Interviu cu Jiří Jírů, fotograful oficial al lui Václav Havel: „Când ieşea în public, uneori era ca la circ. Toţi voiau poze cu el”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Timp de şapte ani, lentila lui Jiří Jírů l-a urmărit pe Václav Havel din imediata apropiere, în marile momente din construirea Cehiei postcomuniste, dar şi în micile momente din viaţa personală a preşedintelui. Într-un interviu pentru Libertatea, Jírů povestește despre cum a ajuns să lucreze pentru Havel, dar și despre un președinte care nu încerca deloc să-și cosmetizeze imaginea. Și pentru că în timpul vizitei la București erau proteste antivacciniste în stradă, s-a pus pe treabă.
Cuprins:
La începutul lunii octombrie, fotograful Jiří Jírů a venit în Bucureşti, unde urma să se deschidă expoziţia sa „Václav Havel: întâlnire cu lumea”. Expoziţia este o retrospectivă a celor şapte ani în care a fost fotograful oficial al primului preşedinte postcomunist al Cehiei.
Din cauza restricţiilor de pandemie, expoziţia va fi reprogramată, la fel ca festivalul de fotografie din care făcea parte, Bucharest Photofest. Cu ocazia vizitei sale în Bucureşti, Libertatea a stat de vorbă cu fotograful despre ce au însemnat acei ani petrecuți în umbra lui Havel.
O tehnică specială
Selecţia fotografiilor combină oficialul cu informalul. Obiectivul lui Jiří Jírů îl surprinde pe Havel când întâlneşte vedete, de la Rolling Stones la Tina Turner, când bea o bere cu Bill Clinton într-un pub din Praga, când vorbeşte cu Papa Ioan Paul al II-lea, doar ei doi într-o încăpere mică de la Vatican, dar şi când dansează pe ritmuri folclorice, fără sacou şi cu cămaşa scoasă din pantaloni, alături de un grup de femei din India. Imagini ca aceasta din urmă, care-l arată pe Havel „atât de uman”, sunt preferatele lui Jírů. Acesta a selectat cadrele pentru expoziţie, din sute de fotografii pe care le-a făcut cu liderul „revoluţiei de catifea”, între decembrie 1993 şi octombrie 2000.
Jiří Jírů le-a fotografiat iniţial color, după care le-a scos alb-negru, din negative, pentru ca mai apoi să picteze de mână detalii în poze. „O tehnică specială, pe care credeam că am inventat-o eu”.
În tinereţe, Jírů se autoexilase în Belgia. Părăsise Cehoslovacia în 1968 şi începuse să lucreze ca fotograf pentru publicaţii mari din SUA, ca New York Times, Newsweek, Time, People. În 1988, s-a întors prima oară în Cehia, ca fotoreporter, trimis să documenteze revoluţia de catifea şi aniversarea invaziei sovietice. Încă nu căzuse regimul comunist, aşa că, tot timpul cât a fost acolo, s-a temut că va ajunge la închisoare. Exista un mandat de arestare pe numele lui şi primise, în absenţă, o sentinţă de doi ani, pentru că fugise din ţară. După ce-a fotografiat numeroşi poliţişti la proteste, a reuşit totuşi să se întoarcă acasă în Belgia.
În 1993, când a murit regele Baudouin al Belgiei, Havel a făcut o vizită oficială. Cu această ocazie, într-un bar mic, Jírů a făcut cunoştinţă oficial cu el şi i-a întrebat pe oamenii lui cine e fotograful oficial al preşedintelui. „Nu ştiau ce înseamnă. În comunism, fotografiile erau făcut de agenţii sau de francezi. Le-am explicat. Fusesem la Casa Albă şi văzusem cum lucrează, ce înseamnă să fii fotograf oficial. Practic ajuţi la scrierea istoriei unei naţiuni”.
La scurt timp după, Havel l-a invitat să lucreze pentru el. Nu a fost o decizie uşoară pentru Jírů, care avea soţia şi copiii în Belgia, mai ales că nimeni din familia lui nu vorbea limba cehă. Ştia şi că plecarea în Praga însemna abandonarea tuturor colaborărilor internaţionale: „New York-ul nu mi-ar fi iertat niciun an de absenţă”.
Totuşi, a decis să accepte oferta de job. Şi-a lăsat familia în urmă şi, timp de şapte ani, a încercat să spună o parte din istoria Cehiei prin fotografiile cu Havel. Azi vede decizia asta ca pe „un sacrificiu”, atunci o considera „o datorie” faţă de ţara lui.
Odată ajuns în Praga, s-a bucurat de multă libertate. Spune despre Havel că nu încerca să-şi editeze imaginea.
În fiecare dimineaţă, fotograful mergea la castelul din Praga, unde îi fusese amenajat un mic birou. Citea programul preşedintelui şi alegea, din activităţile lui, ce i se părea mai important. La majoritatea, primea acces fără probleme.
De profesie dramaturg, Vaclav Havel a fost unul dintre numele sonore ale disidenței anti-comuniste din Europa Centrală. Închis de mai multe ori de regimul comunist, Havel a fost primul președinte al Cehoslovaciei democratice (1989-1992), iar după destrămarea acesteia, primul președinte al Cehiei (1993-2003). A murit în decembrie 2011.
Cu ochii în podea
Havel nu era un subiect uşor de fotografiat. „Dacă vorbea cu cineva sau dădea un interviu, se uita mereu în jos. Era foarte greu să prinzi momentul când ridica privirea. Acela era momentul meu să fac fotografia. Ţin minte când venise Boris Elţîn, vorbeau la castel. Havel se uita doar în podea. Oamenii din securitate încercau să mă trimită în altă parte şi le tot explicam: Nu am poza”.
Pe de altă parte, pe Havel nu-l deranja să fie fotografiat. „Deseori, pe stradă, oamenii întrebau dacă pot face o poză cu el şi mereu era de acord. Când ieşea în public, uneori era ca la circ. Toţi voiau poze cu el”.
Erau şi momente când Havel cerea o fotografie, dar nu atât cât să controleze naraţiunea, cât mai degrabă fotografii neoficiale, pe care voia să le ţină pentru sine. Jírů îi place şi-l aminteşte drept un om cu simţul umorului.
„Eram la un hotel în Argentina şi m-au chemat cei de la protocol, că preşedintele vrea o poză. Era în cadă, îşi pregătise o baie cu exagerat de multă spumă. Atât de multă că nu-l vedeam, de fapt. Şi-a dat jos săpunul de pe faţă, ca să i se vadă faţa”. Erau experienţe care contrastau cu documentarea unor momente istorice, precum intrarea Cehoslovaciei în NATO.
În ianuarie 1997, când, într-o ceremonie foarte intimă, Havel s-a căsătorit, pentru a doua oară, cu actriţa cehă Dagmar Veškrnová, Jírů a fost singurul fotograf la eveniment. „Mi s-a cerut să fiu la castel în ziua aia, dar habar nu aveam ce se întâmplă. Mi-au spus pe loc: ne căsătorim. Pe drum ne urmărea o maşină de presă, dar Havel a rugat poliţiştii să le taie calea”.
„Singura artă e să fii acolo”
Jírů e un nostalgic al fotografiei pe film şi developării în camera obscură. Captează uneori imagini pe iPhone, dar „fotografia pe telefon nu e aşa romantică. Plus că ai o mie de aplicaţii. Pot să fotografiez o fată urâtă, îi dau pozele şi le bagă într-un app, acum e frumoasă. Sau îşi scoate ridurile. Nu înţeleg aplicaţiile astea”, spune aproape supărat pe tehnologie. „Nici nu-mi place, nici nu ştiu să folosesc lucrurile astea, de fapt”.
„Acum oricine poate fi fotograf. Singura artă e să fii acolo. Dacă eşti acolo, faci poza şi o dai cui trebuie, la editare pot scoate fotografii frumoase din nimic. E foarte trist ce s-a întâmplat cu fotografia”.
„Oamenii ţipau şi era lumină bună”
Adept al unei munci răbdătoare, migăloase, Jírů crede că oamenii au pierdut admiraţia pentru fotografie ca artă, lucru agravat de reţelele sociale. „Oamenii pun poze false, aranjate. Şi multe hashtag-uri. Sunt mai importante hashtag-urile decât fotografiile. Sunt oameni cu 3.000 de urmăritori pe Instagram care pun doar poze cu flori. Dar pun hashtag-uri, hashtag-uri, hashtag-uri. Eu credeam că fotografiile bune vorbesc de la sine, dar nu e suficient, din păcate”.
În primul weekend din octombrie, Jiru ajunsese în Bucureşti, pentru expoziţia cu Havel care urma să fie găzduită de Muzeul Ţăranului Român. Bărbatul de 79 de ani s-a nimerit prin centru, când au început protestele din Piaţa Universităţii împotriva restricţiilor de pandemie. Şi-a pus masca, şi-a luat camera de fotografiat şi a mers, netrimis de nimeni, să facă ce ştie mai bine. Să scrie istoria prin fotografii. Nu avea de ales: „Oamenii ţipau şi era lumină bună”.
Mai multe imagini ale lui Jiří Jírů de la vizita lui Václav Havel în România, din 1994:
Fotografia principală: Jiří Jírů
