INTERVIU Nica Zaharia, compozitoarea celebrei „Galbenă gutuie”, din Australia: „N-am mai venit în țară din 2013, dar îmi dau lacrimile când îl aud pe Gheorghe Zamfir. Deci România e acasă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
A transformat o poezie de Adrian Păunescu într-un colind cântat azi la scară largă în România. Și vorbește despre cum i-a venit ideea cântecului, lupta de a-i fi recunoscut meritul în coverurile de pe internet, cum a început a treia facultate, de ce a ales să plece atât de departe, viața în Australia și când a urcat prima oară pe scenă, „când am interpretat «La Oglindă» de George Coșbuc”.
Cuprins:
Cu cât crește numărul rețelelor de socializare și al aplicațiilor de muzică, cu atât crește și răspândirea colindului „Galbenă gutuie”. De la YouTube la Facebook, trecând prin Spotify și ajungând până la TikTok, sute de români îl colindă: singuri, cu partener, în cor, la spectacole ori în sufragerie.
Mulți îl iau drept cântec popular, „vechi” și răspândit prin viu grai. Mai puțini știu că, în anii ‘80, o tânără compozitoare, autodidactă, a pus o poezie pe muzică în doar jumătate de oră și l-a răspândit prin țară.
Se numește Nica Zaharia, are 57 ani și din 2000 este mutată în Australia. Unde, de la nouă ore diferență pe fusul orar, își spune povestea cititorilor ziarului Libertatea.
Momentul inspirației
Libertatea: De ce credeți că a avut atât de mult succes piesa „Galbenă gutuie”?
Nica Zaharia: Sincer? Nu știu. Eu am compus acest cântec, pe care l-am considerat cântec de iarnă, în luna mai, în 1984. Eu aveam 19 ani. Și nu m-am gândit nicio secundă că va avea atât de mult succes. Eram în pauza dintre două turnee cu Cenaclul Flacăra și am găsit poezia într-o carte - „Rezervația de zimbri”, scrisă de poetul Adrian Păunescu și apărută la Editura Eminescu în 1982. Mi-a plăcut. Deasupra celor șase strofe este ceea ce am considerat eu că poate să fie refrenul. Era scris cu italice, „Galbenă gutuie/dulce, amăruie/lampă la fereastră/toată iarna noastră”. Și mi-am zis, „ce frumos ar suna așa, ca refren!”. Și nici nu eram acasă, vizitam o fostă colegă de liceu la Babadag. Și nici nu aveam voie să iau cartea cu mine, și am transcris poezia, am mai transcris una, „Miros de coasă”, am pus în geantă și am plecat. După câteva săptămâni, am simțit nevoia să compun. Cine compune, știe asta.
Altfel nu îți vine! Eram singură acasă, era o după-amiază frumoasă de mai. Apoi, peste câteva săptămâni, i-am zis că am cântece noi. Nu urca nimic pe scenă fără să asculte el. Ne luase pe câțiva dintre noi prin Bistrița-Năsăud, la o întâlnire cu personalități locale. Eram în mașină cu domnul Păunescu. L-a pus pe Ducu Bertzi să cânte „Focul vânăt”. Erau lanuri de grâu, munți mari, cer albastru. Era atât de frumos. Și apoi îmi zice domnul Păunescu să cânt și eu. I-am cântat și eu „Galbenă gutuie”. După ce am terminat de cântat, s-a întors către mine și mi-a spus „Bravo, Nicuță, ai început să urci”.
- Așa vă spunea el, Nicuța?
- Da. Avea un fler fantastic de a simți șlagărele. Și am cântat pentru prima oară pe stadionul din Bistrița. Apoi zilnic. Baia Mare, Zalău, Satu Mare. Apoi, după ce am repetat refrenul, mi-a zis domnul Păunescu să mă îndepărtez de microfon, pentru că îl cânta toată lumea. Îl prinsese. Nici măcar nu fusese dat la radio.
- De ce credeți că s-a întâmplat asta?
- Nu știu, așa a fost să fie. Am întrebat o colegă, absolventă de Conservator. Mi-a spus că se lipește de suflet. Alt coleg, Dumnezeu să-l odihnească, a spus că atunci când cânți „lampă la fereastră”, al treilea vers din refren, „se încrețește pielea pe mine!”.
- Să fie refrenul?
- Cred că are și o anumită energie cântecul. Aș vrea să inventez, dacă aș putea, un dispozitiv care să transmită energia asta. M-aș înscrie cu el la doctorat, că am facultatea de muzică făcută. Și mai cred că un cântec are viața lui. După ce îl creezi, nu îți mai aparține în totalitate. Ci aparține publicului. Și mai cred în Dumnezeu. Iar artiștii captează cu niște antene de la Dumnezeu și aduc totul într-un limbaj pământesc. Altfel nu îmi explic, pentru că, de exemplu, cântecul l-am compus în jumătate de oră. Cu tot cu repetiții!
- Am văzut că sunt și foarte mulți artiști, și tineri care îl cântă. Sigur, unii poate nu știu de unde a pornit. Vă supără dacă nu citează?
- Atunci când se face un cover, cine știe, știe, cine nu, nu. Dar când îl aduci în fața unui public larg, în fața întregii planete, practic, am citit eu că este recomandabil să întrebi întâi autorul dacă e de acord cu el. Sigur, nu voi face asta. Însă e musai să se recunoască în titlu persoana care l-a lansat. Nu e o lege încă, dar este de bun simț. Altfel, autorii pot reacționa. Eu îi rog înainte. Le mai las un comentariu să scrie de unde l-au luat. Altfel, e considerat furt intelectual. Unii mă ascultă, alții șterg comentariul, alții mă și înjură.
- Cum adică vă înjură?
- Îmi spun că ăsta este un cântec vechi, „ce, ai 90 de ani”? Așa că am mai raportat la YouTube coverurile unde am fost atacată. Când cânți așa, în baie, la vreun spectacol restrâns, e în regulă. Dar când îl pui pe internet… Am văzut că deja se pune din start, s-o fi dus vremea că îi reclam la YouTube (se amuză).
- Am văzut că ați publicat pe Facebook un videoclip cu o fetiță din Australia care interpretează piesa.
- Nu e româncă. Mama fetiței e australiancă. Am fost colege aici. I-a plăcut piesa și i-am tradus-o, apoi a cântat-o.
- A intrat în folclor.
- Da. Și mă bucur foarte mult, mă simt recunoscătoare, și mică, mică, mică, când aud voci de operă, orchestre simfonice cântând-o. Mă bucur, nu mă supăr.
„În Ajun, mă trezeam la 4-5 dimineață”
- Cum arată Crăciunul 2023 în Australia?
- Aici e vară. Frumos. Cred că a petrece Crăciunul vara a fost primul lucru cu care m-am obișnuit venind în Australia. Sigur că e frumos să faci masa în casă, cu focul trosnind în sobă și oamenii dragi în jurul tău. Dar e plăcut și să pui masa afară, pe pajiște, și să auzi păsările cântând și iarbă verde în jur. E fain. Chiar dacă diferit. Să vezi pe aici prin mall-uri. Moși Crăciun îmbrăcați în haine groase și aici e vară, cald. Îi vezi pe toți roșii la față, cum transpiră (râde).
- Când te gândești la copilăria din România, care e prima amintire legată de Crăciunul de aici?
- Cel mai drag îmi este când mă gândesc la Ajun. La bunica. Se trezea de dimineață, la prima oră, să pună oalele de sarmale la fiert. Pentru că atunci se merge la împărțit, la dat de pomană. Iar eu mă trezeam odată cu ea, era întuneric, pe la 4, 5 dimineața. Ne întâlneam în cete de câte 3-4 copii, cu „Bună dimineața la Moș Ajun”. Era o plăcere, că unii ne dădeau bani, alții - nuci. Era atât de frumoasă ideea de echipă.
- Era și vârsta la care ai urcat pentru prima oară pe scenă? În primii ani de școală?
- La grădiniță, chiar. Și țin minte încă și ce cântec mi-a dat educatoarea să interpretez. Era „La oglindă”, pe versuri de George Coșbuc.
- De unde iubirea pentru muzică? Moștenire de familie?
- Da. Mama cânta foarte frumos. Avea o voce impostată natural. Și ureche muzicală. Și bunicul… Îmi amintesc, am crescut până la 10 ani cu mama mea în casa bunicilor, tata ne-a părăsit când aveam eu 6 luni. Îl auzeam pe bunicul meu dimineață, se îmbrăca și cânta ca la biserică. Nu falsa. Cred că de la ei am moștenit. Din județul Galați, din comuna Costache Negri.
„Am ajuns la Conservator doar în Australia”
- Mama v-a susținut să faci muzică?
- Ea n-a fost împotrivă, deși nu exista profesor de muzică în școală. Doar din clasa a III-a am avut profesoară calificată de muzică. Și ea făcea cu noi. O făceam la serbări, pe scenă. Apoi de la liceu mi-ar fi plăcut să studiez muzica. Și am fost autodidactă. Dar am dat la Filologie până la urmă, la Timișoara, pentru că la Conservator erau foarte puține locuri. Aveam nevoie de cel puțin doi ani de pregătire. Măcar cu doi profesori. Unul de canto, altul de teorie. Am rămas cu regretul ăsta. Și mi s-a îndeplinit aici, în Australia. După ce am văzut-o pe fiica mea pe drumul ei, am zis să-mi văd și eu de al meu. Și m-am înscris la Conservator. Și am fost admisă.
- Practic, a doua dumneavoastră facultate.
- Și în curând o voi absolvi și pe a treia. Media și comunicare. Viața bate filmul, nu mi-am imaginat vreodată să fac trei facultăți. Ea a mers pe business, e foarte talentată la graphic design. Și la fotografie. A avut expozițiile ei încă din liceu. Însă și-a zis că e greu de găsit un job, așa că s-a dus la Facultatea de Business, cu calificări în finanțe și contabilitate.
- Acum predați engleză?
- Și aici e o poveste. Eu am plecat în Australia ca imigrant independent dotat cu skill-uri deosebite. Trebuia să întrunești un punctaj ca să primești viza. Puteam să îmi aduc și familia, dar n-aveau voie să intre fără mine. Și am ajuns aici. Ca să predai, trebuie să fii într-o organizație a profesorilor. Când m-am dus la ei, mi-au spus că trebuie să fac și un fel de masterat în pedagogie, pentru a învăța metodele de predat în Australia. M-am înscris la curs, am fost singura imigrantă de primă generație din o sută și ceva de oameni. Am terminat cursul, am primit o legitimație care îmi dădea voie să predau în orice țară vorbitoare de limbă engleză. Am optat pentru ciclul primar, care începe de la clasa primară și ajunge la a VI-a, inclusiv.
Aici, la predare, copiii nu scriu nimic. Sunt atenți la ce se predă, la ce se scrie pe tabla albă
- Mai faceți asta și acum?
- Am profesat. Acum sunt studentă full-time și am făcut o pauză. Însă, în paralel, fac corectură la un newsletter al unei reviste de aici.
- Cum ați luat decizia de a pleca din România?
- Locuiam în Timișoara, aveam casa noastră, tot. Aveam un grup de prieteni, eram mulți. Și venise moda. Toți plecau. În Canada, nașii de cununie, finii de cununie. Și am zis hai, să plecăm și noi. Când nașii noștri și-au depus actele pentru Canada, ne-am gândit, Doamne, cum să pleci de acasă de tot? Să o iei de la capăt? Greu. Așa, hai, într-o excursie. Apoi am văzut că și ăia pleacă, și ăia pleacă…
- De ce nu ați ajuns tot în Canada?
- Nu primeau profesori. Nu aveai punctaj. Nu e pe lista lor de meserii sensibile, aveau nevoie de ingineri, tehnicieni, IT-iști. Dacă tot voiam să plecăm, ne-am uitat la Australia, că Africa de Sud nu ne-a atras. Am văzut că profesorii erau pe lista de meserii acceptate și am început actele. A durat, că era războiul din Iugoslavia și ambasada s-a mutat de la Belgrad la Budapesta. La București era doar consulat, cutia poștală, că ei tot la Belgrad o duceau. Noi eram în Timișoara, așa că am mers direct la ambasadă. Și așa am plecat.
- Când ați ajuns acolo? Ați avut un șoc cultural semnificativ?
- Cu binele te înveți repede. Deloc. Oamenii sunt foarte politicoși aici, te întreabă mereu ce mai faci. Mergi pe o stradă aglomerată și primește câte zâmbete vrei. Sunt joviali. Și cu frică de lege. Dacă ai cazier, ești cu ștampila pe frunte. Începe din educație, amabilitatea asta. Așa că devii și tu la rândul tău drăguț. Dacă e să fie un șoc, a fost unul în bine.
O întâmplare cu un taximetrist
- Îmi puteți da exemplu de un gest firesc, unul care v-a impresionat?
