INTERVIU | Cartea care probează trecutul legionar al lui Mircea Eliade. „Un vârtej de ascundere și fals atingând un climax pesemne în asasinarea lui Culianu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O carte scrisă de discipolul lui Mircea Eliade, profesorul Bruce Lincoln, care face afirmații în premieră despre trecutul legionar al marelui istoric al religiilor, a fost publicată recent. Teza principală a lucrării este aceea că Eliade și cei din anturajul său au ascuns constant o parte a trecutului său. Eugen Ciurtin, directorul Institutului de Istoria Religiilor din București, un expert în Mircea Eliade care îl cunoaște personal pe Bruce Lincoln, a acordat un interviu pentru Libertatea, în care a analizat direcțiile principale ale lucrării biografice.
Libertatea: A apărut recent cartea profesorului Bruce Lincoln, la Oxford University Press, Secrets, Lies and Consequences: A great scholar’s hidden past and his protégé’s unsolved murder, care pare în măsură a tulbura apele în România. Ce aduce esențial nou această lucrare?
Eugen Ciurtin: Este simplu.
Secrets: adeziunea legionară concretă și îndelungată a lui Eliade, pentru care Bruce Lincoln a reunit toate documentele azi accesibile.
Lies: la fel, reunirea tuturor probelor care conduc la evidența că Eliade și-a ascuns implicarea legionară din 1935-1938 tuturor celor care, în exil, nu știau. Intimilor, familiei, prietenilor, colegilor, tuturor. Tuturor cititorilor lui.
Consequences: un vortex, spune Lincoln – un vârtej de ascundere și fals care i-a târât decenii la rând pe toți, începând cu Eliade, atingând un climax pesemne în asasinarea lui Culianu, amestecând adevărul istoric și minciunile personale, individuale, solidaritățile unor apărători bine intenționați, dar induși în eroare de tăcerea, ambiguitățile, camuflările lui Eliade. O cercetare clară despre secrete, ascunderea secretelor și consecințele (ascunderii) secretelor. E ca în Bhagavad-gītā: și nefapta tot faptă este.
- Cine este autorul, profesorul Bruce Lincoln?
- Pe Bruce Lincoln l-a prezentat pentru prima oară, chiar și pentru România, Mircea Eliade. Îl vedea (însemnare din Jurnalul publicat de el însuși, 27 aprilie 1984) printre „cei mai străluciți și mai creativi foști studenți ai mei”. Lui Eliade i-au trecut prin mână sute, mii de tineri, dar pe Lincoln l-a considerat mereu dintre cei mai pregătiți și creativi, precum pe Mihai Șora, pe Wendy Doniger sau pe Ioan Culianu (care i-a fost lui Lincoln, cu doi ani mezin, coleg). În cei 40 de ani scurși de atunci, Lincoln a publicat imens și polivalent, precum Eliade. Aceasta e a șaisprezecea sa carte.
E un poliglot rar în Americi: vorbește și scrie deopotrivă în franceză și italiană. Cunoaște sursele aproape tuturor religiilor Antichității reunite, de la India la Grecia la Islanda. E un expert cum foarte puțini mai sunt azi în probleme de istorie critică generală și comparată a religiilor, cu tot cu istoria universală a studiilor, de la critica filologică la critica ideologiilor. Citește în peste douăzeci de limbi.
De un deceniu a învățat, citește și traduce din limba maternă a magistrului lui. Asta e foarte eliadian ca exemplu. Câți intelectuali cunoaștem care înspre 70 de ani se apucă să învețe o limbă, să învețe în general orice, să învețe din nou? Avem, dimpotrivă, prea multe exemple ambientale de seniori care par că știu deja tot și nu mai citesc mai nimic. Și rareori am întâlnit un savant atât de ilustru care să vorbească cu asemenea căldură precisă, cu atâta umilitate și recunoștință despre magistrul Eliade. Lincoln ar putea el însuși rescrie o mare parte a operei științifice a lui Eliade, principala care contează cu adevărat și pe orice continent. În fapt, istoricii religiilor o știu: a făcut-o deja.
- De ce aceste dezvăluiri apar atât de târziu? Ar fi putut profesorul Bruce Lincoln să scrie mai devreme?
- Nu au apărut târziu – au apărut pe sponci, una câte una, de peste 50 de ani. Seria lor, albia lor, cataractele lor istoriografice s-au constituit lent și imparabil. Aici, la Lincoln, sunt cele mai multe strânse la un loc. Lincoln scrie pentru absolut prima oară despre această temă neliniștitoare și crucială.
