În țara fără meseriași, o profesoară face naveta 100 km pe zi ca să-i țină pe viitorii mecanici auto la școală
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Înainte de a fi profesor, Aurelia Dascălu a lucrat în domeniul tehnicii medicale. „Întotdeauna, în anii cât umblam cu trusa de unelte după mine, am trăit cu senzaţia că e doar provizoriu, că nu asta e chemarea mea”. În anii tranziţiei, Aurelia s-a reorientat profesional. A absolvit ştiinţe economice şi a început munca la catedră. Acum predă discipline economice la Liceul Tehnologic „Jacques M. Elias” din Sascut, Bacău și se luptă să-i convingă pe părinții din zonă să-și lase copiii la școală pentru a învăța o meserie.
Cuprins:
Sascutul este o comună cu 1.800 de locuitori. La sfârşitul secolului XIX, aici era înfiinţată prima fabrică de zahăr din România. Între timp, industria locală a virat de la zahăr către lapte şi către comerţul cu amănuntul.
Profesori navetişti
Din Bacău, în zilele de şcoală în scenariu verde, Aurelia Dascălu vine la liceu cu autobuzul, 46 de kilometri. Drumul de întors e mai greu, pentru că sunt puţine curse. „Ne grupăm mai mulţi colegi la o maşină sau aşteptăm la ocazie”, spune profesoara. E o femeie cu aparenţă firavă, cu păr lung, cărunt, cu ochi mari. Copiii n-au cruţat-o, în primii ani la catedră.
„N-a fost uşoară trecerea, să reuşesc să vorbesc pe limba lor, să mă apropii de ei, dar ştiu că asta e ceea ce pot să fac cel mai bine, să fiu profesor”, spune ea. „Am învăţat multe de la fiul meu. La un moment dat, nu mai voia să meargă la şcoală. Am stat de vorbă, să încerc să-l înţeleg. Am căutat argumente, să-l conving că şcoala îi este de folos. Până la urmă, a absolvit, a intrat şi la facultate”.
Ca profesoară, Aurelia poartă această discuţie cu fiecare dintre elevii ei. Pentru fiecare, ea şi colegii ei de cancelarie duc o luptă îndârjită să-l ţină la şcoală.
„Cum să-i aduci de la nota 1 la 4?”
„La cel mai mic semn, la prima absenţă nemotivată, dăm telefoane la părinţi sau ne ducem la poartă. Uneori, funcţionează doar dacă le spunem părinţilor că vor da cu subsemnatul la poliţie, pentru neglijenţă”, declară profesorul Alin-Mihai Paris, directorul liceului. Alteori, nu funcţionează deloc.
Cei mai mulţi reuşesc, totuşi, să termine studiile. „Chiar dacă nu iau Bac-ul, tot e ceva. Bac-ul nu e un indicator potrivit pentru toate situaţiile. Am avut, în clasele unde predam, elevi care au obţinut media 1 şi ceva la evaluare. Cum să aduci un astfel de elev la nota 4?”, povesteşte Aurelia Dascălu.
Nu există un argument destul de puternic şi uşor de formulat care să-i determine pe copii să creadă în şcoală. Nu când le vorbeşti unor copii care n-au masa zilnică asigurată.
Din cei 350 de elevi ai liceului, cei mai mulţi vin din comunele de lângă Sascut. Din case fără curent electric, fără cărţi, din familii zdruncinate de alcoolism sau împrăştiate de şomaj.
Copiii din Sascut merg, majoritatea, la liceu în Adjud, aflat la 15 kilometri distanţă.
„Părinţii sunt şi ei greu de convins. Se uită aşa, la tine, ca şi cum n-ar fi vorba de copilul lor, de viitorul lui. Iar copilului degeaba îi spui: hai, că o să te duci la facultate, la Bacău, peste patru ani, şi toată lumea o să cadă pe spate când te vede... Degeaba! Patru ani e prea departe în timp. Pentru ei mai important e prezentul. Adolescenţa e, mai mult decât oricare altă vârstă, vârsta la care contează prezentul”, spune Aurelia Dascălu.
Abandonul în şcoala online
În pandemie, liceul a trecut şi prin scenariul roşu, cu mari emoţii că toată munca de convingere va deveni dialog cu pereţii. „Când i-am anunţat că trecem în online, i-am auzit pe copii şuşotind: ei, mai vedem dacă ne întoarcem!”, îşi aminteşte directorul şcolii.
Legătura cu elevii, şi aşa minată de presiunile familiale, a fost şi mai greu de păstrat. Lipsea semnalul, lipseau tabletele, telefoanele, cartelele de net, lipseau laptopurile. Aurelia Dascălu şi colegii ei au făcut tot felul de proiecte, postate pe tot felul de platforme educaţionale, să strângă bani, să facă rost de dotări.
„Tragem de ei să nu plece în Franţa, în Suedia. Să termine măcar zece clase. Uite, alocaţia, plus bursa socială… Primăria asigură transportul cu microbuzul. Dacă au făcut zece clase, hai încă două. E dureros când părăsesc şcoala. Condiţiile în care trăiesc sunt vitrege”, spune profesorul Paris. Face glume pe seama numelui său, „influenţe franceze, se potriveşte cu numele liceului”.
„Elevii trebuie să facă practică”
Cu ceva ani în urmă, învăţământul tehnologic era prezentat de şefii Ministerului Educaţiei drept răspunsul pragmatic la nevoile pieţei de muncă. Exerciţiul retoric n-a fost dublat de resurse care să asigure calitatea unui astfel de învăţământ.
„Pentru ca elevii noştri să înveţe o meserie, trebuie să facă practică. Ne zbatem să le găsim locuri la firmele din zonă. Apoi ne-ar trebui un teren, pe care să facem o microfermă. Cred că suntem singurul liceu tehnologic care nu dispune de un teren al său”, susţine directorul.
Liceul din Sascut are trei profiluri: economic, auto şi veterinar. De asemenea, pregăteşte elevii pentru calificările de ospătar / chelner / vânzător şi mecanic auto, în regim de şcoală profesională, cu durata de 3 ani.
„Mulţi tehnicieni veterinari de la noi, promoţii întregi, şi-au găsit de lucru în Anglia. Am avut contacte acolo şi agenţiile de recrutare se interesau de ei încă înainte de absolvire. Acum pleacă mai greu”, spune profesorul Paris.
Gardul liceului e sudat şi vopsit de elevi. „Un bun exerciţiu”, consideră Alin-Mihai Paris, care e profesor de matematică. În grădina din faţa liceului, pneurile colorate din care cresc flori sunt tot opera copiilor. La fel, marcajele din curte, pentru adunarea în careu, şi lampa artizanală din biroul directorului.
„Chinezăria”
Din resurse proprii, şcoala a fost dotată cu o imprimantă 3 D la mâna a doua. Directorul Paris o numeşte „chinezăria”.
Administratorului tehnic al liceului i-au trebuit două zile să o monteze şi să o facă să funcţioneze. Printre utilizări, instalaţia produce brelocuri promoţionale, pentru fiecare secţie a liceului: în formă de farfurie pentru ospătari, de maşină, pentru auto şi de văcuţă, pentru veterinar. Marele beneficiu e că elevii învaţă şi în practică, nu doar în teorie despre astfel de unelte.
„I-am întrebat pe copii cum le-ar plăcea lor să fie la şcoală, ce i-ar face să vină, să stea aici? Mi-au spus: să avem muzică în recreaţii. Le-am pus staţie, cu difuzoare pe holuri”, spune profesorul Paris.
Elevii ascultă muzică aleasă de ei. Pereţii sunt proaspăt văruiţi, băile, renovate. În sălile de clasă sunt proiectoare şi materialul didactic e accesat direct de pe laptopuri. Pentru o clipă, uiţi că te afli într-un liceu din mediul rural.
Abonaţi la proiecte Erasmus
Şcoala are reţeaua ei de net şi un site care funcţionează. „Vrem să fim moderni, să le deschidem ochii copiilor spre altceva. Te uiţi la ei, sunt... nişte diamante neşlefuite. Piatră ca orice piatră de pe drum. Şi îi zici: uite, asta, ia încearcă asta, ia vezi aşa, poate faci aşa... Şi deodată îi vezi cum se schimbă. Nu în exterior, ci în interior. Îi vezi că sunt numai un zâmbet”, spune directorul Paris.
Aurelia Dascălu este „mama” proiectelor, îşi îndeamnă elevii să se înscrie la tot felul de cursuri şi concursuri. „Nu doar din clasa unde sunt dirigintă, merg în toate clasele şi îi mobilizez. Aşa mai câştigă încredere în ei înşişi. Îşi dau seama de ce lucruri sunt în stare, îşi dezvoltă creativitatea. Şi da, unii chiar înfloresc, pe neaşteptate”, precizează profesoara.
În prezent, elevii Liceului „Elias” participă la două proiecte Erasmus, unul pe agricultură, dezvoltat cu parteneri din Spania, Italia şi Franţa, şi unul pe gândire critică, alături de parteneri din Norvegia, Slovenia, Spania şi Turcia.
„Să am ceva în viaţă”
La 10 minute distanţă cu microbuzul şcolar de liceul unde visează la o şansă în viaţă, Denis, 15 ani, ajunge în uliţa unde locuieşte. La marginea satului Valea Seacă, unde casele de chirpici n-au garduri şi familii cu 12 copii se înghesuie într-o cămăruţă.
Mamele le pun o bucată de mămăligă în mână celor mici şi îi trimit la joacă. „I-aş ţine la grădiniţă, dar n-am cu ce. N-avem cu ce”, spun femeile ieşite în drum.
Denis vrea să termine liceul şi să-şi găsească de muncă. „Vreau să fiu în rând cu ceilalţi. Vreau să învăţ. Vreau să am ceva în viaţă”, recită băiatul. Asta e mantra lui şi o repetă fără pauze, să nu lase loc pentru descurajare: „vreau să învăţ, să am o meserie”.
„Îi sfătuim încotro să se îndrepte. Întâi, încerc să-mi dau seama ce talent au. Am avut un elev. Neatent, nu strălucit la note. Dar desena în timpul orelor, desena foarte frumos. Şi acum a ajuns să câştige concursuri de design în străinătate”, povesteşte Aurelia Dascălu.
Alţii sunt talentaţi la informatică, la dezbateri, la limbi străine, la meşterit obiecte în atelierul şcolii, la poezie, la sport.
Profesoara de ştiinţe economice i-a studiat pe fiecare: „Ca să-i cunosc, trebuie să mă apropii de ei. Şi, de-a lungul anilor, am constatat că dacă eşti deschis cu ei şi ieşi în întâmpinarea lor, vin şi ei spre tine, îţi spun problemele lor. Nu pot să îi ajut prea mult cu situaţia lor de acasă, care e cruntă, de obicei, dar măcar au cu cine vorbi”.
De trei ori mai multe hârtii
În timp ce directorul Paris se uită cu jind la terenul de lângă liceu, „unde ar putea fi o fermă pentru elevi, dacă ar fi al nostru”, Aurelia Dascălu caută argumente pentru care şcoala merită făcută. Argumente imbatabile. Şi nu le găseşte.
Ar trebui schimbate valorile de bază ale părinţilor, dar e prea târziu. Faptul că elevii din medii defavorizate aleg să vină în continuare la ore ţine de un miracol care se petrece la jumătatea drumului. Profesorul vine spre el şi el spre profesor şi împreună caută o cale de ieşire din cercul predefinit al sărăciei.
„Pe unii, ajungi să îi adopţi în sufletul tău. Îi vezi crescând, îi urmăreşti cum merg pe picioarele lor. Unii se întorc să ne mulţumească. Pe unii îi pierdem”, mărturiseşte profesoara.
„Norocul şcolii e că suntem o echipă unită. Resursele sunt puţine, dar completăm cu suflet. Asta e povestea noastră”, rezumă directorul.
Şcoala online a însemnat pentru profesorul Paris să completeze de trei ori mai multe hârtii decât în mod normal.
„Aceeaşi hârtie trebuie trimisă în trei locuri. Dacă întârzii şi nu trimit, sunt sunat şi avertizat. Comisie de disciplină şi aşa mai departe. Toate hârtiile astea sunt pe serverul şcolii. Nu văd logica hârţogăriei. Nu-i ajută cu nimic pe elevi, iar pe noi ne încurcă. Poate dacă educaţia românească s-ar concentra mai mult pe copii şi mai puţin pe hârtii, zic şi eu, poate am avea mai puţine fabrici de diplome”.
