Mecanismele care nasc încredere oarbă în influenceri. Psiholog: „În mediul online, creierul folosește scurtături cognitive”. Semnele că urmăritorii sunt înșelați

Deși creatorii de conținut devin parte din rutina zilnică a utilizatorului contemporan de rețele sociale, iar mulți dintre ei își construiesc imaginea pe ideea de autenticitate și apropiere față de public, specialiștii atrag atenția că familiaritatea nu este echivalentă cu cunoașterea reală.

Cazul Cristian Cârnu

Cristian Cârnu, un tânăr de 25 de ani devenit viral pe TikTok datorită videoclipurilor în care apărea ajutând persoane vârstnice și familii vulnerabile, și-a construit în timp imaginea unui „bun samaritean”. 

În prezent, acesta este acuzat că ar fi fost implicat într-un mecanism de înșelăciune privind anunțuri false de cazare și apartamente inexistente, prin care ar fi fost păcălite peste 100 de persoane. Prejudiciul estimat depășește 100.000 de lei.

Potrivit informațiilor apărute în spațiul public, metoda ar fi fost una recurentă: persoane vulnerabile ar fi fost mai întâi câștigate prin gesturi de ajutor și interacțiuni sociale, apoi implicate în diverse etape ale presupusei scheme de înșelăciune, inclusiv prin oferirea de date personale sau deschiderea unor conturi bancare. 

Pe măsură ce investigația a avansat, au avut loc percheziții și ulterior măsuri privative de libertate, arată Mediafax. Cristian Cârnu a fost reținut și apoi plasat în arest preventiv, fiind acuzat de înșelăciune și fals informatic.

În acest moment, dosarul se află în curs de soluționare, iar instanța urmează să stabilească răspunderea și amploarea faptelor. 

„Familiaritatea nu este același lucru cu cunoașterea”

De ce avem tendința să asociem popularitatea cu integritatea, cum se formează relațiile parasociale și cât de ușor poate fi confundată imaginea publică cu realitatea, sunt mecanismele explicate de psihologul Cristina Sevrani, într-un interviu acordat publicației Libertatea.

Libertatea: Ce mecanisme psihologice ne fac să avem încredere rapid într-o persoană pe care o urmărim online, chiar dacă nu o cunoaștem în viața reală?
Cristina Sevrani: Cel mai important mecanism este para-relația socială, unde creierul nostru nu face întotdeauna distincția clară între o relație reală și una unilaterală, în care noi urmărim pe cineva fără ca acea persoană să ne cunoască. Adăugăm la asta euristica disponibilității: cu cât vedem mai des o față și o voce, cu atât persoana ni se pare mai familiară și, prin extensie, mai de încredere. Funcționează același principiu ca în reclame, adică repetiția creează confort psihologic.

Problema este că familiaritatea nu este același lucru cu cunoașterea. Putem urmări ani de zile activitatea cuiva fără să știm cum se comportă în situații de conflict, în relațiile apropiate sau în momentele în care nu controlează ceea ce se vede public.

Oamenii sunt construiți să caute repere sociale și să stabilească rapid în cine pot avea încredere. În mediul online, creierul folosește scurtături cognitive: dacă vedem frecvent o persoană, dacă transmite emoții pozitive, pare autentică, ajută oameni sau împărtășește aspecte personale din viața sa, tindem să o percepem ca fiind apropiată și de încredere.

Mai intervine și fenomenul relațiilor parasociale, prin care simțim că „îl cunoaștem” pe creatorul de conținut, deși relația este unilaterală. Vedem fragmente din viața sa, îi auzim vocea, îi urmărim reacțiile și, în timp, apare sentimentul unei familiarități care poate fi confundată cu încrederea reală.

– Tindem să asociem popularitatea sau succesul online cu integritatea morală?
– Mintea noastră face adesea asocieri automate. Dacă o persoană este apreciată de mulți oameni, presupunem că există motive întemeiate pentru această apreciere. Este ceea ce psihologia numește validare socială.

Este o formă clasică de efect halo: dacă cineva pare să facă lucruri bune și este admirat de mulți, creierul nostru extrapolează automat că acea persoană este bună în toate dimensiunile. Popularitatea devine un fel de „garanție socială” și ne gândim inconștient că atâția oameni nu se pot înșela toți. Este o scurtătură cognitivă utilă în unele contexte, dar extrem de vulnerabilă la manipulare.

„Emoțiile repetate creează o senzație de siguranță și apropiere”

– Putem vorbi despre un tip de „încredere emoțională” construită exclusiv pe bază de conținut digital? Cum funcționează aceasta?
– Da. Încrederea emoțională poate apărea atunci când cineva ne oferă constant conținut care ne inspiră, ne liniștește, ne motivează sau ne face să ne simțim înțeleși. Emoțiile repetate creează o senzație de siguranță și apropiere.

Această încredere se bazează însă mai mult pe experiența emoțională pe care o avem consumând conținutul unei persoane decât pe cunoașterea directă a caracterului său. De aceea poate fi autentică la nivelul trăirii, dar vulnerabilă la dezamăgire atunci când apar informații noi.

– Cât de frecvent apare discrepanța între imaginea publică a unei persoane și comportamentul ei din viața privată?
– La nivel general, o anumită distanță între imaginea publică și viața privată există la toți oamenii, este normal și chiar sănătos să nu ne expunem complet. Problema apare când distanța devine prăpastie. În cazurile de manipulare sistematică, această discrepanță este cultivată deliberat: imaginea publică devine un instrument, nu o expresie autentică.

„În relațiile intime, unde masca nu mai este necesară, comportamentul real iese la suprafață”

– Este posibil ca o persoană să fie empatică și „corectă” în spațiul public, dar disfuncțională în familie sau în cuplu?
– Da, este posibil. Empatia nu este un fenomen care se manifestă identic în toate contextele. Unele persoane funcționează foarte bine în relațiile sociale generale, dar întâmpină dificultăți în relațiile apropiate, unde există mai multă implicare emoțională și mai multe provocări.

De aceea, nu putem evalua calitatea unei persoane exclusiv prin comportamentul său public. Modul în care cineva se raportează la oamenii vulnerabili și apropiați din viața sa oferă adesea informații importante despre funcționarea sa relațională.

Este un tipar recunoscut. Psihologii îl numesc uneori empatie selectivă sau vorbim despre persoane cu trăsături narcisice care sunt extrem de carismatice și aparent empatice în public, dar au capacitate redusă de empatie autentică în relațiile apropiate. Empatia publică poate fi performativă, adică învățată și aplicată strategic, nu simțită. 

– De ce persoanele cu o imagine publică impecabilă pot ascunde uneori comportamente toxice sau abuzive în relațiile personale?
– Pentru că abilitatea de a gestiona imaginea publică și abilitatea de a construi relații sănătoase sunt lucruri diferite. O persoană poate fi foarte competentă în a produce o impresie pozitivă și, în același timp, să întâmpine dificultăți majore în gestionarea emoțiilor, a frustrărilor sau a relațiilor apropiate.

Tocmai pentru că energia investită în construirea și menținerea imaginii publice este enormă și ea vine de undeva. Uneori vine din medii private în care persoana nu mai are nevoie să performeze. Există și un mecanism de „licențiere morală”: cei care se percep pe sine ca făcând bine public pot raționaliza comportamente negative în privat, considerând că „balanța” este totuși pozitivă. Controlul și nevoia de admirație, care alimentează o imagine publică perfectă, sunt adesea aceleași trăsături care generează comportamente toxice în intimitate.

În relațiile intime apar vulnerabilități, conflicte și nevoi care nu sunt vizibile publicului. Tocmai de aceea, uneori, cei mai apropiați oameni ai unei persoane au o experiență foarte diferită de cea pe care o au urmăritorii săi.

„Autenticitatea reală nu are nevoie de atâta administrare”

– Care sunt semnele subtile că cineva și-a construit o imagine artificial pozitivă în mediul online?
– Câteva semnale de atenție: perfecțiunea fără fisuri, omul autentic greșește și o recunoaște; nevoia constantă de validare și de a fi văzut ca „omul bun”; generozitatea mereu filmată și postată; lipsa totală a criticilor sau a vocilor disonante în jur; și mai ales reacțiile disproporționate la orice chestionare publică. Autenticitatea reală nu are nevoie de atâta administrare.

Un posibil indicator este discrepanța dintre perfecțiunea afișată și complexitatea reală a vieții. O imagine excesiv de coerentă, lipsită de nuanțe, vulnerabilități sau contradicții poate ridica semne de întrebare.

De asemenea, este util să observăm dacă persoana cultivă constant admirația, evită orice formă de responsabilizare, se prezintă exclusiv în rolul de salvator, victimă sau model moral absolut. Oamenii reali sunt, de regulă, mai complecși decât personajele pe care le construiesc.

– Ce rol joacă controlul imaginii și selecția atentă a conținutului în construirea unei identități „perfecte” online?
– Rețelele sociale oferă un instrument fără precedent de gestionare a impresiilor, un concept introdus de sociologul Erving Goffman cu decenii înainte de internet. Online, această gestionare devine chirurgicală: alegi ce emoție arăți, în ce lumină ești filmat, ce context oferi. Identitatea digitală este întotdeauna o construcție, dar întrebarea este dacă ea reflectă sau contrazice realitatea.

Un rol esențial. Rețelele sociale permit selectarea atentă a ceea ce este arătat și a ceea ce rămâne ascuns. Publicul vede, de regulă, rezultatul unui proces de filtrare, nu realitatea în întregime.

Nu este neapărat vorba despre minciună. Însă atunci când sunt prezentate doar reușitele, gesturile frumoase și momentele favorabile, se poate crea impresia unei persoane fără contradicții, greșeli sau dificultăți, ceea ce nu reflectă natura umană.

„Online vedem întotdeauna produsul final, niciodată procesul”

– Ce ar trebui să ne îngrijoreze mai mult: capacitatea oamenilor de a construi imagini false sau dorința noastră de a crede în ele?
– Dorința noastră de a crede. Manipulatorii există în toate epocile, dar ceea ce s-a schimbat este cât de ușor le putem alimenta nevoia noastră de eroi, de oameni buni, de povești reconfortante. Trăim într-o perioadă de anxietate socială ridicată, iar figurile care par să facă bine și să aibă succes oferă o narațiune liniștitoare. Suntem vulnerabili nu pentru că suntem naivi, ci pentru că avem nevoie de sens și de modele.

.Pentru că online vedem întotdeauna produsul final, niciodată procesul. Protecția vine din cultivarea unui scepticism calibrat nu cinism generalizat, ci obiceiul de a ne întreba: ce nu văd eu din viața acestei persoane? Cine sunt cei apropiați lui și ce spun ei? Acțiunile lui au consecințe verificabile sau sunt doar conținut? Încrederea sănătoasă se construiește în timp și prin observarea comportamentului în contexte variate nu prin consum de conținut.

Mediul online oferă acces la fragmente atent selectate din realitate, nu la întreaga realitate. Vedem ceea ce cineva a ales să arate, în momentul în care a ales să arate și în forma în care a dorit să fie perceput.

Ne putem proteja păstrând o doză sănătoasă de scepticism. Este util să separăm emoția pe care ne-o transmite o persoană de concluziile pe care le tragem despre caracterul ei. Putem aprecia conținutul, putem admira anumite acțiuni, dar fără să transformăm automat acea persoană într-un reper moral absolut. Încrederea sănătoasă presupune atât deschidere, cât și discernământ.

Cred că este important să evităm extrema în care devenim suspicioși față de orice persoană publică. Cazurile care ajung în atenția publicului nu ar trebui să ne determine să credem că toți oamenii care fac bine sau care au o prezență online puternică sunt lipsiți de autenticitate.

Mesajul esențial este altul: în mediul digital avem nevoie de aceeași prudență pe care am avea-o și în viața reală. Încrederea este valoroasă, însă ea ar trebui construită gradual, pe baza faptelor, nu exclusiv pe baza emoțiilor sau a imaginii publice. Tocmai pentru că oamenii sunt complecși, este sănătos să lăsăm loc atât admirației, cât și gândirii critice.

Aș sublinia că vulnerabilitatea față de aceste mecanisme nu ține de lipsa de educație sau de inteligență, victimele înșelăciunilor online sunt adesea persoane perfect lucide. Ține de nevoi umane fundamentale: nevoia de apartenență, de sens, de a crede că există oameni buni. Tocmai de aceea, discuția nu ar trebui să se termine cu „cum să nu mai avem încredere”, ci cu „cum să construim o încredere mai informată și mai puțin emoțional urgentă.”

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro