De data aceasta, sub ochii noştri aburiţi de emoţie păşesc prichindeii, băiatul sau fata lui tata! Mândria plezneşte în fiecare părinte. E un fel de Guliver în ţara piticilor. Conştient de clipa măreaţă, de startul unui destin.

“Lasă că pentru copilul meu mă sacrific. Să-i fie lui bine, că noi…”. Măi, câte s-au schimbat de când făceam noi şcoala. De ce să nu recunoaştem că noi, părinţii, suntem bulversaţi? Că din 1989 şcoala a fost de atâtea ori reformată, încât nimeni nu mai pricepe nimic? Că nu mai e ca pe “vremea noastră”? Nu mai înţelegem nimic, dar ştim în sufletul nostru că fără carte nu se poate. Că odraslei tale îi vei lăsa doar un nume bun, că de avere s-au ocupat alţii care au jefuit ţara.

Da, te doare că nu-i îmbrăcat cum ţi-ai dorit, că degeaba ţi-ai jurat când erai tânăr ca măcar copilului meu să nu-i lipsească nimic! Îi poţi explica puştiului sau pustoaicei de ce unii au, iar el ori ea nu? Ţine de cald, îţi linişteşte inima când încerci să-i explici că viaţa e nedreaptă? Ce răspunzi la: “Tati/Mami, dar de ce noi nu avem?”. Poţi răspunde unui înger umilit? Îţi înghiţi lacrimile: “Lasă, copile, sufletul meu, învaţă tu, că va fi bine!”. Să înveţi bine! Să nu mă faci de râs!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.
ABONEAZĂ-TE ȘTIRILE ZILEI
Comentează
Google News Urmărește-ne pe Google News Abonați-vă la canalul Libertatea de WhatsApp pentru a fi la curent cu ultimele informații
Comentează

Loghează-te în contul tău pentru a adăuga comentarii și a te alătura dialogului.