Ionela Ciolan, expert în securitate europeană: „Regiunea Mării Negre rămâne cea mai vulnerabilă parte a flancului NATO. Se află în proximitatea unui război și există diferențe semnificative între actorii regionali” 

Administrația Nicușor Dan a ales să păstreze liniile strategice tradiționale în politica externă și de securitate, fără a mai face ajustări în contextul noilor dinamici politice și tensiuni dintre liderii europeni și americani. Liderii europeni au început să ia măsuri, în ultimul an, pentru consolidarea autonomiei strategice europene, însă există un curent eurosceptic care susține că, și dacă ne-am dori noi, europenii, să ne întărim autonomia strategică, nu se poate, pentru că nu avem capacitatea de a ne decupla de americani. 

Pentru a afla cum se vede această polemică de la Bruxelles, Libertatea a realizat un interviu cu Ionela Ciolan, cercetătoare la Wilfried Martens Centre for European Studies din Bruxelles, unde coordonează activitatea think tank-ului în domeniile politicii externe, securității și apărării europene.

„Dacă acceptăm ideea că pilonul european al NATO este fundamental incapabil să se apere fără sprijinul masiv al Statelor Unite, atunci admitem implicit că Alianța Nord-Atlantică însăși este mult mai fragilă decât ne place să credem. Or, chiar strategiile de securitate și apărare ale Statelor Unite pleacă de la premisa că europenii trebuie și pot să își asume o parte mult mai mare din responsabilitatea pentru securitatea propriului continent și că provocarea reprezentată de Rusia poate fi gestionată în primul rând de către aliații europeni. Prin urmare, nu cred că întrebarea este dacă europenii vor putea vreodată să își asigure propria securitate. Pentru mine, întrebarea reală este cât de repede va reuși UE să își dezvolte capabilitățile necesare și dacă vom avea voință politică suficientă pentru a transforma această ambiție în realitate”, a explicat Ionela Ciolan. 

Securitatea europeană, în viziunea României

– Libertatea: La acest moment, există două curente de gândire în privința direcției de politică externă a României: unul tradiționalist, care încurajează, în continuare, relația strategică România-SUA, considerând că în materie de apărare, ar fi mai importantă decât relația cu României cu statele europene și unul progresist-europenist, care militează pentru consolidarea relațiilor României cu statele UE, considerând că SUA, sub mandatul lui Donald Trump, nu mai sunt un partener de încredere. Cum vă poziționați în această polemică? 
– Ionela Ciolan: Într-adevăr, există astăzi două curente de gândire în România, privind viitorul securității europene și al relației transatlantice. Primul curent, tradiționalist, este preferat de adepții unei politici externe și de securitate bazată pe prioritizarea Parteneriatului cu Statele Unite. Relația cu americanii și apartenența la NATO sunt văzute ca panaceu la orice amenințare externă și la schimbările survenite în arhitectura de securitate europeană. Cel de-al doilea curent, reformist, adept al aprofundării integrării europene, vede un merit în dezvoltarea de parteneriate de securitate și apărare cu statele europene, cât și în creșterea pilonului de securitate și apărare al UE. Adepții acestui curent consideră că Europa trebuie să devină un actor de securitate de sine stătător, capabil să își asigure singură apărarea și că dezvoltarea capabilităților de apărare în cadrul UE contribuie în același timp la dezvoltarea pilonului european al NATO. 

Personal, mă regăsesc mai degrabă în cea de-a doua abordare. Cred că europenii trebuie să facă mult mai mult pentru propria securitate, dar nu pentru a înlocui Statele Unite, ci pentru a deveni un partener mai puternic și mai credibil în cadrul NATO. De altfel, acesta este și mesajul pe care Washingtonul îl transmite de mai mulți ani: europenii trebuie să își asume o parte mai mare din povara securității continentului.

În prezent, Europa traversează o perioadă de transformare profundă. Europenii încep să învețe să se bazeze mai mult pe propriile forțe și conștientizează că trebuie să depășească anumite tabuuri și moduri de gândire care au caracterizat politica de securitate europeană timp de decenii. Vedem o disponibilitate mult mai mare de a investi în apărare și de a dezvolta capabilități militare iar UE are un rol important de coordonare a acestor eforturi. 

În același timp, trebuie să fim realiști. Dezvoltarea tuturor capabilităților necesare pentru ca Europa să poată garanta singură securitatea continentului va necesita timp. Tocmai de aceea, o decuplare rapidă de Statele Unite nu este nici realistă și nici în interesul Europei. Chiar dacă există îngrijorări generate de unele evoluții politice de la Washington, majoritatea europenilor nu văd relația transatlantică prin prisma unui divorț, ci a unei perioade dificile de ajustare și redefinire. 

Ne aflăm într-un moment de transformare a relației transatlantice. Dacă în trecut această relație era construită atât pe interese strategice, cât și pe o puternică bază ideologică și valorică comună, în viitor este posibil să vedem o relație mai matură și mai pragmatică, în care atât Statele Unite, cât și Europa vor coopera pornind în primul rând de la propriile obiective strategice și mai puțin de la principii sau valori comune.

Din această perspectivă, nu cred că viitorul securității europene constă într-o alegere între SUA și UE. Cred că această dezbatere este adesea prezentată într-o manieră artificial binară în România. În realitate, interesul strategic al României este să consolideze simultan ambele dimensiuni. Decidenții români ar trebui să lucreze atât la aprofundarea parteneriatului strategic cu SUA cât și la dezvoltarea relațiilor cu statele europene și susținerea creșterii pilonului de securitate și apărare al UE. 

„Războiul a transformat Ucraina într-unul dintre cele mai experimentate state europene din punct de vedere militar”

– Există un curent eurosceptic care susține că, și dacă ne-am dori noi, europenii, să ne întărim autonomia strategică, nu se poate. Nu avem capacitatea de a ne decupla de americani. 
– Depinde foarte mult de orizontul de timp la care ne raportăm. Dacă întrebarea este dacă europenii ar putea, astăzi, să înlocuiască peste noapte toate capabilitățile militare oferite de Statele Unite și să apere singuri continentul european, atunci răspunsul este nu. În continuare există dependențe importante de SUA în domenii precum culegerea de informații, transportul militar, realimentarea în aer, apărarea antirachetă sau anumite capabilități de comandă și control.

Însă dacă vorbim despre următorii cinci-zece ani, nu împărtășesc această perspectivă defetistă potrivit căreia europenii nu ar putea deveni capabili să își asigure propria securitate. Vedem deja un proces accelerat de consolidare a industriei europene de apărare, de creștere a bugetelor militare și de dezvoltare a cooperării dintre statele europene. Atât la nivelul Uniunii Europene, cât și al NATO, există numeroase inițiative, exerciții și programe care urmăresc tocmai reducerea acestor vulnerabilități și consolidarea pilonului european al Alianței. De asemenea, cred că uneori subestimăm resursele de care dispune Europa. Vorbim despre un spațiu de aproximativ 450 de milioane de cetățeni și despre unele dintre cele mai dezvoltate economii și industrii de apărare din lume. Germania, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie, Polonia sau statele nordice dispun de capacități industriale, tehnologice și financiare considerabile. Problema Europei nu este lipsa resurselor, ci lipsa voinței politice și a coordonării.

În plus, atunci când discutăm despre securitatea europeană, nu putem ignora rolul Ucrainei. Războiul a transformat Ucraina într-unul dintre cele mai experimentate state europene din punct de vedere militar. UE și NATO lucrează deja la a integra lecțiile învățate de ucraineni în dezvoltarea rapidă a capabilităților militare, în inovarea tehnologică, în pregătirea personalului militar și civil și în consolidarea rezilienței societale. Din această perspectivă, atunci când vorbim despre capacitatea Europei de a se apăra, vorbim și despre contribuția pe care Ucraina o poate aduce la securitatea continentului.

Mai există și un argument care merită luat în considerare. Dacă acceptăm ideea că pilonul european al NATO este fundamental incapabil să se apere fără sprijinul masiv al Statelor Unite, atunci admitem implicit că Alianța Nord-Atlantică însăși este mult mai fragilă decât ne place să credem. Or, chiar strategiile de securitate și apărare ale Statelor Unite pleacă de la premisa că europenii trebuie și pot să își asume o parte mult mai mare din responsabilitatea pentru securitatea propriului continent și că provocarea reprezentată de Rusia poate fi gestionată în primul rând de către aliații europeni.

Prin urmare, nu cred că întrebarea este dacă europenii vor putea vreodată să își asigure propria securitate. Pentru mine, întrebarea reală este cât de repede va reuși UE să își dezvolte capabilitățile necesare și dacă vom avea voință politică suficientă pentru a transforma această ambiție în realitate.

România nu este suficient de prezentă la dezbaterea din UE

– Au apărut curente politice europene la care România este mai degrabă absentă? Cum ar trebui ca România să își crească mai mult prezența? 
-Da, există la momentul actual câteva dezbateri strategice foarte importante la nivel european în care România nu este încă suficient de prezentă. 

În acest moment, la nivelul Uniunii Europene, discuția nu mai vizează doar creșterea bugetelor pentru apărare sau achiziția de armament militar. Discuția a început să se mute într-o zonă strategică, mai exact modul în care statele europene se pregătesc pentru a putea gestiona securitatea continentului într-un context internațional instabil și mult mai dificil.

Comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, vorbește despre trei dimensiuni ale acestei pregătiri pentru apărare (defence readiness): pregătirea materială, pregătirea politică și pregătirea instituțională. Iar în toate cele trei domenii există discuții foarte importante care vor modela viitorul securității europene.

Pe partea de pregătire materială, vorbim despre dezvoltarea industriei europene de apărare, despre creșterea producției de armament și despre preferința pentru capabilităților militare „Made in UE”. Această dimensiune este cea mai vizibilă și cea care atrage cel mai mult atenția publică.

Însă există și o dimensiune politică despre care se vorbește mult mai puțin. Aici discutăm despre capacitatea statelor membre de a lua decizii rapide în situații de criză, despre dezvoltarea unei culturi strategice comune și în domeniul militar. În această categorie intră discuțiile privind operaționalizarea articolului 42.7 din Tratatul de la Lisabona, considerat clauza de apărare reciprocă a Uniunii, precum și dezbaterile privind crearea unui Consiliu European de Securitate sau a unui alt mecanism permanent care să permită liderilor europeni să se coordoneze rapid în situații de criză.

A treia dimensiune este cea instituțională. Aici vorbim despre adaptarea instituțiilor europene la noile realități de securitate, despre consolidarea cooperării UE-NATO și despre crearea unor structuri capabile să gestioneze simultan crize convenționale, hibride și cibernetice.

Aceste discuții sunt importante deoarece și modul în care percepem războiul modern s-a schimbat. Nu mai vorbim astăzi doar de tancuri și armate. Discuția s-a mutat pe atacuri hibride, drone și sisteme de arme autonome, război cognitiv, dezinformare, interferență în procesele electorale, atacuri cibernetice și sabotaj asupra infrastructurii critice. Există chiar un concept care descrie această evoluție: „weaponisation of everything”, adică transformarea oricărei vulnerabilități a unui stat într-o potențială armă împotriva sa.

De aceea, securitatea și apărarea nu mai pot fi privite exclusiv printr-o lentilă militară și nici doar prin prisma NATO. Avem nevoie de o abordare de tip 360 de grade, în care NATO și Uniunea Europeană își completează reciproc rolurile și instrumentele.

Din punctul meu de vedere, România ar trebui să fie mult mai activă în aceste dezbateri. Nu doar să participe la ele, ci să vină cu propriile propuneri și să încerce să preia leadershipul unor proiecte fanion lansate la nivelul Comisiei Europene. Dacă nu ne implicăm acum în modelarea acestor politici, riscăm să fim doar beneficiari ai unor decizii luate de alții, nu și contributori la definirea lor.

„S-a format practic un pol regional puternic, care include statele nordice, țările baltice și Polonia”

– Recent s-a terminat summitul B9. Nu știm dacă evenimentul s-a organizat într-un mod inerțial sau dacă știm ce trebuie să facem în plus ca să ne consolidăm flancul estic. Care sunt concluziile dv., după B9?
– Formatul B9 a avut încă de la început un rol foarte important, acela de a consolida cooperarea dintre statele de pe Flancul Estic al NATO și de a crea o platformă prin care acestea să își coordoneze pozițiile, să își armonizeze percepțiile asupra amenințărilor și să își facă vocea mai bine auzită în cadrul alianței. Din această perspectivă, cred că B9 și-a îndeplinit cu succes misiunea inițială. Însă contextul internațional s-a schimbat semnificativ în ultimii ani, mai ales după aderarea Finlandei și Suediei la NATO. Astăzi observăm o consolidare accelerată a zonei de nord-est a Flancului Estic. S-a format practic un pol regional puternic, care include statele nordice, țările baltice și Polonia. Vorbim despre țări care au percepții foarte similare asupra amenințării reprezentate de Rusia, care susțin puternic Ucraina și care au deja o tradiție de cooperare regională în domeniul securității și apărării.

Vedem inclusiv o apropiere tot mai mare a Poloniei de țările nordice, atât din punct de vedere politic, cât și strategic. Acest lucru contribuie la apariția unui nucleu regional coerent, care vorbește pe o singură voce în multe dintre dosarele de securitate europene și euroatlantice.

În schimb, dacă privim spre sud-estul Flancului Estic, situația este mult mai complexă. Regiunea Mării Negre rămâne cea mai vulnerabilă parte a flancului, din cauza faptului că se află în proximitatea unui război activ și pentru că există diferențe semnificative de perspectivă între actorii regionali.

Există diferențe în ceea ce privește percepția asupra amenințării ruse, asupra nivelului de sprijin acordat Ucrainei și asupra rolului pe care NATO ar trebui să îl joace în regiune. Unele state și-ar dori o prezență NATO mult mai activă în Marea Neagră (precum România), în timp ce altele, precum Turcia, consideră că mecanismele regionale existente și cooperarea dintre statele riverane sunt suficiente pentru gestionarea securității maritime.

Complexitatea este amplificată și de faptul că regiunea Mării Negre include state aflate în situații instituționale diferite. Avem membri NATO și UE, precum România și Bulgaria, avem state membre NATO, dar nu și UE, precum Turcia, și avem state candidate la UE, precum Ucraina și Republica Moldova. Toate aceste realități fac mai dificilă construirea unei viziuni regionale comune.

Din perspectiva mea, aceasta este una dintre concluziile informale importante ale Summitului B9: dacă nordul Flancului Estic este din ce în ce mai integrat și mai coerent, sudul Flancului Estic continuă să rămână „călcâiul lui Ahile”. Mai clar spus, dacă regiunea Mării Baltice a devenit în ultimii ani un model de integrare și cooperare regională, regiunea Mării Negre rămâne încă veriga cea mai slabă în arhitectura de apărare euroatlantică.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro