Ne-am plimbat pe culoarul morţii

Clădirea principală, desprinsă parcă dintr-un film de groază, a adăpostit, până la închiderea crematoriului, în 2003, cuptoarele ce transformau în pulbere zeci de persoane în fiecare an. Parterul, fosta capelă a clădirii, este acum “ocupat” de sute de “militanţi ai mişcării muncitoreşti”, crema partidului comunist. Urnele tovarăşilor stau cu fotografiile îndreptate către catafalcul ce ocupă centrul sălii, amintind parcă de congresele partidului. Paradoxal, în acelaşi loc există şi o placă comemorativă, în onoarea celor 43 de victime ale Revoluţiei de la Timişoara, incinerate la “Cenuşa”. La etaj, în “sălile evreilor”, cum le spun îngrijitorii, sunt cei mai vechi ocupanţi ai crematoriului. Câteva zeci de nişe adăpostesc, în beznă, familii întregi din lumea bună a Bucureştiului interbelic. Flori de plastic, fotografii şi iconiţe prăfuite păzesc locurile de odihnă.

Parterul este îmbrăcat în marmură, subsolul e de speriat

În comparaţie cu parterul, “îmbrăcat” în marmură, subsolul clădirii e ceva de speriat. Un singur culoar, lung de zeci de metri, şi mai multe camere cufundate în umbră adăpostesc cenuşa a mii de oameni. Un culoar al morţii. Mirosul greu, liniştea de mormânt şi urnele ce par că te împresoară din orice colţ îţi dau fiori.

Urmărește-ne pe Google News