„Doi procurori” la Cannes. Filmul regizorului Serghei Loznitsa un film extraordinar despre represiunea în Rusia

Serghei Loznitsa și povestea din Rusia anilor `30

Voi prelungi suspense-ul și am să scriu doar peste weekend „cum a fost la De Niro”, pentru că azi noapte (proiecția a început dupa 10 seara și s-a terminat după miezul nopții) am văzut ceea ce se cheamă un film extraordinar: „Doi procurori”, în regia lui Serghei Loznitsa.

Ne aflăm la sfîrșitul anilor 30, într-o provincie din Rusia profundă. Un tânar firav – cu un aer pe cât de dezorientat și de modest, pe atât de serios și de determinat – se prezintă (sub privirile unui grup împietrit de femei în negru, despre care s-ar putea scrie un întreg poem!) la poarta părăginită a unei închisori uriașe din regiune, cu o servietă și cu legitimația de proaspăt procuror, aflat la prima sa misiune, „autoimpusă”: pe biroul lui de inspector civil debutant, la o direcție judiciară locală, a aterizat „o scrisoare”, trecută ilegal de zidurile închisorii, de fapt o bucățică de carton scrisă, la propriu, cu sânge, în care un deținut politic reclamă „rele tratamente” și promite „dezvăluiri”… Drept care tânărul procuror se prezintă la închisoare și cere să vadă deținutul. 

Din această clipă, filmul te prinde și te închide într-o mașinărie infernală, gândită la milimetru, austeră, dar cu o tensiune de thriller, cu un ton sec, dur, dar mereu scuturat de un umor cinic (nu mă pot împiedica să vă reproduc un banc aflat din film, din gura directorului închisorii: ce făcea revoluționarul X pînă la Revoluție? Aștepta în închisoare. Și ce făcea după Revoluție? Îl aștepta închisoarea pe el!)… 

Recomandări

Zonele din România cele mai expuse la inundații. Va exista un climat diferit în 50-100 de ani

Un asemenea revoluționar pe care l-a așteptat închisoarea e celălalt procuror din film, autorul bilețelului, un bătrîn procuror muribund, cu un corp descărnat, rupt de bătăi, ajuns acolo pentru că a refuzat să semneze condamnări la moarte pe bandă rulantă, în epoca Marii Epurări staliniste, în care sute de mii de oameni total nevinovați, ba chiar, culmea, sincer devotați lui Stalin și „puterii populare”, au sfîrșit lichidați de NKVD.

Tabloul unei epoci

Loznitsa își concepe filmul în câteva mari „tablouri de epocă”, în stil realist: închisoarea mizeră (cu gardienii țepeni, cu ușile, cu lacătele, cu coridoarele, cu gratiile ei), drumul cu trenul prin Rusia (vocea poporului, aer de Azilul de noapte), Moscova și Procuratura generală (un film în sine, kafkian, misterios și terifiant)… Prin toate aceste „tablouri”, Loznitsa reușește să ne conducă în tenebre, undeva la rădăcina Răului, undeva în esența „totalitarismului”, de oricînd și de oriunde… 

Ieși de la film cu o stare de frison rece, ceva de genul: cu Istoria nu te joci! Se joacă doar ea cu noi…  

Ciudat, la un moment dat filmul mi-a adus în minte „…Palilula” lui Purcărete, deși, stilistic vorbind, se află la antipod: e ca și cum ai reuni un Cezanne cu un Dali! Dar odiseea procurorului justițiar, cu enorma lui naivitate, cu ridicola lui „virginitate”, la propriu și la figurat – trimite spre un fir comun: destinul unui urmaș al lui Abel, într-o lume devorată de urmașii lui Cain…

Recomandări

Elena, o româncă din Irlanda de Nord, trăiește în teroare, cu valiza la ușă și luminile stinse pe timp de noapte: „Vor să mă facă să fug”

Povestea spectaculoasă a poveștii filmului

Într-o asemenea lume i-a fost dat să trăiască și autorului prozei de la care a pornit scenariul lui Loznitsa: Georgi Demidov, de formație fizician, a supraviețuit unui Gulag de 14 ani, a fost apoi reabilitat, dar niciodată publicat, a scris (la mașina de scris, pentru că avea degetele rigidizate, înghețate din lagăr, și nu mai putea scrie de mână) amintirile lui din casa morții, pe care KGB-ul, urmașa NKVD-ului din film, i le-a confiscat integral, iar Demidov a murit în 87, convins că toată opera lui a fost distrusă. Când URSS-ul s-a pulverizat, fiica lui Demidov a primit de la „servicii” manuscrisele înapoi, și a publicat o antologie cu titlul, de o tristă ironie, „Planeta miraculoasă”… Adevărul e că numai pe o planetă miraculoasă se putea întîmpla ca, după o asemenea soartă, numele lui Demidov să facă acum ocolul lumii, datorită cinema-ului și datorită Cannes-ului.

Recomandări

Ultimele calcule pentru noul Guvern: propunerea PNL care a făcut șah mat PSD. Cine se încălzește pentru ministere

Filmul e jucat în limba rusă, de câțiva actori impresionanți, unul și unul! Regizorul Serghei Loznitsa (60 de ani) e ucrainean. Producția în sine e o coproducție europeană, majoritar franceză; Unifrance a publicat procentele: Franța 32,8%, Germania 25,55%, și pe locul 3, o surpriză plăcută, Romania, cu 11,16%, prin AVANPOST (PDG Vlad Rădulescu, studio care a realizat și post-producția filmului), urmată de Letonia 10,24%, Olanda 10,13% și Lituania 10.13%. Operatorul filmului e nimeni altul decît celebrul roman-moldovean sau moldovean-roman Oleg Mutu (cel care a semnat  și imaginea la „432”, al lui Mungiu, unica noastră Palme dor, la Cannes, 2007, cum trece timpul…)

Indiferent ce filme vor mai urma în Competiție, mi-e greu să-mi imaginez un Palmares în care, într-un fel sau altul, să nu figureze acest titlu: DOI PROCURORI… 

Foto: Profimedia

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.