- Eram pe stradă și am comandat un taxi. Eram nerăbdătoare. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Și mă întreabă dacă sunt bine. Da, cum să nu? S-a îngrijorat că mi se citea pe față că eram nerăbdătoare, nervoasă. L-am asigurat că sunt bine și s-a îndepărtat.
- Ați obținut ușor și cetățenia.
- Da, după doi ani. A trebuit să răspundem la niște întrebări, nu cine știe ce dificile. Lucruri de bun simț. M-au întrebat cine e prim-ministru, a fost ușor. Dar la ceremonie ne-a impresionat că am primit fiecare un copac micuț, în ghiveci. Ca să îl sădești în pământ australian și să prinzi rădăcini în Australia.
- V-ați întors în România în 2005.
- Da, m-am separat de fostul soț și am simțit nevoia. Mă simțeam descoperită, nu era deloc plăcut. Am simțit nevoia să mă întorc puțin acasă, apoi am revenit în 2013.
- Ați găsit ceva schimbat?
- Am intrat într-un supermarket și o persoană mi-a vorbit foarte amabil. E vorba și de intonație… M-a impresionat. Acasă, la mine în sat, nimic în sat. Doar că niște oameni plecaseră dintre noi și m-a afectat foarte mult.
- Ce mai reprezintă acasă pentru dumneavoastră în acest moment?
- Acasă, cu sufletul întreg, este România. Nu poți altfel. Te stabilești într-un loc, te simți bine. Și mă simt foarte bine aici, iubesc Australia. Dar atât timp când îmi dau lacrimile când îl aud pe Gheorghe Zamfir, voi fi mereu acasă în România.
- V-ați mai întors aici în ultimii 10 ani?
- N-am mai venit din 2013. Dar nu mai simt distanța datorită online-ului. Acum ne auzim și gratis, prin intermediul rețelelor de socializare.
N-am întâlnit aici corupție. O exista, nu spun că există vreun loc perfect, însă nu cât să o resimțim noi, cetățenii
- De ce îți este cel mai dor în România? Pentru ce te-ai întoarce aici definitiv?
- Nu se pune problema de întors definitiv. Aș vrea să mă apropii de pensie, iar în România la pensie e îngrozitor pentru unii oameni. Mi-e dor de sunetul pădurii de brad când bate vântul. De munții din România. Există pădure de brad și pe aici, în Noua Zeelandă. Dar nu cea de acasă. O să revin poate în România, în vizită, să cânt „Gutuia” în cât mai multe localități, ca să se vadă cine a compus-o.
- Cum a fost anul 2023 pentru tine?
- Anul 2023 a trecut foarte repede. Am studiat full-time și am avut atât de mult de lucru, încât săptămânile zburau pur și simplu. Aici, anul școlar universitar începe în februarie și se încheie în noiembrie. Nici nu știu când a trecut acest an, dar mă bucur că mai am foarte putin și mă apropii de calificarea care îmi va permite să lucrez așa cum îmi doresc: de-acasă sau de oriunde voi locui. În plus, voi avea mai mult timp să mă ocup de muzică.
- Cu ce speranțe intri în Noul An și ce așteptări ai de la cei din jurul tău?
- Noul an va începe cu un proiect nou în colaborare cu talentata jurnalistă și scriitoare Alice Năstase Buciuta, pe care o știu de la Cenaclul „Flacăra”, unde a cântat împreună cu sora ei. Nu zic mai mult, dar abia aștept acest proiect!
Nu am așteptări nici de la oameni, în general, nici de la cei din jurul meu. Îi primesc în sufletul meu așa cum vin și mă străduiesc să-i înțeleg și să-i iubesc. Fiecare om este unic, este un mic univers.
Fotografii din arhiva personală a Nicăi Zaharia.
K476 01.01.2024, 19:17
Tuturor ne este greu, dar nu lafel.
lipanileana 01.01.2024, 19:30
Da fiecare om este unic în felul său .
Marica13 01.01.2024, 20:28
Unde traiesti acolo e casa ta....restul sunt povesti.
Andreeafunduc 01.01.2024, 20:33
Mult succes in tot ceea ce isi va dori sa faca!
ciobanudorin_2006 01.01.2024, 20:52
Superba melodia.RESPECT.Cu toții eram altfel ,acum am luat o razna.Nu plângem după comunism ,doar ca totul e haotic.De ce oare ?