare în care persoana începe să evite locuri, contexte, oameni, doar ca să nu „riște” să mai apară un atac. Se restrânge viața încet, dar sigur. Apare hipervigilența, anticiparea pericolului, izolarea. Iar corpul rămâne în alertă, și cu timpul devine tot mai greu să facă diferența între un pericol real și unul imaginar.

Pentru mulți, atacul de panică devine un fel de dușman interior pe care încearcă să-l controleze sau să-l evite, dar cu cât se străduiesc mai mult să nu-l simtă, cu atât corpul țipă mai tare. Vestea bună e că se poate lucra cu el. Nu dispare cu forța sau ignorat, ci cu înțelegere, cu siguranță, cu spațiu. De cele mai multe ori, sub atacul de panică se află o emoție intensă: frică, furie, tristețe, care nu și-a găsit niciun loc în viața persoanei și niciun mod sigur de a fi exprimată.

Prezența celorlalți contează mai mult decât soluțiile

– Ce pot face părinții, profesorii sau prietenii pentru a preveni agravarea acestor probleme?
– Cel mai important lucru nu e să aibă răspunsuri sau soluții perfecte, ci să fie acolo – cu răbdare, deschidere și o prezență care nu grăbește sau judecă. Mulți tineri ar avea nevoie să fie ascultați cu adevărat, fără judecată. Prevenirea înseamnă să construiești relații în care persoana simte că nu e singură, că nu e „ciudată”, că ceea ce trăiește are voie să fie spus cu voce tare.

Părinții și profesorii nu trebuie să devină terapeuți, dar pot face diferența dacă știu să fie acolo fără să critice, să minimizeze sau să „repare” imediat ce aud. Și da, pentru mulți adulți, asta e partea cea mai grea. Sunt obișnuiți să vină cu soluții, să rezolve, să facă ceva concret. Dar când vine vorba de emoții, cel mai valoros „ceva” este să rămâi aproape. Fără să împingi. Fără să explici. Fără să închei discuția cu „hai că trece”.

Iar prietenii, de multe ori, sunt primii martori ai stărilor grele și e important să nu minimizeze sau să ofere sfaturi rapide, ci să fie sinceri: „Sunt aici. Nu știu exact ce să zic, dar sunt aici”. Uneori, simplul fapt că rămâi lângă cineva care trece printr-o perioadă grea, fără să te sperii de ce simte, contează mai mult decât orice ai putea spune.

Ce nu li se spune suficient tinerilor despre depresie și atacuri de panică 

– Ce ar trebui să știe tinerii despre depresie și atacurile de panică, dar nu li se spune suficient?
– Nu sunt singurii care simt asta și nu trebuie să se ascundă. Nu sunt „prea sensibili” pentru că simt atât de intens. Ceea ce trăiesc are sens, chiar dacă acum pare doar copleșitor.
Depresia nu înseamnă doar să plângi și să stai în pat. Uneori, înseamnă să funcționezi perfect la școală, la muncă, în fața tuturor și când ajungi acasă să nu mai ai chef și energie de absolut nimic. Un atac de panică nu e un semn că pierzi controlul și nici nu înseamnă că o vei ține așa toată viața. E o reacție a corpului care strigă că ceva a fost ignorat, ascuns, negat prea mult timp. 

Aceste trăiri nu sunt dovada că e ceva în neregulă cu ei. Sunt semnale că au dus în ei, prea mult timp, lucruri grele fără sprijinul de care e normal să aibă nevoie. Se poate lucra cu toate astea. Cu sprijin potrivit, cu spațiu, cu răbdare. Nu e o cursă, nu e un eșec și nu trebuie să se descurce singuri. Nu trebuie să ajungă la capătul puterii ca să ceară ajutor. Și nu e slăbiciune să spună „nu mai pot”. Dimpotrivă, e primul semn de contact real cu tine. 

Și poate cel mai important, merită să le fie mai bine. Nu doar să supraviețuiască, ci să se simtă prezenți în propria viață, cu sens și cu loc pentru cine sunt ei cu adevărat – nu doar pe pilot automat.

„E important să înțeleagă că nu s-a ajuns aici peste noapte și că nici parcursul spre mai bine nu apare peste noapte”

– Ce mesaj ai transmite unui tânăr care simte că nu mai poate face față?
– În astfel de momente, cel mai greu e să simți că trebuie să mergi mai departe cu forța, pe pilot automat. Dar uneori, „nu mai pot” nu înseamnă că e ceva în neregulă cu persoana, ci că a dus deja mult – singur, în tăcere, și fără spațiu real să spună ce e acolo. E important de spus că nu e nevoie să-și revină repede. Nici să se rușineze pentru ce simte. Ce trăiește are sens, chiar dacă acum pare doar haos sau gol.
Știu că mulți își doresc să scape cât mai repede de aceste simptome absolut horror și e firesc. Dar la fel de important e să înțeleagă că nu s-a ajuns aici peste noapte, și că nici parcursul spre mai bine nu apare peste noapte. Nu înseamnă că totul va dura la nesfârșit, ci că lucrurile profunde au nevoie de timp, spațiu și siguranță ca să se așeze.
De multe ori, acel „nu mai pot” e primul semnal că ceva din vechiul mod de a funcționa nu mai merge. Și că poate fi începutul unui alt fel de a merge mai departe, mai sincer, mai blând, mai aproape de cine e cu adevărat. Nu e nevoie de soluții imediate. Dar e important să nu rămână singur cu tot ce simte.

*Andreea Oprea este absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București, cu o formare în Psihoterapia Centrată pe Persoană, „o abordare care pune accent pe cine ești tu cu adevărat – dincolo de etichetele sau așteptările impuse de societate” și o altă formare în Focusing, „o metodă care ajută la reconectarea profundă cu corpul, intuiția și emoțiile autentice”. Prin acest proces, Andreea spune că a înțeles „că fiecare om are în interior toate resursele necesare pentru a deveni cine este cu adevărat. Cred cu tărie că nu trebuie să ne «reparăm» sau să devenim o versiune diferită de noi înșine, ci să ne eliberăm de condiționările care ne-au făcut să ne îndoim de propria valoare”. (https://andreeaoprea.ro )

---

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.