„Mi-au ordonat să mă machiez și să mă îmbrac frumos.” Mărturia Victoriei, medicul militar ucrainean capturat de ruși la Mariupol și eliberat după 5 luni

Când a început războiul, Victoria a fost trimisă să lucreze la Azovstal, iar în mai, ea și fiica ei au încercat să plece la Zaporojie, dar a fost luată prizonieră de ruși și a petrecut câteva luni într-o colonie din Olenivka. Eliberată într-un schimb de prizonieri în octombrie, și-a spus povestea și Meduza a publicat-o.

Pe 17 octombrie, Victoria, împreună cu alte 107 femei, s-a întors în Ucraina ca urmare a unui schimb de prizonieri de război. Ea a vorbit acum despre timpul petrecut la Azovstal, despre asistența reciprocă dintre femeile captive, despre violența armatei ruse și despre eliberarea din captivitate.

Mama unei fetițe de 4 ani, Alice, paramedicul a povestit că atunci când ea și colegii ei sanitari au ajuns la uzina Azovstal, pe 10 martie, nu exista niciun fel de echipament medical acolo. Au organizat împreună locurile de dormit, o bucătărie, au depozitat alimente și medicamente.

„Aproape imediat au început să sosească primii răniți. Înainte nu văzusem niciodată astfel de răni și nu făcusem pansamente, aceasta a fost prima mea experiență de lucru ca medic militar. Până în mai, am lucrat non-stop, nu știam dacă era zi sau noapte afară. Fiecare rănit nu trebuia doar să fie ajutat, oamenii voiau să vorbească și ca o ființă umană”, spune Victoria.

La început, fiica ei a locuit cu câteva rude, nu departe de Azovstal. Dar pe 20 martie, comunicarea cu lumea exterioară a început să fie tot mai dificilă, telefoanele nu mai aveau semnal, mâncarea a început să se termine peste tot în Mariupol: „În acel moment nu mai puteam părăsi orașul și atunci am decis să o iau pe Alice la mine.

Un băiat din regimentul Azov a adus-o și, literalmente, două săptămâni mai târziu, a fost ucis de un lunetist. Nu-i cunosc numele sau indicativul, dar e tipul care m-a ajutat. Îi voi fi recunoscătoare toată viața pentru asta.”

La Azovstal, Alice a învățat cu mama ei literele și cifrele. Într-o zi, fetița a spus: „Mamă, m-am plictisit, pot să te ajut?” Și a început să distribuie pastile bolnavilor și răniților, spunând că vrea să se facă și ea medic, când va fi mare.

„Mamă, aceasta este ultima noastră zi?”

De la sfârșitul lunii martie, rușii au început să bombardeze continuu uzina Azovstal. Într-o zi, la sfârșitul lunii aprilie, ucrainenii au fost bombardați atât de tare, încât Alice a întrebat: „Mamă, aceasta este ultima noastră zi?”

„Mi se părea că viața noastră s-a terminat, dar nu poți spune asta unui copil. Prin urmare, i-am răspuns că totul va fi bine, că vom ieși din Azovstal în viață. În același timp, Crucea Roșie a început să organizeze coridoare verzi către orașul controlat de Ucraina Zaporojie, eram cu un copil, au încercat să mă scoată, la ordinul comandantului”, își amintește Victoria.

Pe 5 mai, de-a lungul coridorului umanitar prin autoproclamata Republică Populară Donețk, în satul Bezimenoe, oameni fără niciun însemn militar și cu cagule pe față, vorbind rusă, au luat-o pe Victoria, au dus-o la interogatoriu într-o tabără de corturi și i-au spus că nu va trece de filtre, fiind medic militar, va fi arestată, iar copilul ei dus la un orfelinat din Rusia.

A reușit să scape cumva din tabăra de corturi și să se urce într-un autobuz spre Zaporojie, alături de Alice. Erau împreună cu unchiul fetiței, Victoria plănuise să o trimită în Polonia, unde mama ei trăia de un an.

Numai că la Manguș, un sat din regiunea Donețk, convoiul a fost oprit de soldați ruși. Au recunoscut-o imediat, alături de Alice, care devenise virală într-un videoclip filmat în Azovstal, în care fetița cere să fie evacuată și lăsată să plece acasă. Militarii au vrut să o ia pe Alice din autobuz, dar Victoria a reușit să-i convingă să o lase pe fetiță să plece, pe ea, medic militar, o vor.

„I-am spus că ne vom întâlni curând, că o iubesc foarte mult. Dacă Alice ar fi rămas cu mine, aș fi fost torturată prin ea: dacă ar fi fost lovită, ar fi țipat, aș fi fost imediat gata să spun multe. Și din moment ce copilul nu era prin preajmă, am îndurat totul”, își amintește Victoria.

I-au ordonat să se machieze și să se îmbrace frumos

În Mangush, au dus-o la departamentul regional de poliție și au început să o bată, încercând să obțină o mărturisire. Având în vedere că era primul dintre militarii plecați din Azovstal, rușii au vrut să afle cine a rămas acolo la comandă, numele celor alături de care a fost în uzină, câți răniți erau la fabrică, ce medicamente și alimente. Dându-și seama că nu va spune nimic, au băgat-o într-o celulă.

