Interviu cu istoricul Adrian Cioflâncă despre pogromul antievreiesc din iunie 1941 de la Iași. Cum a fost posibil și ce rol a jucat mareșalul Ion Antonescu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, istoricul Adrian Cioflâncă explică, într-un interviu pentru Libertatea, ce a făcut posibil pogromul antievreiesc de la Iași din 1941, cum au apărut și s-au dezvoltat curentele antisemite și naționaliste în România și care era planul lui Ion Antonescu (conducător al României din 1940 până în 1944) pentru populația evreiască în al Doilea Război Mondial.
Cuprins:
- Cum a apărut în România „problema evreiască”
- Pogromurile secolului XIX, despre care azi nu se mai vorbește
- „Iașiul era marea durere a mișcării naționaliste”
- „Holocaustul nu poate fi înțeles fără contextul războiului”
- De ce erau considerați evreii „periculoși” de către români
- „Violența a scăpat controlului de la centru”
Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la pogromul de la Iași, iar astăzi, 30 iunie, Parlamentul României s-a reunit în prima ședință solemnă de comemorare a tragicului eveniment istoric.
În același timp, președintele Klaus Iohannis a decorat trei supraviețuitori - Musi-Mihail Cernea, Evron Jehuda și Moshe Yassur.
În vara anului 1941, 13.266 de evrei au fost uciși, în trei zile, la sfârșitul lunii iunie. Au fost crime comise la ordinul mareșalului Antonescu, conducătorul statului, de către structurile de forță ale României. Au fost comise crime pe stradă și în domiciliile oamenilor, și au fost împușcați evrei chiar și în arestul poliției. Supraviețuitorii au fost urcați cu miile în trenuri de marfă, care apoi au rulat cu viteză redusă între gările Moldovei.
În ciuda gravității evenimentului, pogromul de la Iași a rămas în umbra istoriei românești din ultimele decenii.
Istoricul Adrian Cioflâncă a fost unul dintre cercetătorii care s-a dedicat, în ultimii ani, studierii acestui eveniment. A cercetat arhivele, a stat de vorbă cu supraviețuitorii sau cu moștenitorii victimelor și a reunit toate documentele pe platforma pogromuldelaiasi.ro. A colaborat și cu regizorul Radu Jude, pentru realizarea documentarului „Ieșirea trenurilor din gară” (2020) și a filmului „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018).
Cum a apărut în România „problema evreiască”
Libertatea: Domnule Cioflâncă, de ce a avut loc pogromul la Iași și nu în alt oraș?
Adrian Cioflâncă: Este o întrebare fundamentală. Într-o izbucnire violentă, de asemenea magnitudine, intră în joc atât factori de durată lungă, cât și factori situaționali. Eu prefer acele teorii care țin cont de factorii care acționează pe termen lung. În Iași, antisemitismul și-a construit o lungă și coerentă tradiție, care s-a bucurat de prestigiu intelectual, de susținere politică, de reprezentare în presă, cu impact social. La această tradiție au contribuit grupări politice și culturale care aveau în comun ideea că evreii trebuie excluși din societate și că națiunea se construiește prin purism etnic sau măcar prin dominația românilor asupra celorlalte etnii. Asupra modului în care să se producă excluderea evreilor nu exista consens, marile dispute din tabăra naționalistă consumându-se, între 1866 și 1940, pe tema metodelor și strategiilor de utilizat în atingerea acestui scop „suprem”.
- La ce metode s-a apelat, de-a lungul timpului?
- Mult timp, strategia principală a fost cea legalistă, naționaliștii căutând să producă, prin legislație și diferite politici, discriminarea, excluderea sau dezangajarea socială a evreilor. Un rol nefast l-a jucat A.C. Cuza, universitar ieșean, lider politic și longeviv parlamentar, a cărui gândire ideologică a influențat, decenii la rând, multe dintre deciziile luate în această chestiune. Frământările naționaliste s-au produs pe fondul modernizării accelerate, al eforturilor de construire a națiunii și statului și al unor războaie – Războiul de Independență și cele două războaie mondiale.
În gândirea naționalistă, succesul acestor eforturi și victoria în războaie par condiționate de „rezolvarea problemei evreiești”. Problema a fost formulată, de undele grupări radicale – încă din secolul XIX, dar mai ales în secolul XX – în termeni de confruntare, de război, și consecința a fost că violența antisemită a fost raționalizată ca soluție politică, alternativă la cea legalistă. Adrian Cioflâncă, istoric:
Pogromurile secolului XIX, despre care azi nu se mai vorbește
- Putem vorbi despre o perioadă în care violențele și actele antisemite să ia amploare, înainte de al Doilea Război Mondial?
- O cercetare număra, pentru intervalul 1899-1939, 431 de acte antisemite în România – și 46 în Bulgaria, spre comparație –, dintre care o treime au implicat violență fizică împotriva evreilor. Dacă luăm în considerare alte surse, numărul incidentelor este chiar mai mare.
În a doua jumătate a secolului XIX, s-au înregistrat mai multe pogromuri în România, puțin cunoscute astăzi. Au fost incitate de grupări naționaliste la fel de puțin cunoscute, dar destul de influente în epocă. Adrian Cioflâncă, istoric:
În 1899, un astfel de pogrom s-a înregistrat la Iași, cartierele evreiești fiind răvășite de o mulțime care striga: „Moarte jidanilor!”. Acest pogrom și altele, împreună cu măsurile discriminatorii luate împotriva evreilor, care nu se bucurau de drepturi politice prin Constituția de la 1866, expulzările de la sate, instrumentate de guvern și responsabili locali, alungarea din țară a unor intelectuali evrei au cauzat un uriaș val de emigrare, zeci de mii de evrei părăsind România până la Primul Război Mondial.
„Iașiul era marea durere a mișcării naționaliste”
- În anii ’40, Iașiul avea o populație evreiască mare.
- Iașiul era marea durere a mișcării naționaliste, pentru că în fosta capitală a Moldovei numărul evreilor a crescut până la a ajunge comparabil cu cel al creștinilor, fiind denumită, persiflant, „Palestina României”. Într-un șir necontenit de lamentații, soarta Iașiului era deplânsă de cei care vedeau în aceasta un semn de decădere.
„Recucerirea” Iașiului a devenit un obiectiv primordial pentru naționaliști și din acest motiv principalele formațiuni naționaliste interbelice au fost fondate simbolic la Iași. Adrian Cioflâncă, istoric:
Antisemitismul interbelic s-a radicalizat, ca efect al competiției dintre diferite grupări naționaliste și al ascensiunii nazismului. Raționalizarea violenței a mers până la imaginarea unor planuri revoluționare de deprivare în masă a evreilor și redistribuire a bunurilor lor în folosul statului și al majorității creștine, de marginalizare, boicotare, ghetoizare, deportare.
- Pe lângă acțiunile întreprinse de stat împotriva evreilor, au existat și intervenții ale cetățenilor simpli?
-Dincolo de antisemitismul de stat, instalat după 1938, s-a înregistrat și o extraordinară presiune de jos, din partea unor grupuri care considerau măsurile luate de guvern ca insuficiente, ezitante, corupte. Violențele din vara anului 1940 – pogromul de la Dorohoi, masacrul de la Galați, aruncările din trenuri – s-au produs la conjuncția dintre politica statului și acțiunile unor grupuri radicale din interiorul armatei și al altor instituții. În timpul guvernării la comun a legionarilor cu Ion Antonescu, politica de asalt, pogromistă, a Mișcării Legionare a intrat în competiție și apoi în conflict cu politica antisemită sistematică, inspirată de naziști, preferată de Antonescu.
În timpul rebeliunii lui Horia Sima (din ianuarie 1941, n.red.), legionarii au putut pune în aplicare strategia lor, răvășind cartierele evreiești din București, torturând și omorând evrei. La Jilava, în jur de 90 de evrei au fost executați sumar. La Iași, rebeliunea a fost o prefigurare a pogromului din iunie, un număr mare de evrei fiind aduși la Chestura de Poliție sub diferite acuzații fantasmagorice. Dacă legionarii ar fi ieșit învingători din confruntarea cu Antonescu, nu se știe ce s-ar fi întâmplat cu ei. Adrian Cioflâncă, istoric:
Așadar, acțiunile anterioare au inspirat mișcarea din iunie 1941 și au făcut ca agresiunea pogromistă să fie mai violentă ca înainte, pe ideea că trebuie încercat ceva mai radical, după ce gesturile de până atunci au fost considerate insuficiente.
„Holocaustul nu poate fi înțeles fără contextul războiului”
- A fost războiul mondial un imbold pentru astfel de manifestații violente?
- Holocaustul nu poate fi înțeles fără contextul războiului. În exprimarea lui Ion Antonescu sau Mihai Antonescu (viceprim-ministru în guvernarea Ion Antonescu, n.r.) apare des ideea că războiul împotriva Uniunii Sovietice este o oportunitate istorică pentru a produce epurarea etnică a României. Războiul a permis și disimularea acțiunilor antisemite ca măsuri cu caracter militar. Mulți istorici au căzut în capcana de a citi necritic documentele, luând propaganda drept realitate.
În gândirea contorsionată de atunci, profund ideologică, evreii erau percepuți ca o amenințare politică și militară. Masacrele s-au produs de obicei în localități cu număr mare de evrei, în care se găseau temporar, militari, polițiști, jandarmi și agenți ai serviciilor secrete, români și uneori germani. Și pe fondul unor stări emoționale exacerbate, exploatate criminal de autorități prin validarea unor zvonuri și blamarea colectivă a evreilor. Situația din Iași, din iunie 1941, corespunde acestei rețete.
De ce erau considerați evreii „periculoși” de către români
- De ce a susținut populația civilă acțiunea armatei de purificare etnică?
- Mulțimile nu acționează compact. Cine l-a citit pe Gustave Le Bon (autorul cărții Psihologia mulțimilor, n.red.) ar trebui să-l uite cu totul pentru că transmite o imagine seducătoare și distorsionată despre comportamentele colective. O abordare de tipul celei propuse de profesorul Charles King, care vorbește despre micropolitica violenței, este mult mai utilă. Într-un masacru intră în acțiune indivizi și grupuri cu motivații diferite. Unii sunt mânați de oportunitatea jafului și a profitului de pe urma deprivării evreilor. Alții sunt deranjați de vecinătatea alterității. Cei mai mulți împărtășesc o fantasmatică în care evreii se comportă diabolic.
Există o legătură insidioasă între antisemitism și ideea de cunoaștere, primul părând să explice, prin atribuire cauzală, fenomene complexe și să scuze acțiuni reprobabile. Nu întâmplător, antisemitismul consumă multă energie pentru a se „academiza”, pentru a pretinde că se bazează pe adevăruri științifice și reputații universitare și că explică devoalând cauze ascunse. Adrian Cioflâncă, istoric:
- De ce îi considerau românii „periculoși” pe evrei?
- Pentru atmosfera din preajma războiului, imaginați-vă un triunghi de factori în care într-un colț se află antisemitismul, cu toată moștenirea iudeofobiei tradiționale și moderne, în altul, anticomunismul, suscitat de spectrul Revoluției bolșevice după precedentul din 1917 și, în al treilea colț, dilema securității, evreii fiind asociați puterii militare a Uniunii Sovietice și aliaților, atribuindu-li-se in corpore acțiuni de sabotaj, spionaj și agresiune.
„Violența a scăpat controlului de la centru”
- A fost pogromul premeditat?
- Deseori se face o confuzie între ideea de planificare și aceea de organizare. Întrucât Antonescu și instituțiile antonesciene au jucat un rol major în evenimente a apărut ideea că pogromul a fost programat, premeditat. Violențele au căpătat magnitudine ca urmare a implicării forței organizate a statului, a instituțiilor însărcinate să exercite violența legitimă, poliția, armata și serviciile secrete.
Dar această implicare a scăpat controlului de la centru și a căpătat o dinamică proprie în care au intrat în joc numeroase alte forțe – decidenți care au acționat cu exces de zel sau incompetent, oameni în uniformă care s-au abătut de la ordine și au funcționat în clici autonome, grupuri de presiune dintre civili cu diferite profiluri ideologice, în special (pro)legionari sau pro(cuziști) sau cu obiective particulare, trupe germane care nu dădeau seama în fața autorităților române. Micropolitica violenței a provocat o mișcare browniană, haotică, cu efecte devastatoare asupra comunității evreiești.
- Dacă vorbim despre o vină a producerii pogromului, cui îi poate fi atribuită?
- Ordinele lui Antonescu au fost vagi, nerealiste și radicale. Ordinul care stabilea regulile perchezițiilor, arestărilor și execuțiilor sumare era neclar și, ca urmare, a dat frâu liber unei veritabile vânători de oameni în cartierele Iașului, pe străzile centrale, în curtea Chesturii de Poliție, la gară.
- Ordinul privind deportarea întregii populații evreiești din Iași, numărând peste 30.000 de suflete, era nerealist logistic, pentru că nu fuseseră pregătite mijloacele de transport, întreținere și escortă pentru un asemenea efort. Mii de evrei au murit sufocați în cele două „trenuri ale morții” în care au fost înghesuiți pentru a fi evacuați din oraș. După pogrom, Antonescu a transmis mai multe ordine în care dezaproba haosul din Iași: „Nu este admisibil însă ca fiecare cetățean sau fiecare soldat să-și asume rolul de a soluționa problema evreiască prin jafuri și masacre”.
Antonescu era adeptul unei soluții sistematice, organizate. Nu dezaproba violențele împotriva evreilor și nici măcar uciderea acestora în masă, dimpotrivă, avea propriile idei în această privință. Dar dezaproba modul în care au fost aplicate ordinele sale și modul haotic în care au acționat autoritățile și civilii, care contraziceau două valori promovate de regim – ordinea și civilizația. Adrian Cioflâncă, istoric:
„Prin asemenea procedee, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat și necivilizat”, spunea Ion Antonescu în același document emis după pogrom. La fel ca Hitler, după pogromul din noiembrie 1938, Antonescu căuta să se ferească de furia sălbatică și vizibilă a pogromului și-și arăta preferința față de o manieră organizată, discretă și eficientă de a „rezolva problema evreiască”. „Numai guvernul are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află în curs de aplicare și ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî”, dădea asigurări Antonescu (foto) tot atunci.
Acest document și altele similare emise după pogrom au fost interpretate ca o distanțare mincinoasă menită a acoperi implicarea regimului în pogrom. Dar urmărind poziționările lui Antonescu de-a lungul războiului descoperim că el insista pe ideea de forță organizată, eficientă și discretă, semn că acesta era modul său de a vedea lucrurile.
Dictatorul român, care a trăit vremuri de cumpănă în perioada guvernării legionare și a rebeliunii, asocia haosul pogromist cu insurgența legionară. Indisciplina îi părea o amenințare la adresa autorității regimului. Implicarea în jafuri, o faptă pe care o consideră mai gravă decât crima, îi apărea o abandonare a intereselor colective în folosul celor particulare.
- De ce dezvoltase aceste idei?
- Antonescu s-a întâmplat să fie în Rusia în timpul revoluției bolșevice din 1917 și evoca frecvent acele momente pentru a denunța haosul mișcărilor populare. Acela a fost și momentul în care anticomunismul și conservatorismul său s-au amestecat într-un aliaj ideologic cu antisemitismul.
În chestiunea violenței antisemite, Antonescu împărtășea cu pogromiștii un scop comun, eliminarea evreilor, dar avea o idee particulară asupra mijloacelor violenței, care combina know-how-ul nazist, valorile militare și profilul conservator. Ideea sa de la acel moment de rezolvare a „problemei evreiești” implica deportări organizate, amenajarea de ghetouri și lagăre de tranzit, execuții făcute de plutoane de execuție – iar unitățile de poliție de pe lângă marile unități fuseseră instruite în acest sens – și, în final, abandonarea evreilor rămași în viață într-un no man’s land, undeva în teritoriul sovietic cucerit.
Foto: cimitirul evreiesc din Iași, Cătălin Hopulele
