Mănâncă puțin, roagă-te, muncește. Sfaturi de viață lungă de la bătrânii din Ținutul Buzăului: „În două săptămâni, aș muri la bloc, n-aș avea aer!”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O „zonă albastră” se referă la o regiune unde oamenii ating vârste înaintate. E vorba, firește, de oameni care s-au născut și au trăit doar în zona respectivă, nu de cei veniți în vacanță sau mutați aici din „zone roșii” urbane, ca să prindă scurtătura spre nemurire.
Cuprins:
- „Aici pot să mor de o sută de ori, nu-ți deschide nimeni ușa”
- Kilometri zilnici peste dealuri, dimineața și seara
- „Un tuciuleț de ciorbă” pe săptămână
- Izvorul cu saramură de lângă gard
- „A ținut toate posturile, carnea nu-i place”
- „N-a știut de medicamente. Aude, vede mai bine ca mine”
- Un copil născut în anul foametei
Date demografice analizate de ONG-uri au arătat că în mai multe sate din Ținutul Buzăului, generație după generație, localnicii trăiesc până la 80, 90, 100 de ani. Dar stilul de viață care a stat la baza longevității probate de catastifele de nașteri și decese e pe cale de dispariție.
Ca mai peste tot în ruralul românesc, satele cu centenari s-au depopulat, comunitățile s-au destrămat, tinerii s-au îndreptat spre orașe, iar în urma lor au rămas case goale, fân necosit și părinți îngândurați, care cumpără lapte și ouă de la magazin.
Au apărut și noi locuitori, de weekend, care au adus cu ei diverse obiceiuri toxice de la oraș, cum ar fi mașinile.
„Aici pot să mor de o sută de ori, nu-ți deschide nimeni ușa”
Maria Stemate, 93 de ani, n-a mai văzut de patru ani zăpadă în sat. Casa ei e printre ultimele de la ieșirea din Trestioara, comuna Mânzălești, spre Lopătari. Din poartă, privind în jos, dincolo de șosea, se vede Valea Slănicului. În sus, se înșiră culmi gălbui, cu versanți abrupți, care anunță munții.
Nu mai sunt zăpezile de altădată. Nu mai sunt nici pădurile de altădată. „S-au tăiat, se taie mereu”, spune Maria. Are astm și se bucură că încă îi mai vine „aerul de brad” de la o pădurice de pe coastă. „Dar alții nu mai au nici atât”.
Pe șosea, treceau înainte oameni, pe jos sau în căruțe, spre târgul din Lopătari, aflat la vreo doi kilometri distanță. Dădeau bună-ziua, mai schimbau o părere. „Acum, când stau afară pe canapea, nu mai văd oameni, numai mașini. Nu e bine, nu e bine! Aici pot să mor de o sută de ori. Nu-ți deschide nimeni ușa, nu întreabă nimeni «mai ești, nu mai ești, ești bolnavă?»”.
Într-un buzunar al ilicului, bătrâna ține un telefon „mic, din ăsta de-al nostru”, cu butoane, pe care o sună copiii. Are un băiat și o fată, stabiliți în județul Buzău, patru nepoți, „unul e preot”, și cinci strănepoți. Anul ăsta, nu s-au strâns toți, ca în alți ani, să-i aducă tort de ziua ei. „I-am iertat”, afirmă Maria, după ce trece în revistă motivele de neînțeles pentru care unii descendenți au lipsit de la aniversare.
Kilometri zilnici peste dealuri, dimineața și seara
Soțul Mariei a trăit 71 de ani. În ultimii șapte ani de viață, a stat la pat, cu o paralizie. Maria l-a îngrijit și a dus și gospodăria. „A fost tare harnic, a lucrat la ocol, a avut pensie. De pe urma lui, trăiesc eu, cu pensie de urmaș”.
Mama Mariei a murit la 74 de ani, de „o moarte urâtă”, a lovit-o cu mașina un șofer beat, care se-ntorcea de la o nuntă. Accidente se petrec peste tot, indiferent de culoarea zonei.
În 10 ani, din 2011 până în 2021, comuna Mânzălești a pierdut 500 de locuitori, ajungând la o populație de aproximativ 2.000 de oameni, răspândiți în 13 sate și cătune. Locurile de muncă sunt puține și se găsesc la gatere, de regulă. Chiar dacă Ținutul Buzăului a fost declarat, în 2022, Geoparc Internațional UNESCO, turismul încă nu are un mare cuvânt de spus în economia locală.
În Mânzălești, dai și peste locuințe noi sau renovate. Maria se învecinează cu niște orășeni, care au cumpărat teren de casă în Trestioara. Vecinii au și o bătrână soacră în grijă, iar Maria speră să lege prietenie cu aceasta. Să se viziteze reciproc. „Dar acuma e cam bolnavă, nu poate ieși din casă”.
Altfel, trec zile în care femeia de 93 de ani nu vorbește cu nimeni. Doar cu băiatul ei sau cu fata, la telefon. Sau cu un consătean de 105 ani, care are o mobilitate excelentă pentru etatea lui. „El umblă și la târg, duminica. Eu nu mai pot merge nici la biserică”, spune Maria.
Înainte, mergea dimineața 3 km pe dealuri, să ducă vacile, oile și caprele la păscut. Și la fel, seara, să le aducă. „Că animalul nu știe, ești bolnav, ești obosit, el așteaptă”.
Și mai înainte, mergea pe jos până la Buzău, 60 de kilometri, de mână cu tatăl ei, să ia stambă pe cartelă. După război, „nu găseai din ce să-ți faci o fustă”. „Torceam, coseam, țeseam, melițam cânepa, inul. Am tors și am țesut mult, și la mine acasă, și prin sat”. De aici i se trage și astmul, pe care-l are de șase ani. „Am băgat praf în mine”.
Cu toate că iernile nu mai sunt ce-au fost nici în Ținutul Buzăului, Maria așteaptă cu teamă anotimpul rece. „De la frig, mi-e mai rău. Îmi ia tot aerul, ăsta-i astmul. Stau noaptea ca un pui de găină, în pat, și nu pot dormi de rău. Citesc rugăciuni, să mă țină Dumnezeu până la ziuă”.
„Un tuciuleț de ciorbă” pe săptămână
În curte, sprijinită de peretele casei, are o băncuță de lemn, „canapeaua”, pe care stă și se uită la locurile pe care le bătea cu piciorul în tinerețe. Pe măsuță, e o cană de cafea, fiartă la ibric, iar pe un scaun, într-o tavă, sunt coarne opărite, pregătite pentru a fi adăugate într-o viitoare mâncare de fasole. Coarnele sunt fructe de pădure, lunguiețe, roșii și acre.
Maria își gătește singură, „într-un tuciuleț, pun un os de porc, un os de găină, fac ciorbă și am o săptămână. Ciorbă, că asta se lipește. Și lapte, și oușoare, deși nu prea mă împac cu ele. Îmi cumpără băieții de la magazin, că nici din sat nu mai ai de la cine lua. Nu mai țin oamenii vaci”.
Are frigider, pe care fiul ei îl umple periodic cu provizii de la Buzău. „Nu mă omor după carne. Mănânc orice, numai să fie puțin și bun. Am în grădină ardei, vreo 50-60 de bucăți, o frumusețe, și roșii, o frumusețe”. Are și zmeură, care rodește de două ori pe an, și zarzavat. În fața casei, are flori de toate felurile, de care e foarte mândră.
Copiii ei au vrut să-i instaleze o mașină de spălat automată, dar această manevră ar fi presupus „să-mi hurduce casa, să bage țevile”. Așa că Maria a refuzat și continuă să spele manual. Fiul o ajută și la spălat, și la curățenie, și la tăiat lemnele, și la grădinărit. „Îmi zice «măicuță». Stă și câte o săptămână. Am crescut copii buni. Fata vine și ea, dar mai rar, că are casă mare, păsări, animale, pământ”. La oraș, unde a vrut s-o ia băiatul, nu s-ar duce, „în două săptămâni, aș muri la bloc, n-aș avea aer”.
Izvorul cu saramură de lângă gard
În susul dealului pe care se află casa Mariei, e o fântână de saramură. Apa care iese din pământ lasă pe pietre o sare mai sărată decât cea din comerț. Din depărtare, seamănă cu un petic de zăpadă. Sunt mai multe astfel de izvoare în zonă. Localnicii folosesc saramura, amestecată în proporție de 1 la 10 cu apă fiartă, la murat varza, gogonelele și castraveții. Vin și orășeni să care saramură cu bidoanele.
„Noi sarea o cumpărăm”, râde Maria. Ar putea s-o culeagă de pe jos, suvenir de la Marea Sarmatică.
„Am avut de toate în bătătură, am avut... Și noi am fost lacomi, am muncit mult, să avem. Asta e lăcomie pentru suflet”, crede Maria. Acum nu mai ține în ogradă decât o cățea albă, cu urechi ascuțite și rasă incertă, pe nume Vasilica. „Mi-a adus-o cineva în brațe, a luat-o dintr-un șanț. N-am mai văzut câine așa bun”.
Prin Mânzălești, au trecut rușii, în timpul războiului. „Aveau oamenii butoaie cu țuică, rușii le scoteau în curți, le dădeau drumul, se îmbătau, făceau numai rele. Am fugit pe deal, în pădure, cu găini, cu vacă, oi, porc. Am stat ascunși vreo două-trei săptămâni, până au plecat rușii”. În astfel de situații, bucureștenii s-ar ascunde în Parcul IOR, printre copaci.
În timpul foametei din ’46 - ’47, Maria spune că a mâncat mămăligă cu coajă de fag, măcinată. Părinții ei se duceau după porumb în fostul județ Vlașca, în sudul Munteniei. „O soră de-a mea s-a măritat și a rămas acolo”. Vlașca e capătul lumii cunoscute pentru nonagenara din Mânzălești. Maria regretă că n-a putut ajunge, acum, la bătrânețe, la înmormântarea surorii care „a dat de bine pe-acolo”.
Deși copiii îi spun să nu se mai uite la televizor, ea își tot face sânge rău urmărind știrile. Trage de fiecare dată aceeași concluzie: „Nu e liniște!”. „Forfoteala” asta care e-n țară, zice ea, anunță ceva rău, un nou război, „puternic, nu ca ăla care a fost”.
„A ținut toate posturile, carnea nu-i place”
Stana Dobrița, în vârstă de 105 ani, locuiește în casa fiicei sale din Lopătari, la 6 kilometri de Mânzălești. Rica, 80 de ani, e singurul copil al Stanei. Ambele femei sunt văduve și au pensii de urmaș, mama - 1.800 de lei, fiica - 1.200 de lei.
„Mă mai vede plângând mamaie și îmi zice «Ce-ai de plângi? Eu am rămas vădană de la 50 de ani».
Tata lucra la pădure, a făcut stop cardiac și-a murit, a căzut pe-o parte, cu toporul în mână. Omul meu tot așa a murit, s-a ridicat de la masă, a ieșit afară. Din ușă mi-a zis «Ajută-mă», am dat să-l prind, am simțit cum i s-a muiat mâna. A căzut. 84 de ani avea. Mai mare cu șase ani ca mine. După, nu mai puteam să dorm, plângeam. Am chemat părintele acasă, a făcut o sfeștanie, m-am mai liniștit. Am cartea asta de rugăciuni, citesc în fiecare dimineață”, spune Rica. E o carte cu coperți negre și scris auriu, pusă pe o policioară, în bucătăria de vară.
Stana își împarte biscuiții cu o găină roșcată, convalescentă. „Am avut mai multe, s-au îmbolnăvit, nu știu de ce, câteva au trăit”, explică fata centenarei. Cocolina primește acest tratament preferențial și pentru că o amuză pe bătrână cu tupeul ei nemaipomenit de a se urca pe scaun, după firimituri.
„Mama a fost mereu așa, blândă, bună. A avut o viață grea, a muncit de copil”, iar Stana aprobă, „umblam cu capre, cu oi, pe coastele astea”. Muncă multă, mâncare puțină. „A ținut toate posturile, și lunea, miercurea, vinerea. Mânca murături cu mămăliguță sau cartofi „brânciți”, adică fierți, sfărâmați și prăjiți un pic în ulei.
„Lapte, brânză, ouă, fidea”, cam asta mănâncă acum Stana. „Carnea nu-i place. O alege din mâncare. Îi mai dau sărmăluță sau piftie și o alege. Dacă ar fi după ea, ar mânca numai bomboane și biscuiți”.
„N-a știut de medicamente. Aude, vede mai bine ca mine”
La fel ca Maria, Stana e măruntă de statură, slabă și cu trei rânduri de haine pe ea. Nici ea nu poartă ochelari. Dar, adaugă fata ei, acum mai mulți ani, a suferit un AVC și s-a ales cu un ochi și gura puțin strâmbate. Și-a revenit de atunci, însă au apărut alte necazuri. Protezele de la șold s-au învechit și împung prin piele, „o cam doare. Dar tensiunea e bună, inima e bună, aude, vede mai bine ca mine”, afirmă Rica.
Uneori, Stana se plânge de dureri de cap și-atunci ia câte un paracetamol. „Și-i trece, îi trece și cu antinevralgic, dacă n-a apucat să se învețe corpul. Ea n-a știut de medicamente. Când stătea acolo, la casa ei, că are casă mare, își făcea o mâncărică, bea o ceșcuță de țuică, să poată mânca”.
Rica are obrazul întins și doar câteva încrețituri în colțul ochilor. E înaltă, solidă și, deși spune că are destule probleme de sănătate, nimic din înfățișarea ei nu rimează cu vârsta de 80 de ani. „E mai greu de trăit la țară decât la oraș. Dar n-aș pleca de aici. Am fost operată, am mai stat la fată, în apartament, dar n-aș putea să trăiesc acolo, e urât tare la bloc”.
Ca și Mânzălești, Lopătari a pierdut locuitori: de la 4.200, în 2011, a ajuns la aproximativ 3.000 de oameni, numărați la recensământul din 2021. „Sunt multe case singure aici, unde stăm noi. Neîngrijite, săracele, grădinile necosite. Bătrânii au murit, copiii sunt plecați pe la Brașov”, spune Rica.
Un copil născut în anul foametei
În anul foametei 1947, Stana a născut-o pe fiica ei vara, în timpul zilei. „Apoi m-am dus în brazda cu ceapă și-am mâncat ceapă de-acolo”. Așa îi povestește fetei. Și-aduce aminte mult mai bine trecutul decât ziua de ieri.
După naștere, mama Stanei i-a făcut lăuzei un terci, iar moașa i-a adus un pahar de țuică. „De la ceapă, i-a dat laptele”. Înspre toamnă, Dimian, bărbatul Stanei, s-a dus în Vlașca și a dat fotele și cămășile din zestrea soției la schimb pentru cereale. Oamenii sporeau mălaiul cu făină amară din scoarță de gorun. Nevoia te învață. I-a învățat și pe orășeni, în pandemie, să coacă pâine.
O „zonă albastră” nu e raiul pe pământ. Dar chiar și așa, foarte grea, viața veche din Ținutul Buzăului avea ceva luminos și simplu ca un cerc, așa cum o povestesc cei care au trăit-o. Stana își amintește și de duminicile când mergeau cu toții la horă, la căminul cultural. Veneau lăutari, era dans. Cedează la insistențele găinii și îi dă ultima bucată din biscuitul din mână. Îl face fărâmițe și le pune pe scaun. Apucă pasărea cu amândouă mâinile și o ceartă „Fă, nebuno!”.
La ocazii, vin în vizită consilieri locali să-i dea diplome Stanei și s-o întrebe de sănătate. Nepoata din Buzău îi trimite, de mulți ani, „multivitamine care se pun în apă”. Iar nepotul stabilit în Franța contribuie cu banii pentru lemne.
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