Și-a făcut, înainte și după moartea lui Eliade, un principiu din a nu se pronunța deloc. O face acum, cu o extremă reverență pentru tot ce a învățat de la Eliade, perfect instruit și acoperit complet. Dacă era dintre cei foarte tineri, care așa ar fi debutat, i s-ar fi spus că nu are nimic în spate ca să atace subiectul. Dacă era dintre cei nu foarte tinerii americani, i s-ar fi spus că oricum nu l-a cunoscut direct pe Eliade. Dacă l-ar fi cunoscut, i s-ar fi spus oricum că nu știe româna, că nu poate citi, nicicum traduce din română. Ei, astea toate pică în cazul lui Lincoln.
Dacă dintre contemporani a fost cineva cu adevărat pregătit să scrie despre toate astea, el e Lincoln. Așa cum fusese la rândul lui, în urmă cu zece ani, Moshe Idel, într-o carte apărută simultan în engleză și română: Mircea Eliade: de la magie la mit. E o restabilire a discuției în termenii ei optimi, fără ca asta să însemne că volumele lui Florin Țurcanu sau Cristina Bejan nu sunt foarte bune. Dar cele mai bune cărți despre implicarea politică și biografia intelectuală a lui Eliade le-au dat până la urmă istorici generaliști și comparatiști ai religiilor, cei care îl știu pe Eliade dinăuntru. Unii – dintre foarte puținii de azi – care seamănă cu Eliade.
Ce bucurie să amintesc că domnul Idel a fost ales anul trecut membru de onoare al Academiei Române, devenindu-i prim istoric al religiilor contemporan (așa cum a pledat inclusiv Institutul de Istorie a Religiilor). Ca rezonanță globală, fiabilitate științifică și apetit intelectual, Lincoln și Idel nu îi sunt în nimic inferiori acelui Eliade la apogeu.
- Bruce Lincoln atacă problema trecutului ascuns al lui Mircea Eliade, trecutul său legionar. Pe ce se bazează și care ar fi cele mai importante dezvăluiri?
- Lincoln observă judicios că Eliade, după februarie 1938, când e interzis din nou Cuvântul, și mai ales după decembrie 1938, când revine la el acasă după arestarea ca legionar, are două opțiuni. Să nu mai lase impresia nimănui – nici măcar falsa impresie – că ar fi rămas un legionar. Și totodată să nu-și dezamăgească tocmai camarazii legionari, codreniștii lui, de teama justificată a unor represalii.
Cu zeci dintre ei a rămas în raporturi destul de apropiate toată viața. Toți aceștia i-au scris, el le-a răspuns. Au sublimat în cercuri diverse complicitatea lor inițială. S-au regăsit la sfârșit în protocronismul național-ceaușist etc. Pe acest viaduct lipsit de orice trăinicie încep să se perinde toate minciunile. Din ambele sensuri.
Cum se înmulțeau pe cât se înmulțea publicul veritabil global care îl idolatriza, frecventa, citea, urmărea, aceste minciuni aveau treptat să se bată cap în cap. Așa s-a întâmplat în 1972-1973 cu Gershom Scholem, șocat la Ierusalim. Așa s-a întâmplat cu foarte tânărul Culianu, care plecase din România fără să afle suficient despre România interbelică. El urcă toate treptele stupefacției și dezamăgirii, între 1972 și 1986, menajând cât putea menaja, pentru a se decide apoi să facă publice toate documentele, fără a reuși. La fel s-a întâmplat cu toate apărările succesive, antume și postume, prezentate de Culianu din 1978 până la asasinat. Culianu era forțat să navigheze între soliditatea credibilității sale de savant și loialitatea față de magistrul său. Pe a soției magistrului a pierdut-o odată cu planul de a publica și cea mai mare parte din articolele incriminate.
În 1989, Christinel a suplimentat oficial testamentul lui Eliade, în sensul că nici o traducere nu putea să apară fără acordul ei.
Din acest litigiu, Culianu a fost – tocmai ca discipol – înlăturat, dezmoștenit s-ar putea spune. În acel moment drepturile de autor au intrat pe mâna unui nonautor, în tot cazul a unui membru al familiei care nu avea nici una dintre marile competențe academice ale lui Eliade, cu consecințe observabile până astăzi. Cum îi va spune Eliade lui Culianu în 1978, „o atitudine «obiectivă» i-ar fi fatală autorului”. Exact când trebuia să spună adevărul pune ghilimele – un cvasi-automatism textual pe care l-am identificat deja la începutul anilor ’30. Eliade dezvoltă aici, între secret și minciuna despre secret, ambiguitatea.
Peste 13 ani, timpul în care Culianu a aprofundat chestiunea, tocmai aceste cuvinte aveau să atârne greu, scrie Lincoln. Și aici se situează și interpretarea lui Lincoln a asasinării lui Culianu: preocuparea pentru implicarea legionară a lui Eliade ca „fatală autorului”.
Culianu tradusese în engleză cele 15 articole direct legionare (unele inclusiv antisemite) din 1937-1938. Christinel Eliade s-a opus vehement mereu. Ipoteza lui Lincoln este că nemulțumirea doamnei Eliade, împărtășită de legionari, poate fi o pistă în plus pentru explicarea asasinatului. Este teribil să citești la Lincoln că, a doua zi după uciderea lui Culianu, Christinel Eliade îl invită pe T. David Brent să-l înlocuiască pe Culianu ca executor testamentar și îi spune acestuia cu privire la Culianu: „I never really liked him”.
- Punctul de tensiune rămâne în zona întrebării: cât de tare a fost implicat Mircea Eliade în activitatea Gărzii de Fier?
- Lincoln notează la un moment dat, ca un veritabil american, că Eliade a fost primit la Chicago așa cum au fost primiți și adoptați Arendt, Strauss, Momigliano. Dar aici e și toată diferența. Aceștia nu numai că nu veneau împovărați de secrete, dar își făcuseră o misiune din a le ecarisa pe ale altora. Pe ale acelora care au dus planeta în prăpastie.
Or, ce știm cu toții de multă vreme, dar niciodată atât de sistematic ca la Lincoln, e că Eliade a fost încă din 1935 și a rămas cumva indefinit, fără retractări, alături de cei care au produs acest dezastru al umanității. În fond, în 1943, Eliade încă spera să câștige Hitler. Chiar și păstrându-și secretele, Eliade s-a schimbat apoi, mult. Dar acel secret românesc îi întunecă biografia și o parte din operă. În fond, deloc numai paternitatea răspunsului la ancheta din decembrie 1937 despre „biruința” Legiunii contează. Ci și, de pildă, faptul că în aceeași Bună vestire, cu puțin timp înainte, legionarul camarad de liceu Polihroniade amenința un funcționar din Ialomița că în curând îi va descinde în sat, în campanie electorală, împreună cu Eliade însuși.
- Un punct crucial al cărții este cel legat de adeziunea și părăsirea adeziunii la fascism a lui Mircea Eliade. Știam de adeziunea lui totală la fascism în anii ‘30, dar nouă ni se spunea că el s-a dezis. Fără a avea ceva scris. Profesorul Bruce Lincoln dă de înțeles că el nu s-a dezis niciodată de adeziune sa la fascism. Avem o probă a dezicerii lui la fascism?
- Ambiguitatea lui Eliade e deja completă în octombrie 1938, când semnează totuși o declarație pe propria sa onoare că nu se va mai implica în activități politice. Legiunea a fost sinistră. Dar să dau și un exemplu (care nu e la Lincoln, e, de pildă, la istoricul Cristian Manolachi) despre cum ar fi fost fără ambiguitate.
Un preot legionar coleg de lagăr cu Eliade la Miercurea-Ciuc dă în secret o clară declarație de dezicere de legionari. E eliberat. Ajunge acasă la București. Soția, mai legionară decât el (cum a fost, se pare, și Nina Eliade), nu-l primește! Ba chiar îl trimite înapoi la camarazi, să-și ceară iertare. Ia deci trenul și se întoarce de bunăvoie în lagăr. Numai că, în lagăr, legionarii aflaseră trădarea. Nu-l primesc nici ei! Între crezul legionar, Carol al II-lea, preoteasă și camarazi, bietului preot îi rămâne să doarmă în lagăr separat, alături de mai neutra santinelă...
- Există și această încăpățânare a multor oameni respectabili de a ascunde trecutul lui Eliade. Care sunt motivele?
- Ce e terifiant de nociv e cât vârtej artificial, toxic și înșelător, precum și câte victime poate produce faptul central al acestei istorii: necunoașterea surselor. De-a lungul multor decenii, aceste surse – în primul rând ce a gândit și ce a scris Eliade – au rămas fie inaccesibile, fie incomplete, fie foarte parțial cunoscute, fie grav răstălmăcite în acord cu interesele diverse ale comentatorilor. Cauza primă a calamităților interpretative de după război și până azi (sunt destule rămase până azi) e obstinația în a nega, ascunde, oblitera sursele.
