Gara i-a fost casă timp de 17 ani! A trăit pe străzi, din mila oamenilor, dar a reușit să răzbească în viață

Povestea lui Emil Constantin începe în 1990, în plină iarnă, când era doar un băiețel de 8 ani care a venit cu mama lui în gară și s-a trezit singur. Mama lui i-a promis că îl duce la o prăjitură şi la un suc. A acceptat bucuros, dar cea care l-a născut şi trebuia să aibe grijă de el l-a părăsit. Avea 8 ani, o pereche de pantaloni, un tricou şi ciorapi de lână. Şi era desculţ. Trei ani a umblat desculţ, în aceleaşi haine.

„Și acum îmi amintesc cât am plâns, cât mă uitam în toate direcțiile să vină mama, credeam că eu sunt de vină că m-am rătăcit… am plâns mult… parcă acum a fost, dar m-am ferit de rele. După o perioadă m-am pus pe tren și cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Lugoj. Aici am avut înțelegere, am dormit într-un loc călduros lângă centrala termică. Oamenii îmi dădeau de mâncare, îi ajutam la bagaje. A fost greu, nu pot descrie, am stat aproape 2 ani și în gară la Caransebeș, dar eu am avut încredere în bunul Dumnezeu că mă va ajuta și așa a fost”, spune Emil Constantin.

Mânca din mila oamenilor, căuta în gunoaie ca să supraviețuiască, iar când a primit primul borcan cu supă caldă a izbucnit în lacrimi de fericire.

Povestea sa este impresionantă nu pentru că a reușit să răzbească printre nedreptăți, ci pentru că are și acum o seninătate în vocea și modul său de viață, de a lua lucrurile așa cum sunt, și este un exemplu de viață pentru cei care, deși au de toate, se plâng atțt ușor.

„Mi-am dorit întotdeauna o familie! Mama, am înțeles mult mai târziu, că mă făcuse cu altcineva și tata nu m-a vrut. Avea acasă 10 copii și numai pe mine m-a înstrăinat. M-am dus la ea acum, adult fiind, și nu m-a putut privi în ochi, nu a vrut să-mi ofere niciun răspuns. I-am spus că nu sunt supărat pe ea și că o iubesc oricum, pentru că Dumnezeu îmi dă dragostea și puterea să iert”, a mai spus Emil.

Recomandări

Călin Georgescu, retorică pe placul lui Vladimir Putin: „România nu are obligații față de NATO”

În gară, unde și-a trăit jumătate din viață, toată lumea îi spunea Marius, pentru că el, la acea vreme, nu mai suporta numele de Emil Constantin pe care mama sa i-l dăduse:

„Uram tot atunci, inclusiv numele meu. Am vrut să mă cheme Marius și așa mă cunoaște toată lumea în Lugoj. Să știți că lumea a fost bună cu mine, după un timp. Dacă la început am luat bătaie constant, în special de la polițiști, după un timp toate bisericile m-au ajutat. De la Biserica Greco-Catolică am casa unde stau în chirie și Biserica Baptistă m-a preluat în comunitatea sa. Nu am școală, nu am făcut nicio clasă, nu am știut să citesc și am învățat din Biblie, asta e cartea mea, e viața mea și pastorul Olariu mi-a fost tată. Tot ce sunt astăzi îi datorez lui și lui Dumnezeu”, spune Emil.

Acum, Emil Constantin este un alt om, are familia sa, și o are pe Lois, fetița sa în vârstă de 6 ani. Despre această fericire spune că tot Dumnezeu i-a dăruit-o, după ce soția sa a pierdut alte două sarcini.

„Cu soția mea este o altă poveste, mi-aduc aminte că mi-au trebuit un an și 4 luni să o pun pe picioare, era sălbatică, murdară, nearanjată și plină de ură. A trăit într-o familie cu mulți frați în județul Timiș și ea era problema… are handicap pentru că la 7 luni a făcut meningită și a rămas cu probleme la creier și la 28 de ani m-a văzut la televizor și i-a spus tatălui ei că pe mine mă vrea. Și tatăl ei a făcut rost de numărul meu de telefon, după ce am apărut la televizor cu un reportaj despre viața mea și după 4 ani a fost redifuzat. A pus mâna pe telefon și m-a sunat. A spus «am o fată pe care vreau să ți-o dau ție». Și de atunci am iubit-o necondiționat. A fost greu, nu știa să facă nimic, eu am învățat-o cum să fie curată, cum să facă curat în casă, cum să ne gospodărim, pentru că eu, chiar dacă am trăit pe străzi, mi-a plăcut să fiu curat”, mai povestește Emil.

Acum, sigurele lor venituri sunt pensia de handicap a soției și banii căștigați de Emil ca zilier.

„Eu am știut că mă așteaptă o viață grea. Nu mă plâng de muncă. Oamenii mă cheamă să sparg lemne, să ajut în casă, la grădină, orice. Cel mai mult mă bucur când mă invită în biserici. Am spus povestea noastră și o repet în toate bisericile baptiste unde sunt chemat”, încheie povestea sa băiatul care și-a croit cu greu propriul drum într-o viață în care nu spera, cândva, că va pleca de pe peroanele gării.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro