Glasul mut al rugăciunii. Într-o biserică din Rahova, s-a spus „Hristos a Înviat!” în limbajul semnelor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La biserica veche Parc 1 Rahova, „Hristos a înviat!” înseamnă două degete făcând un arc, oprite pe mâna cealaltă, încheiat cu două palme așezate pe piept. Aici, cuvintele au altă valoare pentru că sunt transformate în gesturi largi și semne în aer.
Cuprins:
Câteva zeci de persoane urmăresc în tăcere slujba de Înviere cu candelele aprinse în mâini, afară, în curte. E o noapte caldă, iar aerul are iz de ceară topită.
Preotul Alexandru Țugui citește Evanghelia pe treptele lăcașului de cult, iar părintele Eugen Bucur traduce totul în limbajul semnelor, în gesturi largi sau mai rapide și complicate. Vorbesc despre momentul în care Maria Magdalena și mai multe femei au găsit mormântul lui Hristos gol. Două degete, un arc, palmele pe piept, buzele rostind fără să scoată cuvinte. Dar credincioșii au înțeles: „Hristos a înviat din morți”.
Aflată în apropiere de Piața Rahova, în curtea bisericii Parc 1 Rahova sunt două lăcașuri de cult, cel vechi și cel nou. În biserica veche, persoanele cu deficiențe de auz și vorbire Îl strigă pe Dumnezeu chiar dacă nu pot să-L pronunțe.
„Nu suntem singuri pe lume”
De Înviere, clopotul de la miezul nopții s-a auzit de la biserica nouă și doar s-a simțit la cea veche. Puțini au asistat la slujba lăcașului din spatele curții, acolo unde aceasta s-a ținut concomitent în două limbi, atât pentru cei cu deficiențe de auz, cât și pentru „auzitori”. Cei mai mulți au fost la biserica nouă. Aglomerație. Clopote și „Hristos a înviat!” în difuzoare. Priviri confuze către preoții care explică din mâini Învierea. „N-am mai văzut așa ceva, dar e bine că se face”, comentează cineva.
Din cealaltă parte, credincioșii au plecat rând pe rând imediat ce și-au aprins lumânările, iar mulțimea de pe stradă s-a dispersat rapid după ce oamenii au luat pâine sfințită. În schimb, persoanele deficiente de auz și enoriașii frecvenți ai comunității nu și-au dezlipit ochii de la cei doi preoți care au ținut slujba, și au ascultat de la primul până la ultimul cuvânt. De la primul până la ultimul semn.
„Dragii mei, nu suntem singuri în această lume. Se spune că venim în această lume pe rând și plecăm din această lume pe sărite. Venim în această lume fără să fim întrebați și plecăm din această lume fără să ni se ceară părerea. Suntem pelerini în această viață. Să știți că cel mai important este să ne schimbăm viața, să luăm atitudine și să fim responsabili pentru viața noastră”, spune preotul Eugen Bucur, la scurt timp după miezul nopții, după ce el și părintele Alexandru Țugui au împărțit Lumină.
Ostașul cu două uniforme
„Într-o lume umilită de învremelniciri, cel mai important e să-l dobândim pe Hristos”, continuă Bucur. Lângă el, mai mulți copii, printre care și fiul său cel mic, ascultă cu atenție, absorbiți de cuvintele lui și de flăcările lumânărilor care pâlpâie.
Eugen Bucur este coordonatorul preoților de caritate din București, iar Alexandru Țugui slujește pentru comunitatea persoanelor deficiente de auz din Alexandria. Cei doi îl ajută pe preotul Mirel Ilie să aibă grijă de comunitatea de surdo-muti din București și din județele limitrofe și au ținut slujba de Înviere sâmbătă seară la biserica din Rahova ținându-i locul.
Până au ajuns în Rahova, persoanele deficiente de auz din Capitală au trecut prin mai multe biserici, dar în niciuna nu au găsit un loc permanent. Acesta este primul Paște pe care-l fac la Parc 1 Rahova, în biserica veche.
Pentru ei, preotul Mirel Ilie a devenit părinte, confesor, sfătuitor și omul care i-a ținut legați, ca într-o familie. A fost numit și „ostașul cu două uniforme” pentru că este în același timp cadru militar. Anul acesta a tradus slujba de Înviere în limbajul semnelor live, pe pagina de Facebook a Ministerului Apărării.
Are în grijă peste 4.500 de persoane deficiente de auz și familiile aflate în situații precare ale acestora. Atâtea persoane i-au trecut pragul bisericii de-a lungul timpului. Aproape constant însă la slujbe vin peste 1.000 de persoane.
Doar pandemia i-a dat peste cap și a fost nevoit să-i împartă în grupe, pe duminici.
„Este destul de greu să lupți cu tine însuți, dar să fii cumva o etichetă pentru cei din jurul tău. Oamenii de multe ori spun să nu faci ce face popa, să faci ce spune popa. Vorba din popor. Nu, tu ca preot trebuie să fii un exemplu celor din jur. Eu dacă vorbesc despre nu știu ce virtute, trebuie să o am eu în viața mea”, mărturisește el.
Povestea preotului care a trecut de la parașutism la biserică
Spre preoție, Mirel Ilie a plecat mai mult împins de la spate, recunoaște el. S-a îndrăgostit de uniforma militară în clasa a 12-a și a ajuns, de la un liceu mic din Alexandria, la Brigada 2 de parașutiști, apoi instructor de parașutism.
Mirel Ilie crede că Dumnezeu are deja un drum trasat pentru fiecare dintre noi, atât doar că noi nu-l știm încă. Într-un concediu, militar fiind, s-a întors la țară și s-a întâlnit cu preotul din sat. După o discuție lungă cu el despre credință, Biblie și viață, a rămas în minte cu o întrebare existențială: care este scopul său?
„Atunci cred că m-am născut duhovnicește”, spune Mirel Ilie.
O punte de comunicare inexistentă
A terminat în final Teologia, a fost hirotonit ca preot înainte de 2000 și a început să slujească în azile de bătrâni, în centre sociale sau pentru bolnavi și în penitenciare.
„Am fost la așezământul de bătrâni din Ciolpani. Acolo aveam trei persoane deficiente de auz și vorbire. Și mi-aduc aminte că în momentul în care le spovedeam, atât de irascibile, de nervoase erau că nu ne înțelegem, că una dintre aceste persoane a luat cana și a spart-o. Am simțit o neputință între mine și ea ca modalitate de a comunica”, povestește preotul Mirel Ilie întâmplarea care l-a împins mai departe să se înscrie la un curs de limbaj mimico-gestual.
Dar cursul nu l-a ajutat prea mult pentru că teoria nu funcționează niciodată fără practică, iar persoanele cu deficiențe de auz de la Ciolpani, persoane defavorizate, nu învățaseră decât rudimentar limbajul semnelor, a constatat preotul când s-a întors la azil.
23.000 de românitrăiesc cu deficiențe de auz
23.000 de români care gândesc și se exprimă prin gesturi și semne, în tăcere. Cu toate acestea, limbajul semnelor a fost recunoscut prin lege ca limbă maternă abia la începutul anului trecut, după doi ani în care a stat în sertarele parlamentarilor. Limba Semnelor Române este limbă de sine stătătoare, cu propriile reguli de gramatică și propria sintaxă.
Ocolul pentru „te iubesc”
„M-a luat în brațe, îi curgeau lacrimile pe obraz. Ea nu avea niciun dinte și încerca să mă pupe, se vedea emoția pe care o trăia. Făcusem doi ani și jumătate să comunic cu ea și de fapt nu-mi ajuta cu nimic ceea ce făcusem. Negândindu-mă că de fapt Dumnezeu avea alt plan cu mine”, povestește Mirel Ilie.
În comunitatea surzilor din București Mirel Ilie a ajuns în 2013, iar relația lor a fost dificilă la început pentru că l-au primit cu reticență. Nici nu vorbea foarte bine atunci limbajul semnelor, iar comportamentul general al societății față de persoanele deficiente de auz le fac pe acestea să-și ofere mai greu încrederea unui necunoscut, explică preotul.
„Mergem cu mijlocul de transport în comun și vedem două persoane surdomute: foarte mulți oameni tind să se dea într-o parte, ca și cum ar fi bolnavi, ca și cum ar avea ceva”, arată Mirel Ilie.
Următoarea duminică mulți nici nu au mai venit la biserică. Încet însă preotul a reușit să le câștige încrederea, deși se simțea ca un șofer începător în trafic.
„Noi suntem nerecunoscători, ei sunt împăcați cu ei înșiși”
Mirel Ilie se referă întotdeauna la „noi” și „ei” – noi, cei care auzim, și ei, cei care nu pot auzi, când vorbește despre bunătatea celor care se mulțumesc de multe ori cu puținul pe care-l au și care trăiesc în tăcere, și despre răutatea și lăcomia celorlalți.
„Ei sunt atât de împăcați cu ei înșiși. Aici am învățat un lucru: noi suntem foarte nemulțumitori pentru ceea ce suntem, nerecunoscători pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Ei de fapt își acceptă statutul. La spovedit, la întrebarea pe care am pus-o de fiecare dată, dacă te-ai mai naște din nou, ți-ai dori să te naști auzitor sau ți-ai dori să fii tot surd? Unul n-a fost până acum care să spună că vrea să fie auzitor. Nu, pentru că eu sunt mulțumit cu mine, au zis”, povestește preotul.
În lumea auzitorilor văd la televizor că ei se bat, se despart, se fură unul pe altul, pe când în lumea lor nu există așa ceva. Ei sunt buni și calzi și dau altora din puținul lor.Mirel Ilie, preot:
La slujbele preotului Ilie vin persoane cu deficiențe de auz din București, Ilfov, Dâmbovița, Giurgiu și uneori și din județe mai îndepărtate, dar și credincioși din afara lumii în care salutul se rezumă la doi pumni loviți ușor unul de altul. Preotul Alexandru vine deseori din Alexandria și îl ajută.
„Biserica este locul în care ei își găsesc atât liniștea, cât și rezolvarea problemelor cu care se confruntă”, spune preotul.
„De aici mă va chema Dumnezeu acolo sus”
Mirel Ilie se simte în comunitatea persoanelor cu deficiențe de auz ca într-o familie. După fiecare slujbă stau împreună și caută soluții la problemele fiecăruia. Din donațiile oamenilor, preotul și voluntarii bisericii fac pachete cu mâncare și medicamente pentru cei pe care îi au în grijă, le plătesc uneori asistența medicală și interpreții, când au nevoie, și fac școli biblice pentru copii.
Pentru că nu au un loc de slujire al lor, iar în ultimii opt ani s-au plimbat de la o biserică la alta, uneori făcând naveta din București în Ilfov, cu autocarele, preotul Mirel Ilie își dorește să construiască un centru multifuncțional, cu cantină, zonă de slujbă, cabinet de logopedie, meditații pentru copii și psiholog. Au nevoie de 420.000 de euro pentru asta, din care au strâns până acum doar jumătate.
„Până la urmă, sunt un om care aude, dar faptul că am venit în lumea aceasta, că mi-am importat felul lor de a gândi, mă simt cel mai bine în comunitatea surzilor. Ei îmi spun de fiecare dată: «să știi că dacă o să vrei vreodată să pleci de-aici o să te legăm cu lanțuri și nu o să pleci niciodată. Sau dacă pleci la o biserică de auzitori o să venim acolo toți în biserica respectivă și ești obligat să ne faci și semne»”, povestește Mirel Ilie.
Dar nu se vede plecat de aici. După ce a trecut prin armată, a făcut parașutism și a slujit în penitenciare și azile, simte că și-a găsit, de opt ani, vocația.
Eu le-am spus că nu trebuie să se gândească atât de departe pentru că eu până la urmă nu o să mai plec de aici și consider că este cap de linie pentru mine, consider că acesta este de fapt locul din care Dumnezeu va trebui să îmi facă cu mâna și să mă cheme acolo sus.
Mirel Ilie, preot:
