EXCLUSIV/ Aventura extremă a unui polițist român în deșert. A cumpărat favoruri cu bomboane, a rezistat unei furtuni de nisip și a scăpat de localnici agresivi

Polițistul Valeriu Oancea a traversat singur deșertul Sahara pe motocicletă. Obișnuit să trăiască zilnic la granița dintre viață și moarte, agentul șef principal Valeriu Oancea - pirotehnist în trupele de intervenție ale ”mascaților” de la IGP -, și-a oferit o experiență extremă: a forțat la maximum limitele supraviețuirii și a organizat o expediție dură, la care cei mai mulți abia au curajul să se gândească. A traversat de unul singur, pe motocicletă, Sahara - uriașul pustiu unde doar soarele arzător, stâncile, pietrele și nisipul care parcă se contopesc cu orizontul incandescent i-au fost tovovarăși de drum. Și, din când în când, câte un berber și cămila lui. Fără să știe exact de ce, cel mai mare uscat de pe pământ supranumit de războinicii şi negustorii arabi din vechime „marea fără apă”, l-a atras irezistibil pe agentul șef principal Valeriu Oancea. Citise mult despre locul unde natura a plămădit din dansul dezmățat al vântului nestatornic dunele africane, văzuse documentare despre fabulosul, dar extrem de periculosul nord al Africii acoperit de întinderi interminabile de nisip unde au pierit armate întregi şi caravane. Încetul cu încetul, dorința de aventură a fost atât de nestăvilit încât ”mascatul” a decis să înceapă să se dedice pregătirilor pentru ceea ce s-ar putea numi, fără teama de a greși în vreun fel, expediția vieții lui. ”Cum alpiniștii cuceresc vârfuri, eu îmi propusesem să am la picioare, cum se spune, Sahara. Așa am simțit eu că trebuie să fac. Sunt un om calculat, lucrez într-o structură unde este nevoie de stăpânire de sine unde nu poți să greșești de două ori (n.r. pirotehnist la Servicul pentru Intervenție și Acțiuni Speciale al IGP). Știam la ce riscuri mă expun și de aceea, cu câțiva ani înainte, am început prin a pregăti temeinic expediția”, își începe agentul Oancea fascinanta poveste în care a îmbrăcat haina cuceritorului celui mai mare deșert uscat de pe planetă. O motocicletă enduro și peste o sută de kilograme de echipament care să reziste la temperaturile deșertice, dar și curaj nebunesc, Valeriu și-a cumpărat mai întâi o motocicletă specială, enduro, care să reziste la temperaturile deșertice, vehicul care să poată să meargă, deopotrivă, prin apă și prin nisip fără să-l ”trădeze” și chiar să poată să ”înghită”, la nevoie, combustibil de proastă calitate. Și-a făcut hărți cu zona, cu drumurile pe care avea să fie hoinar solitar în timpul aventurii extreme, și-a cumpărat tot felul de busole, de echipamante electronice de ghidare prin satelit, cort, sac de dormit, haine și încălțăminte potrivite pentru schimbările mari și bruște de temperatură care în Sahara pot oscila între -5 și +70 de grade Celsius. Dar și alimente cu termen de expirare foarte mare care să reziste la drum, truse de scule și rezerve pentru cele două roți motocicletei sale. În total peste o sută de kilograme. Nu a uitat, firește, de antrenamentele în timpul cărora a pornit-o în expediții prin țară, călătorii întinse pe durata câtorva zile în care și-a testat atât rezistența fizică, cât și priceperea de a interacționa cu fel de fel de oameni. Unii chiar foarte periculoși. ”Dormeam singur la margine de drum, în zone cu oameni agresivi” ”Când eram liber, mergeam zile în șir pe drumuri cât mai proaste, neasfaltate, rupte, pur și simplu. Să testez motorul. Campam la margine de drum, singur, chiar și în zone cunoscute cu infracționalitate mare, cu oameni agresivi care mă întebau dacă sunt sănătos la cap. Încercam să simulez cât de cât condițiile pe care le puteam întâlni în expediția africană la care visam. Dormeam singur, mă hrăneam la margine de drum, rezistam interacțiunii cu diverse persoane...Abia după aceea, când m-am simțit stăpân pe mine și pe motor am pornit în expediție”, contiuă ”mascatul” aventurier care până la urmă a reușit să așeze marele deșret saharian la picioarele sale. ”Mascatul” Valeriu Oancea s-a antrenamt cinci ani pentru expediția africană Până când să încalece pe șaua motorului perfomant și să pornească înspre ”continentul negru” s-au adunat vreo cinci ani în care agentul șef principal Valeriu Oancea a pus la punct fiecare detaliu al expediției. Apoi, o dată cu prima accelerație a motocicletei i s-au așezat în față 32 de zile în care avea să străbată șapte țări europene (România - Serbia - Croția - Slovenia - Italia – Franța și Spania) și nordul Africii acoperit de deșertul Sahara, unde a ajuns traversând strâmtoarea Gibraltar. În total exact 16.300 de kilometri parcurși doar pe motocicletă. Ce a urmat e parcă desprins din filmele de aventuri jucate, printre alții, de Omar Sharif: berberi și tuaregi care stăpânesc întinderea deșertică și răsar ca din pământ, atunci când nu te aștepți, încălecați pe cai pur-sânge arab, cămile mânate în caravane sub zbaterea aspră a vântului ce modelează dunele, peisaje lugubre cu leșuri și resturi scheletice umane și animale, împietrite la margine de drum sub soarele neiertător și furtuni violente care lipeau nisipul de cer. Bomboanele, monedă forte. Desenele și datul din mâni, limbaj universal De cum a trecut Gibraltarul, de la Tarifa (Spania) în Tanger (Maroc), tot ce știa Valeriu despre lungile călătorii pe motociletă pe care le-a făcut de-a lungul celor trei decenii de când este ”motorist” împătimit a rămas pe continentul european. Acolo, în Africa, a realizat că doar câteva bomboane oferite cu zâmbetul pe buze unor localnici pot fi monedă forte, că orice limbă străină devine ”moartă” și doar gesturile largi făcute în aer sau desenele așezate pe o coală de hârtie îl pot face înțeles într-o lume complet nouă pentru ”mascatul” aventurier. Dar a și învățat că, pentru a primi o recompensă de câțiva bănuți, niște necunoscuți ai deșertului au încercat sș-i facă rău, să-l oprească sau măcar să-l încetinească din drum. Berberii l-au sabotat pe polițistul român ca să socată niște bani de la el ”Au fost zone în care am oferit câteva bomboane pentru o informație sau pentru un mic ajutor. Nu mi-a venit să cred ce valoare puteau să aibă dulciurile alea acolo....Patru-cinci bombone oferite cu zâmbetul oe buze...Cum mă înțelegeam cu oamenii deșertului? Când nu mă mai făceam înțeles prin semne, făceam desene pe hârtie. Aveam mereu la mine un pix și o hârtie. Au fost și situații ceva mai încordate în care mai mulți localnici mi-au distrus podețul făcut de mine pe nisip, între niște stânci, un drum care m-ar fi ajutat să-mi scot motorul rămas înțepenit în nisip. Mi l-au acoperit cu nisip. Sperau să ”tragă” ceva de la mine...Până la urmă am scos-o la capăt de unul singur. M-am dat un pic la ei, am ambalat motorul și dus am fost. Nu a fost singura oară când am rămas cu mototul în dune. Mereu îmi lua cam 40 de minute să ies. Făceam jgheaburi cu lopețica până în locul unde solul era mai tare. Din cauza căldurii, în mai puțin de o oră beam câțiva litri de apă”, povestește Valeriu. Înainte de campare, Valeriu Oancea verifica centimetru cu centimetru nisipul care putea ascunde șerpi sau scorpioni Cum e să trăiești de unul singur în deșertul care parcă de înghite? Un loc care ziua fierbe la aproape 70 de grade și în care noaptea pacă vine iarna. E, fără îndoială, o experiență extrem de periculoasă și de dură în care fiecare gest pe care îl faci poate atrage mânia localnicilor și în care neatenția sau ignoranța te poate costa viața. ”Mergeam, în medie, câte 700 de kilometri pe zi ghidat doar de hărți electronice făcute de mine pe aplicații conectate la sateliți. Dar am parcurs și câte 1.000 sau 1.500 de kilometri într-o zi. Viteza era cam de 90 km/h. Așa, mie îmi era suficient de răcoare, iar motorul nu fierbea. La ”sută” ar fi fiert, iar la sub 90 eu m-aș fi sufocat de căldură. Ziua era extrem de cald, aerul fierbea...Noaptea campam la margine de drum, la vreo 200-300 de metri în interiorul deșertului. Unde găseam un copac acolo îmi așezam cortul. Dar, înainte, verificam fiecare centimetru al zonei. Să nu fie șerpi, scorpioni sau cine-știe-ce...Dacă pământul era tare, era clar că nu puteam să am probleme, dar dacă era reavăn, ar fi putut fi vreo reptilă ascunsă acolo. Mă mai vizitau cămilele sălbatice care misoreau cortul, motorul și apoi plecau”, își amintete polițistul aventurier cam cum teceau nopțile în deșert dupp o zi de stat în șaua motocicletei. În Mauritania, ”mascatul” a rezistat unei furtuni violente de nisip. O parte a echipamentului a fost însă distrus Însă, în cele 32 de zile ale incedibilei experiențe în care a străbătut deșertul saharian de la un capăt la celălalt, polițistul a simțit pe pielea lui ce însemnă o furtună de nisip. Era undeva în Mauritania. Ca din senin, vântul a început să sufle cu putere și nisipul să fie ridicat în aer, la început în vârtejuri mici. Nu se vedea mare lucru la câțiva pași în față, dar chiar și așa, Valeriu, temerarul și solitarul călător prin pustiul african, a încercat să pornească la drum, să înfrunte ceea ce el nu realiza că i-ar fi putut aduce sfârșitul. ”Au fost momente tensionate, grele...Nu știam cum o scap. Nu se mai vedea nimic în jur. Se auzea doar zgomotul vijeliei” ”M-au oprit localnicii care au știut ce va urma. Eram lângă un fel de capelă în care m-au invitat să intru, dar am refuzat. M-am ancorat afară cu tot motocicletă și am rezistat așa. Cele peste o sută de kilograme ale mele și vreo 400 ale motorului au format un tot care nu a putrut fi ridicat de la pământ. Au fost momente tensionate, grele...Nu știam cum o scap. Nu se mai vedea nimic în jur. Se auzea doar zgomotul vijeliei care a adus și o ploaie puternică. O pompă dărăpănată de benzină de lîngă mine a fost smulsă și aruncată cât colo. Când am ieșit din adăpostul improvizat de mine afară, am realizat forța furtunii. Casca era distrusă, costumul la fel. Aparatul foto și telefonul nu mai puteau fi folosite. Nisipul intrase peste tot sau zgâriase cu putere toate suprafețele pe care le-a ”măturat” cu forță”. Parcă totul fusese frecat cu șmirghel”, rememorează agentul șef principal Valeriu Oancea momentul în care a fost surprins de violenta furtună de nisip. A stat la doi pași de leșuri umane și de animale, ”topite” sub soarele deșertului ”Mascatul” - care s-a întors acasă cu 20 de kilograme mai puțin - , se consideră un om norocos, dar și un personaj care a știut să-și pregătească expediția sahariană în cele mai mici detalii. A știut să răspundă provocării naturii, dar și a berberilor care l-ar fi putut ataca și chiar ucide dacă ar fi îndrăznit să le sperie cămilele care traversează în voie deșertulpe unde le duc pașii. Nu a căutat răspunsuri atunci când pe marginea drumului a întâlnit oameni aflați în agonie, la granița cu delirul, care încercau să traverseze, nu mai ei știau de ce, pustietatea din nordul Africii. Cu o picătură de apă i-a trezit în simțiri și a plecat mai departe. Sau atunci când a oprit la vederea epavelor unor mașini incendiate în atacuri teroriste, cercetate de autoritățile locale. Sau chiar când a stat la doi pași de resturi umane sau ale unor animale, de pe care carnea a căzut complet sub soarele arăzător al Africii. Polițistul temerar vrea să cucereasccă, tot pe motocicletă, Siberia și Mongolia ”Mi-am văzut doar de drumul meu. Chiar dacă au fost și momente mai tensionate, am ieșit din ele cu abilitate. Important este că am reușit să-mi indeplinesc visul să traversez deșertul Sahara și să ajung sănătos acasă. Vreau să ”atac” Siberia, Mongolia și să străbat de la est la vest America. De la un ocean la altul. Pe motor, firește. Coreea de Sud vreau să o fac pe bicicletă”, vorbește Valeriu - un aventurier incurabil -, despre planurile sale de viitor. Polițistul Valeriu Oancea a traversat singur deșertul Sahara pe motocicletă. agentul șef principal Valeriu oancea, în deșertul Sahara