EDITORIAL | Supărăciosul cronic, o pacoste de cursă lungă

În orice gașcă sau familion, e musai să existe cineva de mofturile căruia se înfricoșează toată lumea. Morocănosul nu râde niciodată (sau rânjește cabotin, ca un crocodil trezit din somn de o bormașină). Mutrosul spune că viața e prea a naibii ca să te hlizești din orice, ca un bou. Sau, dacă totuși hăhăie vreodată, are pretenția ca toată lumea să râdă odată cu el – ca orice dictator care nu-și trădează specia. Din ce le cauți mai mult în coarne acestor râzgâiați patologici, din aia devin mai toxici.

Eram cândva înrolată într-un grup de prieteni care ar fi interacționat cât de cât confortabil, dacă n-ar fi existat acolo o familie de ciufuți. El și ea, mutroși ca moșuleții ăia doi din Muppets, pufneau veșnic de parcă le mirosea a găinaț. Iertați-mi această comparație nemiloasă, dar n-am găsit ceva care să ilustreze mai bine ingratitudinea veșnică a unora.

Cel mai greu e să-i mulțumești pe cei care, în permanență, se simt neglijați. Oricâtă atenție le-ai da, oricât i-ai ciupi de gușiță și le-ai spune ce mișto sunt ei, până la urmă se supără mangă. Problema lor contează, nu a ta.

Când eram studentă, îmi plăceau (sau, mă rog, acceptam) grupurile mari, gălăgioase – în acord cu țicneala vârstei, ce vreți… Acum, poate pentru că m-am mai băbit și eu sau poate pentru că, în sfârșit, am devenit lucidă – n-aș mai suporta toanele oricui (de fapt, ale nimănui). Mai ales dacă aceste istericale penibile îmi afectează mie calitatea vieții. M-am săturat de supărăcioși. E dreptul meu, e dreptul nostru, al tuturor. N-au decât să se supere pe bărbații lor, pe buteliile lor, pe găinile lor. Este un drept constituțional să ai mania persecuției, atâta vreme cât nu ești pericol public.

Păi, dacă oameni care au venituri pipernicite, sănătățuri tocate sau traume de alt fel reușesc să funcționeze decent, nu văd de ce am înghiți otrava pulverizată de răsfățații nocivi. Văd, la eternul televizor, dive care – mvaaaai! – or să-și taie venele lor micuțe și slăbuțe, pentru că amanții lor nu vor să divorțeze de perechile oficiale, deși alea îi enervează ca niște tobe de eșapament fascinant de sparte.

În concluzie, cum spuneam, trăim pe o planetă de ingrați. Adevărații distruși trăiesc discret și zboară sub radar, din respect pentru suferința altora. Însă alintații vor găsi întotdeauna o unghiuță ruptă care să doară mai tare decât moartea cuiva. Asta e, ne plimbăm într-un sistem în care, desigur, relativitatea stresului e un modus vivendi.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE