Narine Abgarian, autoarea volumului „Viața e mai dreaptă decât moartea”: „Asta e singura carte pe care n-am să o recitesc vreodată”

Suferința de a scrie

Deși volumul trebuia să conțină 40 de povestiri, Narine a recunoscut smerit că n-a reușit să ajungă la cifra pe care și-a propus-o… s-a oprit la 31, cu nodul în gât, precum toți cei care au citit această carte. 

Personajele ei se luptă cu drame și traume înfiorătoare provocate de conflictele la care au fost supuși armenii, dar nu se vaită, nu se plâng, nu se frâng în mii de bucăți, ci supraviețuiesc durerii, caută lumina și merg, ca atrași de magnet, spre ea. 

Se adaptează, acceptă, iartă, își văd de drum. Pare că oamenii lui Abgarian știu că viața e mai dreaptă, mai corectă și-ți dă nenumărate șanse să o iei de la capăt. Moartea însă e crudă, îți ia tot și nu-ți dă nimic în schimb. 

A pierdut șase kilograme în perioada în care a scris cartea

Libertatea: Narine, mărturisesc că povestirile tale au o semnificație dureroasă. Le-ai scris cu intenția de a trezi conștiința generațiilor viitoare sau poate le-ai scris pentru a te elibera chiar tu de karma durerii transgeneraționale?

Narine Abgarian: Am scris această colecție de povestiri având în minte un gând foarte clar: dincolo de dramele oamenilor, viața continuă să meargă înainte. După orice fel de război sau conflict sângeros, viața trece implacabil mai departe. Pentru mine a fost un proces creativ pur și simplu, fără a mă gândi prea mult cui mă adresez… Nu m-am gândit pentru cine scriu, pentru oamenii liberi, pentru cititorii mei sau pentru oamenii care au trecut prin război și înțeleg altfel. Pur și simplu, am scris. Nu am crezut că îmi va fi atât de greu și nu eram pregătită ca această carte să fie atât de dificil de scris.

– A fost greu să închipui aceste povești de viață și de moarte?

– Ideea inițială a fost să scriu 40 de povestiri, cu gândul la această cifră sacră, 40. Am pierdut 6 kg pentru că nu am reușit să dorm în perioada în care am scris. Am încercat să scriu acel număr planificat de 40 de povestiri, însă m-am oprit, pentru că mi-am dat seama că nu mai am forța necesară. Am reluat șirul poveștilor, am eliminat din emoții, am scos din cuvinte, dar chiar și așa, tot nu am reușit să scap de durere. Îmi cer scuze, dar este singura carte pe care nu o să o recitesc vreodată, din toate cele scrise de mine.

– Așadar, bănuiesc că știi că durerea ta a depășit granițele cuvintelor și trece mai departe spre cititor… cu fiecare povestire din carte!

– Da, sunt conștientă. Știu că sunt aproape greu de citit două, trei povestiri la rând. De exemplu, unii cititori mi-au spus că au trebuit să se oprească după două-trei povestiri pentru că simțeau o rană în suflet. Înțeleg că aceste povești aduc în prim-plan multe doruri și că poate fi dificil să le parcurgi. Mă simt puțin inconfortabil în fața cititorilor mei pentru că îi aduc în fața unor asemenea situații, mai ales în aceste vremuri stresante și pline de dificultăți.

Recomandări

Blocadă pe un mare pod peste Dunăre din Belgrad. De aproape 4 luni, sârbii strigă „Corupția ucide!” | Video/Fotogalerie

Drumul de la blogger la scriitoare

– Ai scris această carte cu intenția de a răvăși și a tulbura sau senzațiile au venit pe parcurs?

– Deși sunt relatări sincere cărora unii oameni nu le pot face față, am observat că orice emoție negativă se reflectă invers în conștiința cititorilor mei. Oamenii mi-au transmis că ceea ce au citit i-a făcut să-și revizuiască părerea despre lume și să se întoarcă cu bucurie spre viață, cumva efectul a fost invers. Sper că pentru cititorul român, cartea va avea același efect.

– Cum a început odiseea scrisului pentru tine?

– Nu am intenționat niciodată să fiu scriitoare și nu am făcut nimic special pentru asta. La începuturile blogurilor, am creat un blog pe care am început să-l umplu cu diverse întâmplări din copilăria mea. Apoi am fost contactată de o editură cu propunerea de a publica o carte. 

Prima mea carte, „Maniunea”, este povestea unei fetițe și e plină de momente nostime. Succesul acestei cărți m-a bulversat și m-a făcut fericită, pentru că am găsit ceva ce îmi place să fac.

– Poți spune câteva lucruri despre familia ta?

– Am avut o familie mare… și doi bunici. Bunica era anticomunistă, iar bunicul era comunist. Discuțiile dintre ei erau ca-n filmele lui Woody Allen, reunind tragedia cu comedia. Bunica mea arunca pe foc ziarele comuniste pe care le aducea poștașul, pentru a-i face în ciudă bunicului. Așa a decurs toată copilăria mea, într-o atmosferă nostimă și plină de contraste.

– Vei mai scrie lucruri cu tușe autobiografice în viitor?

– Mă bucur că mă întrebi asta. Nu, nu voi mai scrie lucruri din trecutul familiei mele, pentru că această temă a fost epuizată pentru mine și nu mai am nimic semnificativ de spus din punct de vedere autobiografic. În plus, aceste aspecte sunt destul de inconfortabile pentru familia mea. Dacă aș fi știut că vor deveni atât de populare, probabil că aș fi schimbat numele orașului natal și chiar al personajelor.

Recomandări

Ucraina cedează în fața lui Trump și anunță negocieri privind resursele sale naturale. Ce participație uriașă vrea SUA

Armenia este o țară mică, dar specială

– Cum te simți în rolul tău de „autor-ambasador” pentru promovarea culturii armene?

– Îmi place foarte mult să promovez cultura armeană. Aș vrea ca oamenii să știe mai mult despre această țară mică, dar foarte interesantă și cu oameni deosebiți. Ca ambasador al țării mele, mă simt mândră. Armenia este o țară mică, dar specială, și îmi doresc din tot sufletul să o fac cunoscută.

– Ce impact speri să aibă scrisul tău asupra cititorilor?

– Aș vrea ca toate scrierile mele să aibă un efect terapeutic, să ajute cititorii să-și înlăture amărăciunea din inimă și să vadă lucrurile diferit. Aș vrea să vă dau un exemplu: romanul Laurei Imai Messina, „Ce încredințăm vântului”, a avut un efect vindecător asupra mea. Mi-aș dori ca și cărțile mele să ofere aceeași liniște și bucurie cititorilor.

– Nostalgia pentru Armenia rămâne principala ta sursă de inspirație?

– Da, nostalgia pentru Armenia rămâne muza mea. Toate cărțile pe care le-am scris au apărut datorită faptului că am trăit departe de Armenia. Dacă nu aș fi plecat din Armenia la Moscova, probabil că nu aș fi devenit scriitoare.

– Poetul Nichita Stănescu a scris la un moment dat: „Mă doare o rană călcată în picioare de cai fugind.” Crezi că poporul armean încă simte rana călcată de cai, nedreptatea la care a fost supus?

– Desigur! Pentru că în ultimii ani, peste poporul meu au trecut foarte multe nenorociri. Și toate tragediile care se întâmplă astăzi în jurul nostru – conflictul dintre Rusia și Ucraina sau ceea ce se întâmplă între Israel și Palestina – toate acestea ne mențin rana neînchisă, la vedere. 

Recomandări

Eugen Holban, falsul procuror care încerca să-i stoarcă de bani pe Ioan Niculae și Marin Anton, înfundă pușcăria. Instanța: Se dădea drept „om din sfera SRI”

Îmi amintesc ce s-a întâmplat în 7-8 octombrie în Israel. Mulți nu au înțeles ceea ce armenii spuneau timp de decenii… Când s-a întâmplat tragedia din Israel, pe 8 octombrie, un armean i-a scris unui israelian o scrisoare în care îi spunea: „Te înțeleg prin ce treci acum”. Și nu, nu era o scrisoare de compătimire, ci de mărturisire a propriei noastre dureri. 

Armenii înțeleg empatia într-un mod diferit, există o expresie la noi: „Vreau să-ți iau durerea cu mâna mea…” Ca să te fac să înțelegi că eu te înțeleg, știu prin ce treci, îți spun că și eu am trecut pe acolo și știu ce înseamnă. Asta înseamnă empatia pentru noi, armenii.

Da, sunt convinsă că picioarele cailor continuă să tropăie prin venele poporului meu, așa cum spunea poetul vostru Nichita Stănescu. Situația din lume nu este una fericită, conflictele se acutizează și popoarele mici nu au întotdeauna un destin fericit.

– Oare armenii știu că aici, în România, există o comunitate armenească foarte unită? Știu armenii că noi i-am ajutat într-un moment de mare cumpănă din istoria lor? Vorbesc despre genocid…

– Da, știm foarte bine toate aceste lucruri și sunt foarte recunoscătoare pentru ajutorul dat în istorie și pe parcursul existenței noastre aici, ca minoritate. Când am venit prima dată la Iași, am citit despre oraș și am aflat că cea mai veche biserică din oraș este o biserică armenească, construită de minoritatea noastră. Niciodată nu o să uităm că, în istorie, poporul român ne-a întins o mână de ajutor ca să ne putem salva. Vom fi mereu recunoscători.

– Narine, ce planuri ai pentru cariera ta literară?

– Știu că nu sună prea modest din partea mea, dar dorința mea este să scriu din ce în ce mai bine. Vreau să-mi surprind cititorii și să nu le înșel așteptările. Cel mai important stimul pentru a continua să scriu este să nu-mi dezamăgesc cititorii și să fiu la înălțimea așteptărilor lor. 

Cu atât mai mult nu vreau să-l dezamăgesc pe cititorul român. Am o sensibilitate legată de țara dvs. Când sunt întrebată: „De unde ești?” și răspund că sunt din Armenia, mulți oameni îmi spun: „Ah, din România!” La început încercam să explic că nu sunt din România, ci din Armenia, dar nu reușeam, sună aproximativ la fel. 

Până la urmă am renunțat să mai explic și am acceptat. Deci, mă consider pe jumătate româncă, având în vedere că sunt asociată cu România și nu vreau să-mi dezamăgesc cititorii români.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro