Educatoarea care îi învață pe copiii romi să-și accepte etnia: „Încerc să le insuflu speranța și încrederea în educație”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Ce, și tu dai Bacul? Nu cred că vei reuși”, i s-a spus Ancăi Mezei în clasa a XII-a. A reușit însă să depășească toate aceste lovituri, a făcut două facultăți și un masterat și în acest an a primit distincția Merito care se acordă profesorilor care fac o schimbare în comunitatea lor. Astăzi, tânăra educatoare din Gârcini, Brașov, a povestit pentru Școala 9 lupta sa ca toți copiii din clasa ei să se simtă apreciați și integrați.
Cuprins:
„Săream elasticul, jucam șotron, seara spuneam povești în fața casei, iar apoi mergeam în grădina casei noastre, uneori chiar și în cea a vecinilor, și luam mere pe care le mâncam cu atâta poftă și bucurie. Pe la vârsta de 8-9 ani, ne jucam «de-a școala». Eu eram învățătoarea și celorlalți elevi tare ne mai plăcea jocul acesta de rol”, își amintește Anca Mezei, care a copilărit în satul Purcăreni, din Brașov, alături de alți patru frați. Familia ei era singura de etnie din sat. Încă locuiește în sat, pe un deal frumos, la jumătate de kilometru de o pădure.
În afara jocului de-a școala de pe uliță, Anca n-a avut un model care să o inspire să-și aleagă profesia de cadru didactic, doar dorința ca ea să schimbe lucrurile într-un sistem care îi lovea pe cei mai slabi. A fost umilită de colegii de școală, a fost respinsă de profesori, dar în loc să-i crească resentimentele, asta i-a alimentat dorința de a fi ea un cadru didactic cum ea n-a avut.
A suferit mult ca să poată merge la școală, familia ei neavând multe posibilități. „Încălțămintea îmi dădea mari bătăi de cap, deoarece drumul până la școală era destul de lung și aproape de fiecare dată îmi înghețau picioarele. Nu aveam rechizite suficiente și uneori nici mâncare” a povestit educatoarea pentru Școala 9.
„Bravo, Mezei! Te-ai descurcat până la urmă!”
În gimnaziu toată lumea i-a apreciat dorința de a învăța. Una dintre profesoare îi aducea haine noi și a încurajat-o mereu. Apoi a venit înspăimântătorul liceu.
„În liceu, am simțit discriminarea în adevăratul ei sens pe propria-mi piele: colegii de clasă mereu râdeau de mine, râdeau de hainele pe care le purtam, de felul în care arăt, mă marginalizau. Au existat cazuri în care și profesorii mă neîndreptățeau, mă ignorau, nu mă valorizau. În timp, cu sustinerea doamnei diriginte, am găsit forța să mă împrietenesc cu colegii mei și să devin un lider în clasa mea.”
Anca nu era mândră de etnia sa, așa că uneori nu spunea că este romă. A suferit mult din cauza etichetelor pe care le primea. Îmi amintesc când, în liceu, o profesoară a spus nevrând ca eu să o aud: ,,Ce! Și ea dă Bacul? Nu cred că va reuși!’’, iar când l-am luat, mi-a spus: ,,Bravo Mezei! Te-ai descurcat până la urmă!”
„Mă bucur că am avut eu încredere în mine”, spune acum dascălul.
„Părinții mei dintr-o mămăligă m-au hrănit și m-au trimis la școală”
De 13 ani este educatoare și profesor de limba romani. A terminat două facultăți: Drept și Sociologie la Universitatea Transilvania Brașov, Psihologie și Științele Educației la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj, apoi un masterat în Sociologie și Comunicare la Universitatea Transilvania Brașov.
Este titulară la Școala Gimnazială nr. 5 Săcele. A lucrat și la grădinițele care aparțin de școlile gimnaziale Tărlungeni și Zizin. S-a acomodat foarte repede în rolul de educatoare, mai ales că iubește atât de mult copiii. A fost primită cu drag de către părinții acestora. „La început, colegii, necunoscându-mă cu adevărat, m-au făcut să mă simt respinsă, dar după o perioadă scurtă de timp, atunci când au reușit să mă cunoască mai bine, m-au acceptat și m-au apreciat pentru munca și omul care sunt”, exclamă Anca Mezei.
În rândul copiilor a devenit un model. Are o ținută mereu elaborată, fiindcă cei mici sunt niște observatori foarte buni și vin și cu complimente. Apoi, vor încerca să-l copieze pe cel de la catedră.
Anul acesta, când și-a primit premiul în cadrul Galei Merito, discursul ei a ridicat sala în picioare. „Și eu am fost un copil sărac și am reușit să ajung aici unde am ajuns. Părinții mei dintr-o nimica toată, dintr-o mămăligă m-au hrănit și m-au trimis la școală”, a spus fără ezitare și din sală a venit un ropot de aplauze.
Fiecare dintre noi avem un vis, fiecare dintre noi avem o menire. Eu consider că menirea mea este ca fiecare copil care trece pragul clasei mele și trece prin mâinile mele să câștige încrederea în sine și să învețe să lupte pentru a fi bine cu el. Că despre asta e vorba. Anca Mezei, educatoare:
„În fiecare zi am cel puțin un copil la grupă care nu are pachețel”
Comunitatea în care lucrează Anca are multe familii de romi, care însă nu se declară astfel și uneori își ascund obiceiurile, tradițiile si limba.
Majoritatea copiilor sunt din familii sărace, dar care se străduiesc să-i trimită la grădiniță curați și cu ce pot de mâncare. O bună parte dintre părinți, din spusele educatoarei, vin să se intereseze de situația copilului la grădiniță, mai ales că au șase ani și se pregătesc de intrarea la școală. „Părinții participă la întâlnirile noastre de grup, majoritatea reacționează prompt atunci când le cer sprijinul pentru realizarea unei activități, purtăm un dialog prietenos, suntem deschiși și sinceri unii față de ceilalți”, completează dascălul.
A avut și copii care nu veneau la grădiniță și motivele sunt diverse: părinții nu aveau cu cine să-i lase pe ceilalți copii mai mici când îi aduceau la grădiniță, diferite probleme de familie și multe lipsuri. Are copii care nu au cu ce să se încalțe sau să se îmbrace. La fiecare a mers Anca Mezei acasă, să vorbească cu părinții sau a trimis mediatorul școlar.
„În fiecare zi am cel puțin un copil la grupă care nu are pachețel, însă vin cu hainele curate. Consider că sunt iubită de către copiii mei și observ asta din faptul că sunt deschiși față de mine, îmi povestesc ce simt, dacă sunt supărați, mă îmbrățișează frecvent și-mi spun cuvinte frumoase: «Doamna, aș vrea să fii mama mea!», «Doamna, te iubesc!» «Ești frumoasă!». Mă strigă «doamna», uneori «mama».”
E ca și cum, în fiecare zi, ar avea-o în față pe Anca mică, de 6 ani, dornică să fie acceptată și apreciată de profesorii și colegii ei. Și aici se închide cercul și îi aduce împlinire. Să lucrezi cu copiii din medii defavorizate înseamnă adesea lipsa materialelor didactice, o proastă colaborare între instituții, o realitate nefardată și dureroasă. Dar și o mare împlinire că poți să ajuți cu adevărat unde e nevoie.
Articolul complet, pe Școala 9.
User Șters 15.07.2022, 10:55
Respect!