Sfatul psihologului pentru părinți după moartea lui Mario Berinde. Cum ar trebui să acționeze în urma crimei din Cernei, județul Timiș: „Adevăr greu, dar necesar”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
O crimă șocantă a avut loc săptămâna trecută în comuna Cernei, după care întreaga țară s-a revoltat, din cauza vârstei de la care minorii sunt trași la răspundere pentru faptele lor.
Mario Berinde, un băiat de doar 15 ani din județul Timiș, a fost ucis de un copil de 13 ani, care a avut alți doi complici în vârstă de 15 ani. Iar revolta românilor a început în momentul în care s-a aflat că întreaga crimă a fost premeditată și că planul era făcut încă din luna decembrie.
Mai mult decât atât, unele surse din anchetă au precizat că băiatul de 13 ani care l-a omorât pe Mario Berinde ar fi consumat substanțe interzise înainte sau după crimă.
Ținând cont de tot ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută în comuna Cernei din județul Timiș, psihologul Cristina Sevrani, care este mamă de băieți, are un sfat pentru toți părinții.
Iată mai jos mesajul ei:
„Un mesaj către părinți. Pentru că prevenția începe acasă!
Cazurile în care copiii ajung să rănească alți copii nu apar dintr-odată. Nu sunt «accidente izolate»! Sunt, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi emoționale ignorate, al unor limite inexistente și al unei absențe relaționale mascate de libertate excesivă. A-ți iubi copilul nu înseamnă doar să-l protejezi de pericolele din exterior. Înseamnă și să-l ajuți să-și recunoască propriile impulsuri, furii, frustrări și limite.
Ce e important să observăm ca părinți? Schimbările de comportament, izolarea bruscă, agresivitatea verbală, cruzimea față de alți copii sau animale, lipsa empatiei, umorul violent, fascinația pentru suferința altora. Acestea nu sunt «etape» de ignorat.
E important să-i știm și anturajul și dinamica de grup. Copiii nu acționează mereu singuri. Dorința de apartenență poate duce la acte pe care, individual, nu le-ar face. Întreabă nu doar cu cine stă copilul tău, ci și cum se simte el în acel grup.
Toleranța la frustrare trebuie și ea cunoscută. Un copil care nu a fost învățat să piardă, să fie refuzat sau să-și gestioneze furia va căuta descărcarea emoțională în moduri periculoase.
Accesul la conținut violent precum jocurile, clipurile, mesajele nu sunt neutre. Un copil expus constant la violență fără discuții explicative poate ajunge să o banalizeze.
Controlul nu înseamnă supraveghere rigidă. Înseamnă relație sănătoasă. Înseamnă prevenție.
A-ți «controla» copilul nu înseamnă să-l urmărești obsesiv, ci să existe: dialog real, nu doar întrebări formale, limite clare, explicate și consecvente, consecințe, nu amenințări, prezență emoțională, nu doar materială. Copiii care sunt ascultați în mod autentic vorbesc. Cei care nu sunt… acționează.
Întrebări simple care pot preveni mult sunt: «Ce te-a enervat azi cel mai tare?», «A fost cineva rănit în grupul vostru?», «Ce ai face dacă cineva ar fi umilit sau lovit?», «Ai avut vreodată gânduri care te-au speriat?». Nu îi «bagi idei în cap»! Le descoperi un spațiu sigur în care să le spună.
Care este responsabilitatea adultului? Un copil nu se autoreglează singur. Creierul emoțional este încă în formare. De aceea, responsabilitatea este a adultului să observe, să intervină, să ceară ajutor când simte că ceva scapă de sub control.
A merge la psiholog nu este un eșec parental! Este un act de maturitate. Un adevăr greu, dar necesar. Nu toți copiii violenți arată «problematic». Unii sunt tăcuți. Alții «cuminți». Diferența o face dacă există sau nu un adult care vede dincolo de aparențe.
Pentru că prevenția salvează vieți. Iar implicarea începe cu noi. Pentru că siguranța copiilor începe cu implicarea noastră”.
