Fără niciun minut de întârziere, trenul de mare viteză Allegro trage în Gara Centrală din Helsinki. În primele 31 de zile ale războiului, acest tren a reprezentat o rută de scăpare pentru rușii disperați să-și părăsească țara și să înceapă o viață nouă în Occident.
William Doyle a urmărit cum cele două curse zilnice între Sankt Petersburg și Helsinki au început să aducă din ce în ce mai mulți pasageri ruși cu bagaje grele. A început să-i aștepte cu un reportofon pornit pe peronul Gării Centrale. A publicat ce i-au spus rușii plecați în pribegie, în Politico.
340 de pasageri au coborât din ultimul tren Allegro, alături de patru animale de companie și o mână de vameși finlandezi cu priviri dure. Unii au refuzat să vorbească, dar mulți au dorit să o facă, cerând doar, într-o engleză aproape perfectă, să rămână anonimi.
Prin mulțime era și un tânăr rus care și-a vândut mașina și toată mobila din apartament pentru a putea să-și cumpere un bilet pe ultimul tren Allegro. Nu a rămas cu mulți bani în buzunar, iar în prima noapte de pribegie a sperat să găsească un hostel în Helsinki.
Din același vagon a coborât și o tânără în lacrimi. O femeie o consolează și explică și cum familia fetei a decis să rupă toate legăturile cu ea pentru că s-a declarat împotriva acțiunilor lui Vladimir Putin.
„Atunci când îmi critic țara, sunt ca o mamă bună”
Mulți au joburi ori parteneri de viață în țări europene ori în Canada. Toți au trebuit să prezinte un certificat de vaccinare acceptat la nivelul UE, care nu recunoaște imunizarea cu Sputnik – cel mai folosit ser în Rusia.
Câțiva pasageri au povestit că viața în Rusia curge în același ritm dintotdeauna, cele mai multe magazine rămân deschise, iar cardurile bancare funcționează în continuare pentru tranzacții interne. Însă mulți au descris o națiune cuprinsă de deznădejde, în care sancțiunile internaționale încep să transforme viața de zi cu zi a oamenilor.
O rusoaică având cetățenie europeană își amintește că anii ‘90 au însemnat un sfârșit pentru cozile lungi din vremea sovietică. Înainte de invazia țării vecine, mulți dintre prietenii ei din Moscova vorbeau despre Paris drept un oraș provincial, întrucât nu oferă posibilitatea unei mese somptuoase târziu în noapte. Dar acum, războiul a readus în viața rușilor lungile cozi din vremea URSS.
„Fug din Rusia din cauza lui Putin. În Rusia, fie că ești la metrou, pe stradă ori în aeroport, polițiștii te pot opri în orice moment pentru a-ți citi mesajele din telefon. Unii oameni vor crede că nu sunt patrioată ori că-mi urăsc țara. Însă eu o iubesc foarte mult, doar că nu-mi place guvernul. Un patriot adevărat este cineva care vede și jumătatea goală a paharului. Atunci când îmi critic țara, sunt ca o mamă bună, care, deși își iubește copiii, trebuie să-i împingă să-și privească părțile negative și să lucreze la ele pentru a se îmbunătăți”, povestește Maria, o rusoaică de 32 de ani care până acum a lucrat în IT la Sankt Petersburg.
„Îmi este teamă că Rusia va deveni precum Coreea de Nord. Ieri, mama mea mi-a arătat actele pe locul ei de îngropăciune pentru a putea să-i găsesc mormântul dacă mă întorc vreodată.”
Maria, pasageră rusă:
„M-am născut în spatele zidului și pare că voi muri tot acolo”
Pentru Karina, art director într-o agenție de publicitate, ultimele săptămâni au părut desprinse mai degrabă din vremurile de mult apuse ale URSS.
„M-am născut în Uniunea Sovietică. Acum toate se întorc. Armata este peste tot în Moscova. Dacă spui ceva în afara narațiunii oficiale, soldații te vor opri și te vor aresta pe loc. Frica este peste tot”, spune Karina.
Femeia crede că pentru mulți e confortabil să se lase hrăniți de propagandă și să nu facă nimic. „E mai ușor să te uiți la televizor și să absorbi toată propaganda guvernamentală. E mai ușor să nu gândești. Doar am făcut asta cu toții în anii URSS”.
În vârstă de 50 de ani, Karina recunoaște că a părăsit o țară în care făcea parte dintr-o minoritate, cea care nu-l susținea pe Vladimir Putin. O minoritate care însă există.
„Lumea trebuie să știe că nu toți rușii sunt pentru Putin. Îmi iubesc țara. Sunt mândră să fiu rusoaică și să vorbesc rusă. Dar acum trebuie să-mi părăsesc țara. Nu știu dacă mă voi întoarce vreodată”, a mai povestit rusoaica, îndurerată că a trebuit să-și lase în urmă mama.
„Biata mea mamă a visat toată viața ca țara ei să fie una liberă. Acum are 81 de ani. Azi dimineață, plângea pe peronul gării în timp ce-mi spunea că m-am născut în spatele zidului și pare că voi muri tot acolo. Sunt cele mai triste cuvinte pe care le-am auzit în viața mea”, completează Karina.
„Nu sunt sigur. Nu sunt sigur de nimic”
Un alt călător a fost Anatoli. Managerul de 30 de ani crede că rușii sunt astăzi împărțiți între cei care susțin și cei care sunt împotriva „operațiunii” din Ucraina.
„Mie mi se pare că majoritatea susține această operațiune, dar nu sunt sigur, nu sunt sigur de nimic. Propaganda guvernamentală vrea să ne convingă de faptul că cei mai mulți ruși susțin această operațiune. Dar eu nu cunosc pe nimeni. Nu am niciun prieten, nicio rudă care să fie de acord cu ce se întâmplă în Ucraina. Cred că ar trebui să existe mai multe sancțiuni și mai multă presiune din exterior”, spune Anatoli.
Înainte de război, Maria lucra ca specialistă în biotehnologie, acum viața ei începe din nou pe un peron din Helsinki.
„Cred că toți au fost șocați de invazia Ucrainei. Nimeni nu credea că așa ceva se mai poate întâmpla vreodată. Nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem o invazie. Sunt sigură că nimeni nu ar fi fost de acord cu așa ceva”, menționează Maria, care a rămas tot timpul conectată la lumea din afara Rusiei cu ajutorul unei extensii VPN instalate pe telefon.
„Frigiderul va câștiga întotdeauna într-o luptă cu televizorul”
Când aproape toți pasagerii au dispărut de pe peronul 9, un rus înalt coboară din ultimul vagon. Inițial nu se oprește, dar apoi se întoarce și începe să vorbească.
„Se simte de parcă ne întoarcem în timp. E mult mai rău decât când trăiam în spatele Cortinei de Fier. E mai rău decât în vremurile URSS. Nu am cuvintele potrivite. Dar, dacă ai citit vreodată ceva în rusă, probabil ai auzit de Vasili Rozanov, el este primul care a vorbit despre Cortina de Fier în Rusia”, explică bărbatul din trenul Allegro.
În 1918, Rozanov a scris că o „perdea de fier coboară peste istoria Rusiei”.
„Se anunță sfârșitul piesei, iar spectatorii sunt instruiți să-și îmbrace blănurile și să plece acasă. Oamenii se ridică, se uită în jur, dar nu mai au nici blănuri și nici case”, a mai spus Rozanov în cartea „Apocalipsa timpurilor noastre”. În 1919, scriitorul murea de boală și foamete, în vreme ce soldații Armatei Roșii cucereau întreaga Rusie.
„Ca o consecință a faptului că au crezut și au diseminat mai departe aceste minciuni la scară națională, mulți ruși se vor trezi că nu mai au acces la toate lucrurile confortabile din Occident. Așa cum a spus un rus deștept, frigiderul va câștiga întotdeauna într-o luptă cu televizorul”, a spus bărbatul, care a menționat și că vrea să rămână doar „un pasager al trenului Allegro”.