Editorial de Alice Năstase | Nu-i frumos ce e frumos?

Nu mai departe de ieri, când toată ţara se zgâlţâia de mândria că vom recupera statueta lui Brâncuşi, Cuminţenia Pământului, am auzit maxima folosită brutal, în gura unei dudui înţepate: “Dragilor, e o statuie foarte urâtă şi puteţi să vă supăraţi pe mine, dar eu aşa cred”.

Şi şi-a încheiat intervenţia spunând pe latineşte: “De gustibus non est disputandum”. Nu ştiu cine a inventat maxima, dar o aud folosită în contexte din cele mai diverse. Întâlnesc femei îmbrăcate sinistru şi mi se spune că în materie de vestimentaţie nu avem dreptul să comentăm opţiunile personale ale fiecăruia.

Aud de familii în care televizoarele nu recunosc decât emisiunile cu poante de mahala pentru că gusturile lor – nu-i aşa? – nu se discută. Există, totuşi, estetică şi evaluări înţelepte. Există frumuseţe mai presus de interpretări personale, aşa cum există abordări elevate ale unor subiecte ieşite din sfera abordărilor vulgare.

Există modă, eleganţă şi rafinament vestimentar. Există oameni buni, caractere nobile, personalităţi admirabile. Există cultură şi artă. Există capodopere şi splendori care nu se lasă încorsetate de mica interpretare în funcţie de toane şi gusturi, aşa cum există şi kitschuri, urâţenii, orori, mârlănii şi grosolănii pe care nici o zonă a frumuseţii nu le va revendica vreodată, pe care nici un ochi, cât de binevoitor, nu le va putea evalua cu măsurile nobleţii.

Recomandări

„Omuleții verzi” ai lui Putin din România. Cum vor fi folosiți de Kremlin

Gusturile nu se discută doar dacă pornim de la premisa că există gusturi bune şi gusturi proaste. Şi abia apoi, în cadrul acestei nemiloase împărţeli, putem să ne contrazicem unii pe alţii alcătuind clasamente subiective, subtile şi delicate.

Există frumos şi foarte frumos, există cel mai frumos şi există mai puţin frumos, într-o luptă plină de fair play a superlativelor absolute sau relative. (“Cel mai frumos” este un superlativ relativ, “foarte frumos” este cel absolut, chiar dacă avem prostul obicei sau defectuosul gust gramatical de-a le încurca între ele).

Combat superficialitatea lui “nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” cu îndrăzneala de a aprecia că există, categoric, bun-gust şi gusturi îndoielnice. Ţine doar de puterea fiecăruia dintre noi să reuşim să aflăm unde se află graniţa care desparte frumosul de urât, miraculosul de caraghios. Probabil că e aceeaşi graniţă care stă între o viaţă trăită cu sens, cu măsură, cu armonie, şi una în dezordine, în mizerie, în derivă.

Urmărește-ne pe Google News