Câteva zile mai târziu, pe 9 mai, a fost dusă la Donețk, la departamentul crimei organizate: „Acolo m-au bătut din nou, mi-au luat actele, inclusiv pașaportul. Nu mi-au fost înapoiate niciodată. În aceeași zi, mi s-a ordonat să mă machiez și să mă îmbrac frumos și să spun camerei că totul este în regulă în Donețk, că rămân pe acest teritoriu și, de asemenea, că viceprim-ministrul, ministrul reintegrării teritoriilor ocupate temporar din Ucraina, Irina Vereșciuk, mi-a înapoiat copilul. Desigur, nu am vrut să spun asta, dar nu am avut de ales.”

În iulie, a fost transferată la Olenivka, unde a stat până pe 14 octombrie. 11 într-o celulă dublă, mutată apoi într-o celulă cu șase paturi, unde locuiau deja 26 de persoane. Condițiile de detenție povestite de Victoria au fost teribile, cu apă clocită în mașinile de pompieri din care erau obligate să bea, cu o singură ieșire săptămânală din celule, cu răniți netratați și permisiunea de a face duș doar când aveau chef gardienii, cu apă rece ca gheața.

„Cred că am fost puțin mai norocoasă decât alte femei: nu am fost bătută atât de mult. Loveau mai ales la cap și coaste cu un băț de cauciuc și strângeau de gât. Am descoperit faptul că gardienii de sex feminin sunt mult mai răi decât bărbații. Când m-au luat la interogatoriu, m-au legat la ochi și m-au pus să mă mișc: la stânga, la dreapta, un pas. Și nu știi unde este zidul: ai întors în direcția greșită, te-ai lovit cu capul de ușa închisă și ele râdeau”, spune medicul.

După 165 de zile de detenție, i se pare ciudat în libertate

„Luni de zile nu am știut unde este copilul meu. Ultima dată am reușit să o sun pe Alice pe 12 mai, când eram în Donețk, atunci am aflat că a ajuns la Zaporojie, dar nu știam dacă este posibil să o trimit la mama mea. Pe 3 octombrie a fost ziua ei de naștere, le-am rugat foarte mult timp pe gardiene să mă lase să dau un telefon pentru a o felicita. A doua zi am avut voie să o sun. Așa am aflat că Alice ajunsese în Polonia, iar mama mea, că eram în Olenivka”.

Pe 17 octombrie, prizonierele ucrainene au fost scoase din colonie, legate la ochi, urcate în autobuze și duse la Tagarnog. Apoi din nou legate la ochi, urcate într-un avion, iar în mașini și când au putut vedea din nou, și-au dat seama că sunt aproape de linia frontului, se vedeau autobuze ucrainene.

Victoria a înțeles că vor fi schimbate cu prizonieri ruși. „Imediat după schimb, ni s-au dat telefoane. Am sunat-o pe mama și i-am spus: Mamă, am fost schimbată! Sunt deja în Ucraina.

Am vorbit cu fiica mea, acum ne sunăm în fiecare zi. Întrebând constant: Mamă, vii într-o săptămână? Răspund: Puțin mai târziu. Până nu trec prin reabilitare, nu pot merge cu ei în Polonia. Reabilitarea cu alte fete eliberate se desfășoară la Dnipro și va dura aproximativ o lună: în acest timp vom vizita toți medicii, vom face analize și vom reface documentele. Aștept cu nerăbdare să le pot vedea în sfârșit pe mama și pe Alice și să le îmbrățișez.”

Victoria recunoaște că după tot ce a trăit în 165 de zile în captivitate, începând cu detenția la Zaporojie, viața în libertate pare ciudată. Chiar și o ieșire obișnuită la cumpărături pare ciudată. „Dar treptat mă obișnuiesc. În Dnipro, am mâncat sushi cu alte fete, în timpul reabilitării. Am comandat o mulțime de tipuri diferite și am mâncat timp de două zile.

Ne-am făcut deja coafuri noi, în fiecare zi mergem în centre comerciale, cumpărăm haine și produse cosmetice. Împreună cu salariul, avem dreptul la plăți pentru timpul petrecut în captivitate.”

În ciuda a ceea ce a trăit, Victoria visează nu doar să se întoarcă în Ucraina, după război, dar și să revină din nou în armată. „Din păcate, contractul militar pentru mine s-a încheiat. Am semnat în 2021 pentru trei ani, dar trebuie să întrerup înainte de termen, pentru că luna de vacanță la care am dreptul după reabilitare nu este suficientă pentru a recupera timpul pierdut cu fiica mea.

Acum trebuie să-i acord mai multă atenție, nu am mai văzut-o de mult. Prin urmare, la început voi fi cu Alice în Polonia, mai întâi mă voi odihni, voi începe să învăț limba. Dacă există posibilitatea de a lucra acolo în specialitatea mea, bineînțeles, o voi face, dar sper că în șase luni sau un an situația din Ucraina se va stabiliza și fiica mea și cu mine ne vom întoarce.

Numai că nu la Mariupol, deși mi-e dor, nici când va deveni din nou ucrainean nu voi putea merge acolo, știind ce s-a întâmplat acolo în timpul războiului. Nu voi mai putea merge să văd străzile ruinate pe care m-am plimbat și casa arsă unde a fost cândva apartamentul meu.

Poate vom locui în Dnepr, mi-a plăcut acest oraș. Și apoi voi semna din nou contractul, pentru că nu pot trăi fără armată, acolo m-am regăsit.”

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE