Editorial de SIMONA CATRINA: Cum să vă jefuim frumos fără să vă descurajăm mieros

Nici nu s-a crăpat bine de decembrie, că au început aşa-zisele campanii umanitare. Nu vreau ca strâmbăturile mele să fie înţelese greşit, există în ţara asta şi multe fundaţii care înghit bani cinstiţi şi îi trimit către năpăstuiţi. Unii şi-au angajat consilieri – da, aţi citit bine – şi acum au conştiinţa împăcată. Arată ca o cocă bine întinsă.
Facebook e plin de apeluri de genul: “Cocuţa are nevoie de sprijinul nostru, fratele ei e reţinut de nişte interlopi din Irlanda, ăia cer răscumpărare de 6.000 de lire deosebit de sterline”. Imediat, sute de matrafoxaţi (aţi remarcat că oamenii cu alcoolemia sporită sunt mai activi pe reţelele de cât p-aci socializare?) sar să comenteze (im)pertinent. Toată lumea vrea să contribuie la salvarea unei pisici, a unui român sau a unei cauze. De multe ori, mă întreb şi eu, ca proasta, de ce nu deschid şi eu frumuşel un cont în bancă şi apoi răcnesc pe Facebook cum că, dacă nu primesc 50.000 de euro, mi se infectează minţile şi crăp în chinuri. Ce bine aş duce-o dacă n-aş fi o tâmpită onestă! Mai deunăzi, am donat 20 de euro unei fundaţii care se jura pe mă-sa că se ocupă cu readucerea în ţară a osemintelor celor care au crăpat în străinătate.
Cum eu sunt şi cetăţean canadian, m-am pus instinctiv în postura celui care dă ortul popii la Toronto, dar vrea să fie îngropat de un popă din Buzău, fiindcă acolo sunt rădăcinile poveştii. Pe urmă, am aflat că repatrierea oaselor se face numai cu un surplus de una mie euro. Greţoasă punere în scenă, nu? Practic, hai s-o spunem p-aia dreaptă, eu n-am curaj să mor. De câte ori mi se pune un os de peşte în gât, mi se arată faţa bunicii mele defuncte, care îmi face semn că e mai bine să stau pe fundul meu, în lumea terestră, pentru că nici Dincolo nu mai e ce-a fost. În sensul că la Judecata de Apoi au fost descoperiţi nişte magistraţi corupţi.
Cui să dau de pomană? Vine Crăciunul, suntem îmbuibaţi de promisiuni dulci ca o felie de halva Ne e frică de Dumnezeu, fiindcă ştim că am călcat în străchini. Multe fundaţii sau emisiuni TV care respiră dolari caută să te convingă că orice leu pe care îl trimiţi unui înfometat din Somalia va fi paşaportul tău către Paradis. Cu alte cuvinte, oamenii dau de pomană doar în ideea că pe lumea ailaltă nu vor fi judecaţi ca nişte nesimţiţi îmbuibaţi.
Dăm de pomană de buni ce suntem noi? Sau de fricoşi? Sau de iute ce ne scârţâie târtiţa? Ne e frică de Dumnezeu sau Îl iubim pe Dumnezeu? Zice că ambele variante sunt bune, atâta vreme cât mâncăm numai fasole în post şi nu ne culcăm cu amanta celui mai bun prieten. Ci numai cu amanta celui mai bun duşman.

Urmărește-ne pe Google News