EDITORIAL | Aoleu, ce să mă fac, Doamne, eu?

Nu mai vorbesc despre emisiunile de după-amiază unde, dacă nu avem manele triste din categoria „aoleu, ce să mă fac, Doamne, eu….”, avem cazuri sociale devastatoare, care te fac să bocești cu sughițuri de mila copiilor puși la muncă, a nevestelor bătute și a soților care, atunci când s-au întors beți criță de la birt, au trecut prin trauma cumplită de a-și găsi nevasta cu vecinul. Nici despre cele în care se comentează cum bietul Borcea n-are liniște nici la închisoare, fiind asaltat de sarcinile femeilor din viața lui și sfâșiat între iubirea pentru embrionul soției și fătul amantei. Dar până și la Românii au talent, care ar trebui să fe o emisiune sclipicioasă și veselă, concurenții au, fiecare în parte, câte o poveste de jale pe care o scot la iveală neapărat. Nu vine niciunul să spună: așa sunt eu, talentat și norocos, și am încredere că totul o să fie bine.

Unul își amintește că îl bătea bunica în copilărie, altul că odată, când avea primul lui spectacol, l-au strâns pantofii chiar peste o bătătură mai veche și nu s-a putut concentra asupra rolului, altul că are o verișoară bolnăvioară și, dacă ar lua banii de premiu, i-ar cumpăra destule picături de pus în nas și tampoane cu aripioare. Iar cei care provin din familii înstărite și n-au de ce să se vaite,  nu uită să spună că strâng bani pentru copilașii cu sindrom Down, pentru bătrânii de la azilul din cartierul lor sau pentru minorii de la orfelinat, nu pentru ei înșiși. Ca și cum ar fi rușine mare să vrei să câștigi ca să-ți confirmi valoarea și ca să câștigi niște bănișori pentru un trai mai bun.

Am văzut la ediția trecută o fată care venise în semifinală cu un cântec despre o surioară care murise când era mică și, în versurile ei, povestea suferința părinților și disperarea bunicilor. Mi-am amintit brusc de El-Zorab, de gărgărița strânsă în pumnul copilului rău, de prepelița care a înghețat, de căprioara pe care a mâncat-o poetul, de câinele soldatului care a murit pe mormântul stăpânului și de Ovidiu Anton care n-a putut pleca la Eurovision. Și viața mi s-a părut tristă, atât de tristă, încât m-am hotărât să nu mă mai uit niciodată la emisiunile de divertisment care mă fac să plâng, ci doar la acelea cu pretenții culturale care, de proaste ce sunt, mă fac, aproape întotdeauna, să râd.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE