De ce cele mai sofisticate sisteme de Inteligență Artificială au, când prezic viitorul, o precizie asemănătoare cu a vechilor șamani?

Oamenii încearcă, de mult, să determine ce formă va lua viitorul. Dar chiar şi cele mai avansate tehnologii nu par să rezolve problemele fundamentale ale predicţiilor, scrie Amanda Rees, istoric al ştiinţei la Universitatea York, în Wired. 

Viitorul are o istorie. Vestea bună este că e una din care putem învăţa. Vestea proastă e că rareori facem asta. Asta fiindcă lecţia cea mai clară din istoria viitorului este că a şti viitorul nu este neapărat foarte folositor. Dar asta încă nu i-a oprit pe oameni din a încerca.  

Reușita predicțiilor lui Turchin

Să ne uităm la predicţiile celebre ale lui Peter Turchin pentru 2020. Un savant ruso-american, Turchin a prevăzut tulburările sociale ale întregii planete și alegerea lui Donald Trump. 

În 2010, Turchin a dezvoltat o analiză cantitativă a istoriei, cunoscută drept cliodinamică, lucru care i-a permis să prezică faptul că Vestul ar putea experimenta haos politic un deceniu mai târziu. Ceea ce s-a întâmplat, în mare măsură. 

Recomandări

De ce Tudor Duma zis „Maru”, dealerul de droguri al lui Vlad Pascu, a fost pedepsit cu indulgență de instanța de fond: „A vândut doar canabis, o substanță care nu e greu de procurat”

Din păcate, nimeni nu a putut să acţioneze în baza acestei profeţii pentru a preveni răul făcut democraţiei. Şi, dacă ar fi reuşit să o facă, predicţia lui Turchin ar fi fost retrogradată, în 2010, la capitolul viitoruri eşuate. Această situaţie nu este o anomalie.

De milenii, guvernanţi din Mesopotamia până în Manhattan au încercat să obţină informaţii despre viitor pentru a câştiga un avantaj strategic. Dar de fiecare dată au eşuat în interpretarea corectă sau înţelegerea motivaţiilor politice şi limitelor speculative ale celor care fac profeţiile. 

De cele mai multe ori, au ales şi să ignore viitorul care îi forţa să confrunte adevăruri incomode. Chiar şi inovaţiile tehnologice ale secolului XXI au eşuat în a schimba aceste probleme de bază. 

Există presupunerea că, pe cât de ştiinţifică va fi abordarea în predicţii, pe atât de precise vor fi prognozele. Însă, arată modelele, atât datele, cât și abordarea nu sunt suficiente. Pentru că această credinţă a faptului că ele ar fi totul creează mai multe probleme decât rezolvă, pentru că deseori ignoră sau exclude diversitatea trăită a experienţei umane. 

Recomandări

Fabrică de pașapoarte românești falsificate, descoperită la Kiev. Cât costa documentul fictiv

De la oracole şi şamani la ATI şi programe computerizate

În ciuda promisiunilor de tehnologie inteligentă şi mai precisă, există puţine motive să credem că folosirea tot mai intensă a inteligenţei artificiale (AI) în predicţii va face prognozele mai folositoare decât au fost de-a lungul istoriei umane. Dacă am împărți metodele, simplificând, le-am putea încadra în două clase:

1. Predicţiile oracolelor, şamanilor sau profeţilor, de pildă, depind (în teorie cel puţin) de capacitatea acestor indivizi de a accesa alte planuri ale fiinţei şi a de a recepta inspiraţia divină. 
2. Strategiile inspiraţiei divine, precum astrologia, cititul în palmă, numerologia sau tarotul ar depinde de cât de bine stăpâneşte practicantul un sistem teoretic bazat pe reguli (şi uneori foarte matematic) şi de abilitatea lui să le interpreteze şi să le aplice pe un caz particular. 

Interpretarea viselor sau practica spiritismului cad undeva între aceste două extreme: depind şi de abilităţi înnăscute, şi de expertiză acumulată. 

În ultimul secol, tehnologia a legitimat abordarea expertizei acumulate, a doua metodă. Asta pentru că dezvoltările din IT au oferit instrumente mai puternice şi sisteme de prognoză. 

Recomandări

De ce au votat tinerii un extremist. Diana Filimon, cofondatoare Gen, știri: „Călin Georgescu e un epigon, nimic altceva. Copiază modele care au funcționat. Este doar accidental un lider”

Primele predicţii pe calculator

În anii ‘40, computerul analog MONIAC folosea tancuri şi ţevi cu apă colorată pentru a modela economia Marii Britanii.

Raportul lor, „Limitele creşterii”, a devenit un bestseller, în ciuda criticii susţinute pe care a stârnit-o pentru presupunerile de la baza acestui model şi pentru calitatea discutabilă a datelor cu care a fost alimentat. 

Viitorul, prezis de „mulţime”

În acelaşi timp, dincolo de a se baza pe progrese tehnologice, alţi autori de prognoze au apelat la strategia de tip „crowdsourcing” pentru a prezice viitorul. 

Sondarea opiniilor publice şi private, de exemplu, se bazează pe ceva foarte simplu: să-i întrebăm pe oameni ce intenţionează să facă sau ce cred ei că se va întâmpla. Apoi, este nevoie de o interpretare atentă, fie bazată pe o analiză cantitativă (ca la sondajele intenţiilor de vot) sau calitativă. Ultima strategie valorifică înţelepciunea unor mulţimi foarte specifice. 

Să reuneşti un panel de experţi să discute pe un anumit subiect, spune această filosofie, e foarte probabil mai precis decât o prognoză individuală.

Jocul de război şi simulările

Această abordare rezonează în multe feluri cu o altă metodă de prognoză: jocul de război. Încă din secolul XX; exerciţiile militare şi manevrele de teren au fost îmbunătăţite. 

Întreprinse atât de fiinţe umane, cât şi de modele pe computer, precum Centrul de Evaluare a Strategiei RAND, aceste strategii nu se mai limitează exclusiv la domeniul militar, ci sunt folosite extensiv şi în politică, în comerţ şi în industrie. Scopul metodei este de a creşte eficienţa în prezent, dar şi de a planifica.

Unele simulări au fost foarte precise în prezicerea şi planificarea de posibile scenarii, în special când au fost făcute în apropierea evenimentelor prognozate, precum: 

1. Exerciţiile de joc de război Sigma, făcute de Pentagon în contextul dezvoltării Războiului din Vietnam
2. Jocurile Traversarea Deşertului 1999, simulări făcute de armata SUA în relaţie cu Irak-ul lui Saddam Hussein.

Pe măsură ce aceste strategii au continuat să evolueze, au apărut două filosofii foarte diferite pentru a prezice viitoruri comune – la nivel global, naţional sau corporatist. 

Fiecare reflectă diferite concepții despre natura relaţiilor dintre soartă, fluiditate şi capacitatea omului de a acţiona.

Istoria, ca o serie de tipare

Înţelegerea evenimentelor anterioare ca indicatori a ceea ce urmează să se întâmple a permis unor specialişti în prognoză să trateze istoria umană ca o serie de tipare. 

Metoda a fost folosită în succesul ştiinţelor naturale, prin crearea de legi generale din experiența empirică acumulată. 

Adepţii acestei abordări includ cercetători ca Auguste Comte, Karl Marx, Oswald Spengler, Arnold Tonynbee, Nicolai Kondratiev şi, desigur, Turchin. 

Dar fie că preziceau declinul Vestului, apariţia unei comunităţi ştiinţifice sau comuniste, sau reapariţia valurilor economice globale, succesul lor a fost limitat.

Prea puţin loc pentru imprevizibil

Mai recent, cercetătorii de la MIT s-au concentrat pe dezvoltarea de algoritmi pentru a prezice viitorul – cel puţin pe termen foarte scurt, pe baza trecutului. 

Învăţăm calculatoarele ce se întâmplă „de obicei” într-o situaţie dată – se vor îmbrăţişa oamenii sau îşi vor da mâna când se întâlnesc? – și căutăm apoi tiparele. Mașinile de calcul le caută.

Însă o greşeală care apare frecvent în această abordare a predicțiilor, este că lasă puţin loc pentru a aştepta imprevizibilul. Cel puţin în acest stadiu al dezvoltării tehnologice, asta se întâmplă.

Un alt set de specialişti în prognoză argumentează că ritmul şi dimensiunea inovaţiei tehnico-economice creează un viitor care va fi substanţial diferit de trecut şi prezent. Adepţii acestei abordări nu caută tipare, ci variabile din care să poată fi extrapolate diferitele versiuni ale viitorului. Rezultatul?

Avem nevoie de „Profesori de previziune”

Mulţi scriitori de SF şi futurologi folosesc, de asemenea, această strategie pentru a cartografia viitorul. 

În anii 30, de exemplu, H.G. Wells a făcut un apel, prin BBC, pentru apariţia de „profesori de previziune”, nu de istorie. El argumenta că aceasta ar fi cea mai bună cale de a pregăti ţara pentru schimbări neaşteptate, precum cele aduse de automobile. În mod similar, mai mulţi scriitori, de la Alvin şi Heidi Toffler au extrapolat domenii și fenomene. 

Acestea se refereau la o gamă largă, de la dezvoltări în tehnologia informaţiei, clonare, până la inteligenţă artificială, modificare genetică şi ştiinţă ecologică pentru a explora o arie de viitoruri potenţial dezirabile, periculoase sau chiar postumane, dincolo de crepusculul civilizației noastre.  

În cele din urmă, nicio abordare nu e neapărat mai folositoare decât alta, şi asta pentru că ambele împart acelaşi defect fatal: oamenii care le încadrează.

Oricare ar fi abordarea celui care face prognoza, şi oricât ar fi de sofisticate instrumentele lor, problema cu predicţiile este proximitatea lor faţă de putere. De-a lungul istoriei, viitorul tinde să fie făcut de bărbaţi albi, cu multe conexiuni. Această omogenitate a avut drept consecinţă limitarea încadrării viitorului şi, implicit, a acţiunilor întreprinse pentru a-l modela. 

Politicienii tind să ignore predicţii care nu le convin. Pandemia e un exemplu

Mai mult, predicţiile care duc la consecinţe scumpe sau de nedorit, precum cea a lui Turchin, tind să fie ignorate de cei care iau în cele din urmă deciziile. Aşa s-a întâmplat şi cu cele aproape două decenii de „joc de război” pandemic care au precedat apariţia COVID-19. 

Rapoarte din SUA şi Marea Britanie, de pildă, subliniau, cu mult înainte, importanţa unor sisteme de sănătate publică care să poată răspundă eficient la o criză globală, dar ele nu au convins alte ţări să-şi consolideze sistemele. 

Ceea ce ne aduce la o întrebare esenţială: pentru cine şi pentru ce sunt aceste predicţii? Cei care pot influenţa ceea ce cred oamenii că va fi viitorul  sunt deseori aceiaşi oameni capabili să angreneze resurse considerabile în prezent, ceea ce în schimb determină de fapt viitorul. Dar foarte rar auzim vocile populaţiilor guvernate de decidenţi.

Ambele probleme devin şi mai presante în catastrofa climatică în plină derulare în prezent. 

Tehnologia joacă un rol semnificativ aici, dar este critic să nu uităm lecţiile date de World3 şi „Limitele creşterii” despre impactul pe care presupunerile îl au asupra eventualelor rezultate.

Predicţiile moderne apelând la AI sunt considerate mai științifice, deci mai probabil să fie precise decât sistemele mai vechi care fac apel la divinitate. Însă presupunerile de la baza algoritmilor care prognozează activitatea criminală sau identifică lipsa de loialitate a potenţialilor clienţi, pentru a da câteva exemple, reflectă adesea aşteptările celor care codează, cam în acelaşi fel în care metodele mai timpurii de predicţie o făceau. 

Decât să depindem exclusiv de inovaţie pentru a face o hartă a viitorului, e mai raţional să împrumutăm din istorie şi să combinăm tehnici mai noi cu un model ceva mai vechi de prognoză: unul care combină competenţa ştiinţifică şi interpretarea artistică. 

Foto: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro