Mărturia unei asistente despre Revoluția din Timișoara: „La camera primiri urgențe din spital, sângele îți intra în pantofi, se spăla pardoseala încontinuu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
După ce armata a primit ordin să tragă în populație, la Spitalul Județean din Timișoara au început să sosească zeci de răniți. Primii fuseseră împușcați în picioare, apoi ținta trăgătorilor a început să urce spre inimă și cap, odată cu lăsarea întunericului. „Nu am avut nici măcar algocalmine, nici comprese”, mărturisea, imediat după acele zile, o asistentă medicală din spital.
Cuprins:
În dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu ordonase „restabilirea de urgenţă şi fermă a ordinii” și folosirea tuturor forţele, inclusiv a trupelor MApN.
În aceeași zi, la orele 13:30, ministrul Apărării anunța că „armata intră în stare de luptă. În judeţul Timiş este stare de necesitate.” Iar în jurul orelor 16:00 s-au executat primele focuri de armă.
Cine este primul erou al Revoluției
Florica Curpaș avea atunci 40 de ani și lucra ca asistentă medicală la Spitalul Județean din Timișoara. În ziua de 17 decembrie 1989, când pe străzile Timișoarei începuse să se trăgă în civili, ea era de serviciu la spital.
„Prima victimă a revoluției, primul decedat, a ajuns la noi pe la ora 14:30. E vorba de o femeie călcată, făcută zob de o amfibie în fața Casei Tineretului. Salvarea noastră tocmai pleca în oraș, de acolo a fost întoarsă, a revenit cu ea. Cred că ieșise în stradă întâmplător, sub palton avea un capot. Am găsit o legătură de chei, acte nu”, povestea, câteva luni mai târziu, asistenta medicală. Mărturiile au fost publicate, chiar în 1990, în cartea „Reportaj cu sufletul la gură”, scrisă de Titus Suciu la Editura Facla.
Primul erou al Revoluției din 1989 este Rozalia Irma Popescu, o femeie de 55 de ani care a murit călcată de un autovehicul blindat lângă podul Decebal din Timișoara.
„Nu am avut nici algocalmine, nici comprese”
„Primul rănit în ziua aceea a ajuns la urgență pe la orele 14:40. E vorba de un tânăr împușcat în gambă, pe care l-am operat imediat”, declara și Atanasie Bârzeanu, medic chirurg în același spital.
”Cu ceva înainte de orele 16:00, următorul rănit. Și de atunci unul după altul, la intervale de timp tot mai mici, aduși fie cu salvări, fie cu mașini particulare, cu ce se nimerea. Am făcut o observație: primii răniți erau împușcați în picioare, apoi, cu cât se întuneca, rănile «urcau»: adică în picioare, genunchi, coapse, torace, piept, cap.”
Au fost sunați și chemați de acasă toți medicii chirurgi.
A fost ceva de nedescris. Curat masacru. S-a lucrat fără pauză, ieșeam dintr-o operație, intram în alta.Declarația medicului chirurg Bârzeanu:
La Spitalul Județean din Timișoara, în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 s-a operat în 14 săli. 49 de victime au fost supuse unor operații complexe.
„Nu am avut nici măcar algocalmine”
„Unii erau aduși morți, alții mureau pe masa de operație, ori în fața blocului operator, ori după intervenție. Ritmul era infernal. De la un moment dat, nici n-am mai avut cum să le luăm datele și să deschidem fișa de observație”, mărturisea asistenta medicală Curpaș.
Ea declara că cei din Spitalul Județean din Timișoara nu aveau, atunci când au început să vină răniții, „nici măcar algocalmine, nici comprese. După ce s-a văzut ce se întâmpla, și mai ales ce urma să se întâmple, s-a dat dispoziție ca toate secțiile și farmacia să ne trimită la Urgențe tot ceea ce aveau.”
„Umplusem și băile spitalului cu răniți”
Ritmul în care lucrau cadrele medicale era unul „înnebunitor”, mărturisea asistenta medicală.
Și condițiile – jos, la primire, sângele îți intra în pantofi, nu exagerez cu nimic, de aceea se și spăla pardoseala încontinuu.Florica Curpaș, asistentă medicală:
Ea spunea că nu mai aveau loc pentru răniți în spital. „Umplusem și băile, am ajuns să culcăm răniții și pe jos, așa că am făcut ieșirile la toți pacienții care puteau sta pe picioare.”
Fetița care a stat printre morți și răniți
Cadrele medicale din Spitalul Județean au fost impresionate până la lacrimi de cazul unei fetițe de 12 ani care a fost nevoită să rămână toată noaptea pe holuri, printre morți și răniți.
„Parcă se chema Bărbat, Ioana Bărbat”, povestea asistenta medicală. „În mașina cu care a venit a fost ea, mama ei, deja moartă, împușcată în cap, tatăl ei, cu plagă abdominală, și încă doi răniți. Pe domnul Bărbat l-am operat la noi, a fost nevoie de o intervenție complicată, complexă”.
Lepa Bărbat avea 43 de ani, era contabilă și mamă a doi copii. A fost împușcată cu o rafală de gloanțe, în timp ce se afla cu soțul și cu fetița ei, Ioana, în Piața Libertății din Timișoara. Trupul femeii a fost ars la Crematoriul „Cenușa”, în timpul operațiunii „Trandafirul”.
Soldatul rănit care plângea de teamă că n-a tras
Asistenta Florica Curpaș mărturisea că, pe lângă drama fetiței care și-a văzut mama murind, ea a fost impresionată în acea zi de 17 decembrie 1989 și de povestea unui militar în termen.
„N-o să uit niciodată”, spunea ea. „Pe la orele 18:00 a fost adus un soldat, un băiat frumos, înalt, bine făcut. Era împușcat în brațul stâng. Plângea. Am încercat să-l liniștesc, el plângea încet, mai mult în sinea lui, răspunzându-mi doar într-un târziu: «Nu doamnă, nu de durere, nu din cauza rănii plâng, ci pentru că o să mă împuște. O să mă defere Tribunalului Militar și o să mă condamne la moarte, pentru că am refuzat să trag în oameni...»”
La Timișoara, în decembrie 1989, au fost uciși 119 oameni, iar alți 485 au fost răniți prin împușcare.