Nu cred că înainte de paginile lui Lincoln despre a doua soție a lui Eliade a fost atât de clar că soțul lui Christinel o mințise și pe ea toată viața. Văd aici un refuz al lui Eliade de a avea fie și un singur martor, cealaltă jumătate a familiei lui. Secretul să rămână etanș. Să rămână al lui. Soției Christinel și unei atât de mari prietene precum Monica Lovinescu Eliade le-a ascuns adevărul. După chiar mărturiile lor, Eliade le-a jurat că nu a scris acele articole, că nu există absolut nimic (atât de) incriminant. Îți vine să scrii la rândul tău „Comentarii la un jurământ”...
Christinel Eliade a fost convinsă toată viața – spune Lincoln, care a cunoscut-o – că acele articole erau apocrife. Ea credea că fuseseră inventate de comuniști! Nu accepta nimic altceva. Credea orbește în soțul ei – ceea ce este minunat, dacă soțul ei nu ar fi mințit-o toată viața – și nu accepta nici o dezvăluire, nici un document, nici o cercetare. Îi vărsa pe toți ceilalți fie la apărători mai mult sau mai puțin neputincioși, fie direct la detractori. Au imitat-o mulți, cu o psihologie a struțului pentru care la un moment dat s-a isprăvit nisipul. Cum se pot nega toate evidențele?
- Complicitatea în a ascunde trecutul i-a făcut bine sau rău lui Eliade? Dacă s-ar fi aflat, poate că ar fi afectat cariera lui universitară?
- Rău, neîndoios. Și da. Poate că nu a spus-o nimeni până acum, dar, în fond, dacă nu ar fi fost deloc problematice, cine ar fi putut fi primul care să strângă și să editeze aceste articole? Însuși Eliade! Însuși Eliade, pentru că majoritatea operei lui savante, eseistice și publicistice provine tocmai din reeditări.
- Care este rolul lui Ioan Petru Culianu în acest caz? El pregătea publicarea articolelor legionare ale lui Eliade.
- Culianu a încercat încă din 1987 să publice articolele legionare în engleză, împreună cu Ricketts, cu Matei Călinescu, cu Wendy Doniger (ilustra indianistă americană a negat asocierea), cu Roberto Scagno (profesorul italian negând însă că ar fi fost implicat). Ele nu au apărut nici astăzi în forma unui volum. Au fost, în fine, retraduse din română de Lincoln și făcute accesibile tuturor, nu în 1987, ci în 2024. Mai mult, Lincoln a tradus sute de alte pagini care constituie acest dosar, începând cu Itinerariul spiritual din 1927. Sunt peste 375.000 de cuvinte! În lumea anglo-americană și globală, asta constituie o competență și un efort care nu s-au mai întâlnit de la Ricketts încoace.
- În ce măsură toată această manipulare și minciună a creat o realitate și o imagine false despre Mircea Eliade?
- Eliade a scris și rescris fără încetare, imens de mult. Sunt sute de manuscrise inedite și sute de texte din periodice, mai ales din perioada indiană și bucureșteană, care nu au fost editate. În această uriașă cantitate foarte complexă, care reclamă competențele indianiștilor și istoricilor comparatiști ai religiilor (ca și ale istoricilor literaturilor), abia după eliminarea dezastrului patrimonial și editorial cauzat de M. Handoca există și publicațiile sale legionare și textele care rezonează indirect cu legionarii și ceilalți fasciști. Fără a le edita critic și studia intensiv, comparat și colectiv pe toate, cum am putea avea o imagine obiectivă? În plus, trebuie respinsă și varietatea perpetuată de antisemitism care spune (cum zic mai ales marginalii afini fascismelor) „nu sunt antisemit, am prieteni evrei” (a fost studiată de Andrei Oișteanu).
- Ținând cont că Mircea Eliade este un soi de „părinte fondator” al spațiului cultural românesc post ‘89, unde interbelicul este considerat reper și „epoca noastră de aur” – toți am crescut cu „icoana Eliade” – crezi că această ascundere a părții întunecate a lui Eliade are consecințe asupra mediului intelectual românesc actual?
- Ar fi ridicol, dacă ai fi geolog, să adulezi sau să deplângi un anume strat geologic. Îl constați, îl studiezi, îl determini. Cât despre icoană, să nu omitem adagiul poetului: îți trebuie și privaz. Adică nu e nimic mai tehnic serios decât o icoană. Icoana nu e un debut sau o tatonare ori o imagine de euri lirice – e un final. Este culminația unei canonizări, adică a intensității colective maxime, un consens decantat. Nu o oarecare ocheadă rapsodică, ce-i e stimei de sine un emolient.
Eliade, în primele decenii după 1989, a fost, în România, o amintire vagă, lent precizată, și un teren de fantazări egolatre, ca și o mare afacere, de vreme ce s-a ajuns până și la dezmembrarea întregii lui arhive bucureștene vândute la bucată de casele de licitații, de șapte ani încoace. Știați că se pot cumpăra manuscrise inedite Eliade de pe Okazii.ro? Că instituțiile statului român nu s-au implicat în a le salva pe toate, cum s-ar cuveni, cu excepția, în urmă cu trei ani, a Academiei Române? Așa de rău a ajuns „icoana” Eliade din anii ’90, un breloc, un fel de populară iconiță de taximetrist?
Echivalentul icoanei culturale pentru autori umaniști majori e unul singur: ediția critică completă. Ediția critică completă Eliade (opera științifică, 1921-1945) am început-o la Institut, pornind de la manuscrisele lui Eliade și prin manuscrisele lui Eliade salvate de donatori privați ai Institutului, destinate editării critice prin unica lor generozitate și gentilețe.
- Indiferent pe ce baricade ne plasăm, Eliade este un reper important în cultura intelectuală modernă a României. Ce facem acum cu el după ce știm toate aceste lucruri?
- Dumnezeu cu mila... Așa încheie Lincoln. Un miserere nobis pe măsura vârtejului generalizat. Atunci opțiunea e simplă: rămânem prizonierii vârtejului, îl amplificăm partizan chiar și noi – sau ieșim, în sfârșit, din el? Nici dreapta, nici stânga nu sunt în chestie aici. Cartea lui Lincoln e o astfel de ieșire individuală și generală din vârtejul denunțat ca atare.
Iar Lincoln ne poate avertiza cu privire la fapte și secrete mult mai ample, pentru că – fundamental pentru mai multe culturi, în primul rând cea română modernă – Eliade e un exemplu magnific pentru dificultățile de creștere ale oricărei culturi. În lumea academică întâlnești personaje ca în oricare altă lume. Furt intelectual, morți atroce, turnătorii internaționale, promotions canapé, ascensiuni sau blocaje extraacademice cu precădere politice, contraselecție după contraselecție, ipocrizii, imposturi, infamii și insolențe, carierisme feroce, resentimente cu ghiotura și sabotaje diverse, cu toate secretele, cu toate minciunile și toate consecințele lor.
Dar cum științele sunt sporturi de echipă, poți întâlni mai ales marile exemple de viziune, întrajutorare și probitate, poți regăsi onestitate, noblețe, caracter – și chiar și un strop de curaj. Așa e lumea cărților, ca orice lume. Fiind ea o lume – și viața fiind scurtă – nu din cărți vorbesc.
adriann_ 15.05.2024, 21:38
Ce tampenie, parca nu stie toata tara cat de legionar era Eliade. Gogu Radulescu (fostul demnitar comunist, care studiase in tinerete cu Virgil Madgearu etc) pastrase o scrisoare a lui Eliade pe care o arata diversilor intelectuali optzecisti care il frecventau. In scrisoare marele carturar scria cu subiect si predicat ca si-ar fi dorit sa-l impuste pe Gogu Radulescu (la vremea aia un tanar student cu vederi de stanga). Asta nu e o vreo istorioara apocrifa, scrisoarea era de notorietate...
ultrasro1916 15.05.2024, 22:03
Sunteti penibili...oricum voi sunteti cei mai extremisti....va dispera libertatea de constiinta...
nobody 16.05.2024, 00:37
Cancel culture! Extremismul este raspunsul la extremism. Asa a fost cu legionarii, asa va fi si cu voi cand veti ajunge sa fiti vanati!
K476 16.05.2024, 04:13
Am inteles doar o betie de cuvinte si asocierea legiunii cu nazismul. Doar ca legiunea era profund religioasa, iar nazismul ateu si putin ezoteric. Sa nu uitam ca personalitati importante au fost legionari, iar legiunea a umplut cerul de martiri si sfinti. Restul sunt foi de ceapa cu care propaganda comunista a imbracat legiunea interpretand si reinterpretand fapte.
gigiladrea 16.05.2024, 04:14
problema cu miscarile extremiste este ca fascismul si legionarismul suntem toti de acord ca au fost niste monstruozitati dar comunismul care a facut si el sute de mii de victime, a inrobit si a tinut in mizerie un intreg popor 40 de ani nu prea sau deloc dupa pozitiile si afirmatiile mafiei psd din ultimii 34 de ani care a castigat totusi toate alegerile, pe primele cu scoruri incredibile azi si a avut in frunte un fost prim secretar comunist cu pensie de peste 4000 de euro azi