De ce mi-am pus lacat la gura

De la o vreme incoace mi-au inghetat cuvintele pe limba. N-a mai putut scrie nimic, n-am mai putut articula nici macar o fraza coerenta de cand o criminala cu sange rece, asa cum ne anuntau buletinele de stiri, a torturat si ucis un copil de numai patru ani.

Nu mai devreme de ieri, am vazut, of, tot la stiri, cazul unei fetite de nici  paisprezece ani, ce a devenit mama dupa ce parintii o obligasera sa se prostitueze. Fetita se infectase cu HIV, fusese violata repetat de niste nemernici, dar nascuse ca prin minune un copil sanatos. Asta, in timp ce parintii declarau senini ca-si cumpara alcool si beau de sting din alocatia micutei, de altfel singura lor sursa de venit, iar o duduie de la protectia copilului zicea ca stie cazul, dar ca asta e, copila are parinti si cu asta basta.

Probabil ca pentru multi dintre noi astfel de subiecte trec pasagere, inghitite de cotidian. Zilnic suntem bombardati cu cazuri tragice, asa incat ne-am obisnuit, intr-un fel, sa le lasam neobservate. Trecem pe langa copii care cersesc la semafor la fel cum inchidem ochii si ne vedem de ale noastre, ca viata e grea, in fata unor suferinte indurate de copii nevinovati, victime ale unor adulti dusi cu capul.

Cam asa se deruleaza lucrurile: o tragedie socheaza lumea pret de vreo doua zile, in timp ce tanticile de la protectia copilului isi vad linistite de barfe si impletit mileuri, ca viata merge mai departe, iar destinul fiecaruia e implacabil.

Acesti oameni, angajati in sistemul de stat si care nu-si fac treaba nici cat negru sub unghie, sunt principalii vinovati. Ei si sefii lor, numiti pe criterii de incompetenta politica, probabil ca vor plati pe lumea cealalata pentru toate aceste nenorociri. Pana atunci insa, din pacate, alti si alti inocenti sufera pe lumea asta din pricina indolentei unui sistem dintr-un stat ce functioneaza doar pe hartie si unde vedetele principale sunt Caiac, Boschet si altii ca ei.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE