„Interior zero”, filmul care prezintă realitatea femeilor de azi. Valentina Zaharia, actriță principală: „Ar trebui să ne felicităm pentru când rămânem integre și ne păstrăm speranța”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„Interior zero”, al doilea lungmetraj regizat de Eugen Jebeleanu, adaptează romanul Laviniei Braniște într-o formulă hibridă care combină ficțiunea cu procesul de lucru al actorilor.
Cuprins:
- Adaptare hibridă după romanul Laviniei Braniște
- Se simte atrasă de lumea filmului
- „Un personaj feminin complex, cum merită să mai apară pe ecrane”
- „Viața ei vorbește despre instabilitatea societății românești”
- „Văd în continuare curaj în cei din jur”
- „O să reiau teatrul de care m-am lăsat acum 3 ani, fie și doar din datorie civică”
Adaptare hibridă după romanul Laviniei Braniște
Filmul urmărește parcursul Cristinei, o femeie de 35 de ani, resemnată, care lucrează ca secretară într-o firmă de construcții, interpretată de Valentina Zaharia, Cristina Drăghici și Cendana Trifan.
Într-un interviu Libertatea, Valentina Zaharia vorbește despre personajul ei, despre experiența de a împărți rolul cu celelalte actrițe și despre modul în care filmul reflectă condiția femeilor din România de azi, dar și a generației milenialilor.
„Interior zero” este al doilea lungmetraj semnat de Eugen Jebeleanu, după succesul pe care l-a avut cu „Câmp de maci”, prezent în peste 60 selecții oficiale la festivaluri din Europa, Statele Unite ale Americii și Asia, cu peste 15 premii naționale și internaționale în palmares. Scenariul este scris de Ioana Moraru, în timp ce povestea este inspirată din romanul cu același nume, semnat de Lavinia Braniște.
În centrul acțiunii o avem pe Cristina, o tânără de 35 de ani care lucrează ca secretară și om bun la toate într-o firmă de construcții, sub o șefă isterică și toxică. Cristina știe limbi străine, a terminat Litere, dar stă într-un job care nu-i place din dorința unui venit stabil, nesigură pe ce-și dorește cu adevărat să facă în viitor. Suntem părtași la gândurile ei, la relația cu mama care e plecată la muncă în Spania, la modul în care-și gestionează legăturile amoroase, dar și la faptul că este o femeie matură, în România din prezent, fără credite și fără copii. Cristina reprezintă un portret real al multor femei de peste 35 de ani din România de azi, dar și a unei generații care încă nu și-a găsit scopul, chiar dacă este în a doua etapă a vieții.
În film, ea este interpretată de trei actrițe: Cristina Drăghici, Cendana Trifan și Valentina Zaharia. Din distribuție mai fac parte actori precum: Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Emilian Oprea, Cristian Popa, Vlad Udrescu, Yann Verburgh, Irina Movilă, Dana Rogoz și Ada Galeș.
Se simte atrasă de lumea filmului
„Adevărul adevărat este că a existat o atracție mai presus de mine față de meseria asta, înainte chiar de a afla ce este ea, pe care nu pot să o explic. Alegerea conștientă a venit după ce am picat prima admitere la UNATC și am decis să nu dau la nici o altă facultate”, povestește Valentina pentru Libertatea.
Încă din studenție a debutat la TNB, unde a avut roluri ani de zile în „Tectonica Sentimentelor”, de Eric-Emanuel Schmidt și „2 Loturi”, în regia lui Alexandru Dabija.
S-a orientat apoi spre teatrul independent, unde a avut șansa unor roluri construite special pentru ea, de dramaturgi precum John Elsom, Mihaela Mihailov, Alexa Băcanu sau regizori precum Catinca Drăgănescu și Vlad Chiriță. Se simte atrasă de lumea filmului și spune că „nu mă mir că primul meu rol consistent de film e dintr-o adaptare foarte liberă după „Interior zero”, în care se vede și actrița și personajul Cristina”, nu fără a preciza că în actorie „nu prea alegi ce faci, trebuie să profiți de fiecare oportunitate ca să poți rămâne în cărți.”
Lungmetrajul lui Eugen Jebeleanu este interesant construit, deoarece ne arată atât firul acțiunii din carte, cât și masa de lucru a actorilor, în pregătirea pentru roluri, clipe în care destinul Cristinei se împletește cu propriul lor destin, povestea ei devine și povestea lor și, poate, implicit, și povestea privitorului. În societatea de azi, „orice Cristina” este judecată pentru că nu are viața pusă în ordine și încă are curajul să greșească și să învețe din propriile experiențe, dar tristețea și resemnarea ei, stări atât de recognoscibile în aproape orice om de vârsta ei, stau drept fundație pentru clipa în care-și deschide aripile și se acceptă așa cum e. „Interior zero” ar putea fi cu ușurință filmul unei generații.
În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu Valentina Zaharia despre personajul ei, rolul femeii în 2025 în societatea din România, cât și despre lecțiile pe care le-a învățat odată cu filmul.
„Un personaj feminin complex, cum merită să mai apară pe ecrane”
Libertatea: Ce înseamnă pentru tine să fii actriță și cum se leagă în structura ta individuală meseria asta?
Valentina Zaharia: Cred că mi-a plăcut mereu să ascult povești și să le spun și altora mai departe. Actoria e forma de storytelling cea mai apropiată de structura mea interioară. Mi-e foarte greu să stău locului, îmi folosesc corpul ca să comunic de când mă știu. Sunt îndrăgostită de cuvîntul scris, dar și de cel vorbit, de voce și de gesturi. Sunt curioasă despre motivațiile și resorturile interioare ale oamenilor dar sunt și un fel de bufon camuflat într-o tipă pe care stau bine sacourile. Cred că doar actoria poate conține aceste paradoxuri, și ți se și iartă mai mult excentricitățile pe CAEN-ul ăsta.
– Faci ceva care-ți place sau care-ți aduce bucurie și împlinire, însă Cristina, personajul pe care-l interpretezi în „Interior Zero”, este la polul opus. Când ai făcut cunoștință prima oară cu ea, prin scenariul filmului sau odată cu cartea Laviniei Braniște? Ce te-a atras la Cristina și te-a făcut să-ți dorești să o interpretezi?
– Mă tem că filmările m-au găsit în plină criză post-pandemică, cu un full-time job care presupune spreadsheet-uri. M-am folosit și eu cum am putut de conflictul interior pe care îl creează această realitate. Deci am trăit, pe toată perioada filmărilor, două vieți la polul opus una față de alta. Am citit romanul și mi-a plăcut mult că e o femeie, un om, care se gândește pe sine. Are o lume interioară foarte bogată, își observă limitele, neputințele cu umor, ironie, dar poate fi și sinceră în deznădejdea ei. Mi-a plăcut că-și negociează raportul cu ceilalți și sub presiunea socială și tinînd cont de valorile ei. E un personaj feminin complex, cum merită să mai apară pe ecrane.
– Împarți rolul cu alte două actrițe, Cristina Drăghici și Cendana Trifan. Cum a fost experiența asta pentru tine și cum ai construit la propria ta versiune a Cristinei?
– Castingul s-a desfășurat sub forma unui atelier de repetiții de 4 zile. El a fost filmat și fragmente din el sunt incluse în film. Am văzut la lucru tot felul de variante perfect valabile de Cristina, a numeroase actrițe. Și cred că asta mi-a dat libertatea în a o juca exact așa cum simt eu. În puținele repetiții cu Cendana Trifan si Cristina Draghici si Eugen m-au emoționat poveștile lor de viață care se împleteau cu ale mele si ale Cristinei și m-a responsabilizat ca față de un om adevărat, nu doar o ficțiune. Dacă e să mergem pe linia întrebării, Cristina a ieșit ea la iveală din mine. Am făcut tot ce am putut să nu ascund nimic, să comunic adevărul ei, așa cum a rezonat cu mine. Nu am vrut să compun un personaj în pielea căruia să intru. Am ghidat-o doar după niște jaloane pe care le punea Eugen în raport cu filmul ca întreg.
„Viața ei vorbește despre instabilitatea societății românești”
– Cum o vezi pe Cristina raportată la realitatea femeilor din 2025 de vârsta ei; și dacă ar funcționa ca o oglindă pentru ele, ce crezi că ar zice?
– Cristina este atipică pentru societatea românească încă tradiționalistă. A făcut o reconversie profesională destul de radicală, nu are o familie, copii, nu ține legătura cu vreo rudă în afară de mamă, nici măcar un credit nu are. Are o singură prietenă și nu pare să fie în contact cu oameni din mediul ei literar. Pe de altă parte, e un copil crescut fără tată, probabil cu cheia de gât, cu o mamă care muncește ca alte sute de mii în afara țării, în Spania.
E o femeie care a făcut ca multe dintre noi studiile pe care și le-a dorit, dar a intrat pe o piață a muncii nemiloasă, cu atât mai mult pentru artiști. S-a maturizat în plină perioadă de renegociere a raporturilor dintre femei și bărbați. A traversat o criză financiară. Cred că viața ei vorbește despre instabilitatea societății românești care ne marchează existența mai mult decât apucăm să reflectăm și să digerăm. Cred că ar trebui să ne felicităm pentru când rămânem integre și ne păstrăm speranța, e mult mai greu decât pare. Avem și merite și niște povești de spus.
– Cum vezi rolul femeii în 2025 și ce ți-ar plăcea să se schimbe la prejudecățile celor din jur?
– E multă presiune să fim ideale. În mentalul colectiv ca mamă, trebuie să fii icoană, nu un om. Ca soție, un model de devotament. Funcția publică o ai doar ca să-ți zică bărbații din partid ce să faci. Ca să fii șefă trebuie să tai și să spânzuri. Și dacă faci artă, trebuie să fii vizionară doar ca să-ți justifici prezența. Inclusiv despre Cristina am auzit zicându-se ca e un personaj secundar, pe care, într-un context feminist, îl tratăm ca fiind principal, doar pentru că e scris de o femeie. Asta pornind de la faptul că ea tolerează niște relații nesănătoase și cu bărbații și cu șefa ei, că se plânge că îi e greu etc.
Adică ea ar trebui să fie un model? Dar Cristina nu e datoare nimănui să fie excepțională și o poveste de succes, ca să poată exista. Cred că fiecare dintre noi avem dreptul să greșim, să luăm decizii proaste, și să ne evaluăm viața în raport cu propria mortalitate, cu ce visam să devenim în copilărie sau cu compromisurile pe care e inevitabil să le facem. Nu trebuie ca femeia să fie varianta ei cea mai bună ca să aibă parte de respect și să-și poată împărtăși povestea.
„Văd în continuare curaj în cei din jur”
– „Interior zero” este reprezentativ și pentru întreaga generație de mileniali și multe dintre sentimentele cu care ei se confruntă, de la cel de neapartenență, la burnout, deziluzii și greutatea de a-și urma visele, mai ales într-un sistem capitalist. Este filmul o invitație pentru ei?
– Mie îmi vine să-i iau în brațe și să-i pup metaforic pe creștet pe toți cei din generația asta a mea. Cred că tocmai aceste experience și sentimente împărtășite, reflectate și în film, ar trebui să ne aducă împreună. Suntem susceptibili de a ne diviza și antagoniza unii pe ceilalți. Poate un reminder că avem o suferință comună generațională, ne va ține mai aproape unii de ceilalți, într-un dialog social.
– Povestea ne arată o realitate recognoscibilă, învăluită în neputință, cu un dram de speranță la final. Ce soluții vezi pentru angoasele trăite de generația asta, oare cum facem să ne redobândim curajul sau poate să avem un „interior plin”?
– Ca soluție individuală mie mi se pare bine că sunt pline cabinetele de psihoterapie. E normal, e sănătos chiar cred că ne poate aduce mai multă liniște și bucurie. Altfel cred că trebuie să ne ținem cu dinții de prietenii noștrii, trebuie să facem eforturi conștiente de a cultiva relații bune, de a ne parteneria și la muncă și pe strada pe care locuim. Oricât ne vine să-I dăm afară de la ședința de bloc pe vecinul procesoman sau să punem de un incediu în open office-ul în care lucrăm. Dar eu văd în continuare curaj în cei din jur. Nu cred că el trebuie redobândit cât cultivat și dat de exemplu, ori de câte ori e posibil.
– Te-a schimbat în vreun mod rolul Cristinei? Ai rămas cu vreo lecție sau cu vreo întrebare după ce s-au încheiat filmările?
– Vizionarea filmului în premieră mondială la Kino Pavasaris, Vilnius, a fost un catalizator pentru schimbarea pe care a produs-o perioada filmărilor, da. M-am contaminat de compasiunea și admirația pe care o resimt pentru Cristina, văzându-i povestea pe ecran. Parcă nici nu mă uitam la mine, ci la ea. A fost destul de meta. Nu-mi mai privesc nereușitele ca pe un semn al ratării. Mi-am activat contul de Instagram și m-am înscris la cursuri de scriere.
„O să reiau teatrul de care m-am lăsat acum 3 ani, fie și doar din datorie civică”
– Filmul propune o formulă hibridă și împletește narațiunea romanului cu discuții între actori și procesul lor de lucru. Cum vezi experiența asta pentru privitor, dar și în raport cu industria de film din România? În ce moduri crezi că întregește povestea?
– Mai degrabă decât o industrie, suntem o comunitate care face filme de autor și e normal să existe și filme care să investigheze procesul de creație. Maică-mea ca pensionară, fostă statistician medical, a urmărit cu interes și plăcere filmul, fără să se proptească în niște prejudecăți pe care nu le avea. Alții, au reacționat mai vehement pentru că s-au simțit înșelați în așteptările lor. Laviniei Braniște i-a plăcut. Nu știu dacă întregește povestea, mai degrabă o transformă în altă poveste. E o deturnare, făcută, cred eu, cu bună credință, A fost modul lui Eugen de a chestiona activ rolul femeii in societate și rolul lui de regizor bărbat, exponent al acestei societăți, care încearcă să spună o poveste a unei femei. Formula asta hibridă e felul lui de a fi sincer cu sine.
– Tu urmărești filme românești create de regizori noi și tineri? Îmi poți recomanda câteva care ți-au plăcut în mod special?
– Merg la cinema și văd cât mai multe premiere românești, da. De îndată ce citiți recomandarea mea trebuie să mergeți și să vedeți „Ink Wash” (filmul meu preferat de anul acesta). E regizat de Sara Tzorakidis și co-scris de ea si Ilinca Hărnuț, actrița din rolul principal. Deși debutul în lungmetraj al Sarei, e contruit cu o maturitate și siguranță năucitoare. Și mulțumesc pentru ocazia de a mă declara public fana lui Mihai Mincan. care ,după „Spre Nord”, iar m-a bulversat cu recentul „Dinți de lapte”. Face filme care devin o experiență de viață. Mi-au mai placut doi autori, cu scurtmetrajele lor, selecționate la TIFF, „Alișveriș” de Vasile Todincă și „Tot ce rămâne” de Andrei Redinciuc, co-scris cu Carol Ionescu. Sunt curioasă ce pune la cale Mara Cohn și Alina Berzunțeanu, marea actriță care studiază acum regia de film.
– În încheiere, dacă ne întoarcem la Cristina și greutățile prin care ea trece, pentru tine, din poziția de actriță, cum vezi meseria asta în 2025?
– În ciuda celor întâmplate în pandemie cred că actorii sunt „lucrători esențiali”. Eu zic că trebuie să operăm cu această mentalitate, în ciuda frustrării pe care o generează pasivitatea autorităților, apropos de gestionarea teatrelor, de bugetele pentru filme, de educația artistică. Acestea fiind spuse, eu personal o să reiau teatrul de care m-am lăsat acum 3 ani, fie și doar din datorie civică, și filmul, pentru că m-am îndrăgostit.
– Ai încuraja tinerii să devină actori în ziua de azi? De ce?
– I-aș încuraja măcar să studieze actoria. Și apoi să-și dea timp să descopere cine sunt și ce au chef să facă cu viața lor. Devenirea va depinde apoi și de anumite întâlniri, de perseverență, de contextul socio-economic mai larg etc. I-aș încuraja mai ales pe cei care resimt în forul lor interior dorința asta ca pe o necesitate. În cazul ăsta cred că e chiar periculos să nu se exprime. Și o mare pierdere pentru noi toți din breaslă și societate.
