„Nicolae Iorga și seducția fascismului italian”, o carte care tratează zonele întunecate din viața savantului: „A fost pe cât de filantrop, pe atât de oportunist”

Nicolae Iorga rămâne o figură emblematică pentru România. Numit și „Voltaire” al României, a fost un istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române, un martir asasinat de legionari în 1940. 

A avut o activitate științifică impresionantă și a publicat aproape 5.000 de recenzii, peste 1.000 de volume și peste 12.000 de articole și studii. În cartea „Nicolae Iorga și seducția fascismului italian”, apărută la Editura Humanitas, istorica Georgiana Țăranu, după o documentare întinsă de-a lungul a peste zece ani, a reușit să contureze profilul complex al acestui om, cu toate viziunile sale paradoxale, dar mai ales să dezvăluie informații esențiale despre personalitatea lui, informații ignorate sau ascunse de istorici, de-a lungul anilor. Lectura ne conduce într-o explorare minuțioasă, de la admirația lui Iorga pentru „ordinea” instaurată în Italia, până la reverberațiile ideologice pe care le-a avut fascismul italian în mediile intelectuale din România interbelică.

Recomandări

Dosare grele aflate de 12 ani în instanță, cu prejudicii de zeci de milioane de euro.  Judecătorii se plâng de volumul de muncă, dar țin dosarele pe loc până la prescrierea faptelor

Așa cum explică în interviul acordat ziarului Libertatea, Georgiana Țăranu nu a scris o carte în scop pedagogic, dar această a devenit mai actuală decât și-ar fi dorit, pe fondul unor evoluții politice recente tot mai periculoase. Volumul aduce în prim-plan o dimensiune ignorată a biografiei politice a lui Nicolae Iorga, distorsionată de-a lungul timpului. Oferă o lecție despre cât de greu este să rămâi moderat într-un climat politic polarizat: „Povestea din carte ilustrează bine că cel mai greu este pentru orice spirit să rămână moderat. Aceasta este suprema formă de virtute civică și principalul antidot al fanatismului. Și aș trimite aici numaidecât la una dintre cărţile mele preferate, „Elogiul moderaţiei”, a lui Aurelian Crăiuţu. Să te radicalizezi este, într-un fel, mai uşor: nu necesită o constantă exersare a decenţei, a îndoielii, a răbdării cu oamenii şi instituţiile, a compromisului. Să crezi în restaurarea unei comunităţi patriarhale idilice, virtuoase, să flirtezi cu mesianismul politic ce promite mântuitori cu soluţii salvatoare sunt acţiuni întotdeauna toxice”. 

Cartea avertizează, continuă Țăranu, asemenea reflecțiilor istoricului american Timothy Snyder, în eseul său „Despre tiranie”, asupra riscului cedării de libertăți în numele unor urgențe fabricate. 

Recomandări

Un fost preot se spovedește în cartea sa: „Am plecat la ÎPS Teodosie, l-am miruit bine că strânsesem ceva cașcaval, a doua zi m-a și hirotonit preot”

Iorga însuși a justificat derapajele fasciste considerându-le necesare în fața unei amenințări comuniste percepute. În final, spune autoarea, simpatia pentru lideri autoritari nu e o formă de patriotism, ci o formă de slăbiciune – o lecție importantă și pentru prezent. 

„Mesajul cărţii este despre cât de fascinantă şi necunoscută este încă istoria, despre cât de multe lucruri merită încă explorate. Cartea nu a fost scrisă pentru contextul actual, așa cum au încercat să sugereze unii. Am văzut chiar un titlu absurd care pretindea, nici mai mult, nici mai puțin că «susținătorii lui Nicușor Dan au publicat o carte». Nu, eu am documentat o carte, timp de peste un deceniu, și ea s-a dovedit pur şi simplu actuală”, subliniază profesoara de istorie, în cadrul Facultății de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius“ din Constanța. 

Cartea atrage atenția asupra modului în care discursurile extremiste reapar și promit sens, ordine și renaștere într-o lume nesigură – la fel cum o făceau acum o sută de ani. „Nu am un alt mesaj decât cel care reiese din carte: faptul că, acum exact o sută de ani, dictatura fascistă se consolida în Italia. Și că ea răspundea la nevoi psihologice, sociale şi culturale pe care le resimţim şi noi azi și oferea aceleaşi explicații simpliste şi făcea aceleași promisiuni salvatoare precum cele pe care le fac azi politicienii radicali. 

Recomandări

Cine conduce industria de apărare aeronautică: Sinecuriști cu salarii de zeci de mii de lei, o cârciumăreasă și o fostă directoare de creșă

În condițiile în care legăturile dintre oameni slăbesc și revoluția digitală ne provoacă să ne regândim identitatea şi locul în societate. În acest context, nevoia de sens, sentimentul de apartenență la o comunitate națională, înzestrată cu un destin aparte, un lider carismatic care sfidează tiparele, toate acestea pot să apară din nou multora a fi deosebit de seducătoare la fel ca acum un secol”. 

Georgiana Țăranu vorbește despre cum discursul fascist promitea adepţilor că, dacă purificau societatea de elementele indezirabile, o vor regenera şi își vor recăpăta o stare de graţie, vor redobândi paradisul pierdut, se vor întoarce la „natură”, la un instinct „pur“ necorupt, la o legătură sacră cu pământul, la un eroism şi o inocență a începuturilor. „Totul a fost o beție de vorbe, iar rezultatul a fost o barbarie prin excelență criminală. Să ne gândim la ce ne poate preocupa din cele petrecute în istorie şi prezente azi în societate, să le respingem și să le penalizăm atunci când ni se înfăţişează din nou.”

„Iorga a cultivat relațiile culturale cu Italia în paralel cu curtarea regimului fascist”

– Ce v-a determinat să cercetați această temă delicată – relația lui Nicolae Iorga cu fascismul italian – și cât timp v-a luat cercetarea și scrierea acestei cărți? Care au fost cele mai mari provocări pe parcurs?
– Cartea pornește de la cercetarea mea doctorală, formulată deja pe hârtie în 2011 şi începută oficial în 2012. Ce m-a determinat să o fac? Nu știu. Sunt un om curios. Italia mă atrăgea în toate privințele, de la mâncare la muzică sau peisaje. Iorga, în schimb, mă intimida. Îl găseam peste tot în istoria românilor și în viața politică a României moderne. Mi se părea un continent greu de cartografiat. Și mi se părea că majoritatea cărţilor pe care le citeam despre el repetau parcă același „traseu turistic”: vizitarea capitalei şi a celor mai însorite şi luminoase destinații. 

Zonele mai întunecate – de exemplu, permanenta sa ambiţie de a ajunge la guvernare sau antisemitismul – erau cel mai des trecute cu vederea. Faptul că a fost pe cât de filantrop pe atât de oportunist. Am devenit tot mai curioasă să înțeleg contradicțiile lui Iorga, ca și pe ale exegeților care se făceau că nu i le văd. Știți expresia aceea: cum se mănâncă un elefant? Bucățică cu bucățică. Aşa m-am apucat și eu să mă orientez în hățișul numit viața și opera lui Iorga. Puțin câte puțin. Principala provocare a fost unde şi când aveam să mă mai opresc cu cercetatul, pentru că atunci când te ocupi de Iorga este greu să simți că ai aflat destul, că stăpâneşti subiectul.

– Cum s-a manifestat mai exact „seducția” exercitată de regimul lui Mussolini asupra lui Iorga? Ce a văzut „pozitiv” în acest regim și cât de conștient era de natura autoritară a acestuia?
– Iorga a călătorit aproape anual în Italia fascistă, avea mulţi corespondenţi în Peninsulă, citea presă italiană, aşa că era la curent cu ce se petrecea acolo în anii instaurării regimului fascist și ai consolidării dictaturii. Era perfect conştient de erodarea libertăților în numele anticomunismului, a restaurării ordinii și autorităţii. Le-a justificat. 

În fond, o făcea de la distanţă, ca mulți intelectuali care au admirat dictatori străini fără să simtă abuzurile pe pielea lor. Dar Iorga a experimentat totuşi și cenzura fascistă: i s-a atras atenţia că, dacă voia în continuare să fie binevenit în Italia, nu putea critica regimul. Și astfel, în mod remarcabil, un om ca Iorga, care tuna şi fulgera ori de câte ori încerca cineva să îl cenzureze la Bucureşti, nu a dat înapoi; a continuat să sprijine mai departe fascismul italian. 

Istoricul era sedus de promisiunea lui Mussolini că va reda măreția Italiei, că o va face să conteze în politica europeană, sperând că el, ca italofil, o va putea cumva apropia mai apoi de România. Spera chiar să compenseze printr-un soi de diplomaţie personală, în paralel cu cea a statului, deficitul de cordialitate din relațiile româno-italiene. Cu ochii mereu la agenda revizionistă a Ungariei, care cerea rediscutarea modificărilor teritoriale decise prin Tratatul de la Trianon, Iorga nu putea concepe ca tocmai Italia, „sora latină mai mare” a României, să fie ostilă „insulei de latinitate” care era România în Răsărit. 

De pe o poziţie de om-instituţie, Iorga a cultivat relațiile culturale cu Italia în paralel cu curtarea regimului fascist. Cultura nu mai putea fi separată de politică. Dar dincolo de aceste argumente, Iorga a fost câştigat şi de ceea ce propaganda fascistă proiecta în exterior: iluzia că dictatura ducea o luptă epocală împotriva decadenţei, a corupției, a imobilismului democratic, a instabilităţii politice, a lipsei de ideal. Toate acestea mascau obiectivul fundamental al unui regim: dorinţa de a institui un control total asupra statului şi a societăţii, de creare a unui om nou fascist. Iorga a aplaudat ceea ce el considera a fi o redeşteptare a virtuţilor romane ale italienilor: forță, disciplină, vitalitate, muncă. 

L-a legitimat pe Mussolini ancorându-l în tradiţia istorică medievală a Italiei şi i-a creat un profil de dictator cu adevărat excepțional. A criticat în surdină, a ignorat sau minimalizat tot ceea ce contravenea lecturii sale conservatoare asupra fascismului. 

Nu ştim dacă în privat se pronunţa altfel, dar în discursul său public şi în literatura subiectivă publicată antum Iorga s-a menţinut pe o poziţie de admirație față de Mussolini până în 1938. Asta i-a garantat şi o poziţie aproape privilegiată, aceea de broker cultural al Italiei la Bucureşti, personalitatea care media şi patrona majoritatea iniţiativelor şi contactelor culturale de sus şi până jos. 

Toate indiciile care se acumulau în timp şi care sugerau agresivitatea inerentă politicii externe fasciste (bombardarea insulei Corfu în 1923, subordonarea economică a Albaniei, susținerea acordată teroriştilor croați, relația tot mai cordială cu Ungaria revizionistă şi, mai ales, războiul colonial din Etiopia) nu au fost suficiente să îl convingă pe Iorga că a greşit pariind pe Mussolini. 

Abia anexarea Austriei de către Hitler în 1938, o mişcare pentru care era clar că Berlinul primise undă verde de la Roma, l-a determinat pe Iorga să-şi suspende susţinerea publică pentru dictatorul italian.

„Mulţi intelectuali au fost seduşi de capcana utopiilor politice”

– Cum se explică faptul că un om atât de cultivat și patriot a putut vedea într-un regim autoritar o sursă de inspirație pentru România?
– Să îndepărtăm mai întâi acest vis frumos că a fi cultivat garantează că împărtășești valorile democrației liberale (pluripartidism, individualism, demnitate umană), cel mai puțin sângeros dintre toate regimurile politice cunoscute. 

Iorga a fost chiar unul dintre cei mai erudiți oameni ai vremii sale, însă acest lucru nu i-a garantat deloc o doză mai mare de luciditate politică. Ba dimpotrivă, ar zice un sceptic. Pentru că, dincolo de erudiție, vin mulţi alţi factori care ne determină orientarea politică. În ceea ce-l privește pe Iorga, decisive au fost o uriașă vanitate care mergea la braț cu o naivitate neverosimilă. 

Dar dincolo de acest caz particular, mulţi intelectuali au fost seduşi de capcana utopiilor politice. Iar asta nu este chiar aşa de surprinzător. De fapt, marile spirite visează deseori la proiecte ambiţioase de regenerare, de refondare a lumii, pe măsura imaginației sau a puterii lor creatoare dintr-un anumit domeniu. Visează să ia parte la proiecte epocale. 

Or, democrația, așa cum remarca Mario Vargas Llosa într-unul dintre interviurile sale cu Gabriel Liiceanu, este „emblema mediocrității”. Democrația, cu moderația ei, cu prelungitele sale căutări ale compromisului şi cu procedurile ei lente, nu poate concura cu asta. Ea nu poate oferi niciodată nimic la fel de „atrăgător”, de radical, precum un proiect de esenţă totalitară asemenea celui fascist. 

Asta probabil că simţea şi Iorga uneori, când îşi pierde răbdarea cu viaţa politică românească și când se temea că îşi pierdea relevanţa politică şi autoritatea morală: cocheta cu unele idei radicale, le edulcora, le justifica.

Este foarte interesant cum formulaţi întrebarea: puneți în antiteză patriotismul şi autoritarismul și aveţi dreptate să faceţi asta. Într-adevăr, a susține un dictator, fie el şi străin, nu prea poate să fie patriotic. Tot așa cum nici a fi antisemit nu este compatibil cu patriotismul. 

În fapt, Iorga a oscilat mereu între patriotism şi naţionalismul exclusiv etnic. Ele nu sunt sinonime decât în vocabularul extremei drepte. Iorga începe ca agitator naţionalist, devine apoi patriot în contextul Primului Război Mondial, apoi tot oscilează între cele două dimensiuni. 

În principiu, voia să rămână patriot și chema la solidaritate naţională, muncă, educație, dar recădea constant în retorică naţionalistă, patriotardă. Iorga nu a văzut în fascismul italian o rețetă de aplicat la București. 

Dimpotrivă, a fost tot timpul revoltat că existau pretendenţi români la modelul fascist ca legionarii. Și, mai grav, că existau unii care se visau dictatori all italiana. Iar asta pentru că Iorga însuşi se simţea un lider providenţial. Visa să ajungă să se impună partidelor, să coabiteze cu monarhia şi, mai ales, să iniţieze o operă de regenerare morală de felul celei care i se părea că desfăşura Mussolini în Italia.

– În condițiile în care extremele politice revin în România și Europa, ce lecții ar trebui să învățăm din fascinația lui Iorga pentru fascismul italian?
– Mai întâi o mică precizare: în opinia mea, extremele politice nu au părăsit niciodată scena, doar lumina rampei. Dacă ne uităm la viața politică a Europei occidentale după 1945, vom vedea că ea a fost martora regrupării timpurii a „orfanilor” fascismului în tot felul de organizaţii de extremă dreapta în Franţa şi Belgia. 

În Italia apar grupări neofasciste, în Republica Federală Germania şi Austria adepți ai neonazismului. Este vorba de organizaţii marginale care, electoral, nu treceau de 7-8%, dar care întreţineau o cultură a disprețului față de democrație, a ultranaționalismului și un apetit pentru acțiuni violente. 

Azi fascismul pare chiar mai revigorat decât atunci, nu doar pentru că și-a dublat sau triplat, cel puţin, numărul de voturi în democrații consolidate, dar și pentru că pare să fi infuzat discursul politic al multor lideri politici cu veleităţi autoritare. Ce lecții să învățăm din fascinaţia lui Iorga pentru Mussolini? 

Îmi amintesc de ce spune Costică Brădăţan într-una dintre cărțile care m-au fascinat cel mai tare în ultimul an, Elogiu eșecului: că oamenii nu învață niciodată din eșec, nici măcar din cel mai monstruos, cel politic, soldat cu milioane de victime, și că asta este „paralizant din punct de vedere moral și umilitor din punct de vedere intelectual”. 

Ca să nu evit totuși să răspund, o să zic că putem exersa mult scepticism când apar niște semnale îngrijorătoare. De exemplu, să evităm atitudinile emoţionale şi limbajul profetic când vine vorba de politică. Să privim cu atenție la momentele politice în care ni se invocă necesitatea de a merge dincolo de proceduri, de a apela la măsuri excepționale. Să verificăm realitatea din teren, pe cât posibil. Să nu credem, cum avertiza chiar Iorga, în nevoia de oameni-minune şi forme minunate. 

Mussolini reprezenta, desigur, excepția lui Iorga. Să ne fie mereu clar că liderii autoritari sunt agresivi și imprevizibili nu doar în plan intern, ci, mai devreme sau mai târziu, şi în plan extern. Să îi privim cu scepticism pe cei care idealizează trecutul, pe cei care promit o purificare morală a societăţii în decursul vieții lor. Să preferăm oricând mediocritatea și lentoarea democrației extazului mesianic al unui lider. Să nu ne lăsăm convinși de retorica inflamantă a unor persoane care se pretind salvatoare, dar a căror carieră n-a demonstrat anterior nimic. Iorga însuşi critica lipsa oricăror merite profesionale la Hitler sau Corneliu Zelea Codreanu, dar nu şi la Mussolini.

„Cultura dialogului are nevoie de reflecție critică, nu de idoli venerați cu sfințenie”

– Nicolae Iorga este perceput adesea ca un „erou național” și un etalon moral. În ce măsură credeți că mitologizarea unor figuri ca Iorga poate împiedica o analiză critică necesară pentru înțelegerea istoriei, și de ce e important să avem imaginea completă și complexă a unui personaj important ca el?
– În istorie, dar şi în societate, în general, nuanţele sunt esenţiale. Este acea zonă-tampon în care, dincolo de alb sau negru, putem accepta şi griul, compromisul. Să luăm cazul lui Iorga prezentat de mine: una este să spui că Iorga a fost antifascist şi atât, alta este să spui că a fost antinazist şi antilegionar, dar – paradoxal – un fervent susţinător al lui Mussolini, primul lider fascist. 

Adăugând această nuanţă avem deja o imagine mai apropiată de cel care a fost Iorga ca om politic. Pe de altă parte, intangibilitatea sa, ca figură de patriarh al istoriografiei naţionaliste şi de părinte al naționalismului, nu este ceva nemaiîntâlnit. Până la un punct, este ceva tipic tuturor celor care figurează în orice panteon naţional. 

Dar dacă ne dorim o cultură a dialogului, care mi se pare esenţa civilităţii și opusul fanatismului, avem nevoie de reflecție critică, de spațiu pentru îndoială, nu de idoli venerați cu sfințenie. Dacă ne doare să îl analizăm critic pe Iorga sau pe oricare alta dintre marile personalităţi, majoritatea mistificate de regimul comunist, înseamnă că preferăm să ne refugiem într-un trecut fals. Un trecut în care confortul este format din vorbe goale, care ne vând povestea excepționalismului românesc sau, la capătul celălalt, a permanentului nostru statut de victimă.

Iorga este un personaj complex şi a fost folosit atât de propaganda antonesciană la momentul invadării URSS, cât şi de cea comunistă din dorința de a se legitima în plan autohton. El poate fi invocat oricând şi de către extrema dreapta, căci astfel de material există din plin în opera sa. Tocmai de aceea cred că este necesară o recuperare critică. Oriunde există seminţe ale răului – și în discursul lui Iorga există – ele trebuie cernute şi expuse de istorici, explicate în contextul lor, cu luciditate. 

Dacă aceste seminţe rămân în sol să nu ne imaginăm că ele vor putrezi. Ele vor fi „semănate” de alţii și readuse la viață, iar atunci va fi mai greu de explicat societăţii de ce marile personalităţi, venerate până la saturație, pot fi invocate de actori politici antisistem să susţină agende antisistem, xenofobe, antisemite, profasciste, mesianice ș.a.m.d.

– Și apropo de asta, cum ar trebui societatea românească să abordeze moștenirea intelectuală și politică a unor figuri ambigue precum Iorga?
– Cu mult curaj. Cu convingerea că democrația este iconoclastă, nu are sfinți sau idoli, şi că putem discuta critic şi argumentat orice. Cu încredere în dialog. Cu deschidere către a vizita şi locurile mai întunecate ale marilor personalităţi. Cu asumarea onestă a unui trecut oricât de incomod.

„Nu cred că invocarea lui Iorga de către Călin Georgescu a fost de aşa de mică importanţă”

– Care sunt, în opinia dv., urmele structurale ale ideilor lui Iorga – fie ele culturale, naționaliste sau conservatoare – în societatea românească actuală? Le mai simțim în educație, în politică, în discursul public?
– Ca om care s-a ocupat de Iorga un număr de ani risc să văd prea mult Iorga în jur. În realitate, nu ştim cât Iorga după Iorga avem, cât este urma lui şi cât a celor care au preluat şi modificat sau denaturat concepțiile sale. Dar o să încerc să trimit către câteva posibile astfel de urme. 

Iorga a contribuit esenţial la construirea cultului pentru Mihai Eminescu, promovându-l pe poet în cheia unui profet al neamului, așa cum a arătat criticul şi istoricul literar Ioana Bot. Deși anatomia acestui mit a fost efectuată în cartea cu acelaşi nume acum vreo două decenii, la nivelul societăţii mi se pare că direcţia impregnată de Iorga s-a dovedit mai rezistentă. Mai recent, istoricul Constantin Iordachi a discutat rolul major al lui Iorga în sacralizarea națiunii şi în promovarea cultului pentru strămoşi și eroi naţionali, în special a cultului pentru Mihai Viteazul, ca verigă între tradiţia romantismului naţional și legionarii care se vor inspira de la „profesorul națiunii”. 

Discursul mesianic despre mântuirea neamului era la el acasă la Iorga şi urmarea mi se pare vizibilă în discursul politic al multor oameni politici ultranaţionalişti. Nu cred că invocarea lui Iorga de către Călin Georgescu a fost de aşa de mică importanţă. O marcă a influenţei sale asupra discursului public este prezenţa formulei consacrate de Iorga, Neamul Românesc, în vocabularul suveranist. Există chiar şi un partid cu acest nume, Partidul Neamul Românesc, ai cărei membri au cam trecut la AUR (formațiune în ale cărei sedii se află portretul lui Iorga, printre alții).

– Care este responsabilitatea intelectualilor în fața unei societăți vulnerabile la ideologii periculoase, așa cum vedem și astăzi?
– Pe intelectuali îi certăm şi dacă nu se implică, și dacă se implică. Eu sunt dintre cei care crede în prezența lor în cetate. Deși influența lor nu este mare, ei sunt datori să fie acei movers and shakers care să mişte şi agite apele, adică să atragă opinia publică a vremii asupra unor abuzuri sau abateri, chiar cu riscul impopularităţii. Cu mențiunea de care ziceam: că a fi intelectual nu garantează deloc că esti un spirit moderat. 

Intelectualul trebuie deci să ia parte la marile teme care preocupă societatea. Nu cred însă că, în afară de a se pronunţa public, ceea ce vine la pachet întotdeauna cu anumite riscuri, intelectualii sunt mai responsabili decât ceilalţi. Ei atrag atenţia, nu educă. Cred că responsabilitatea de a apăra democrația este a fiecărui cetățean în parte, iar un intelectual nu este „mai cetăţean“ decât un șofer sau o contabilă, de pildă. 

Sunt mereu neîncrezătoare când este vorba de a externaliza responsabilitatea asupra câtorva, pe care să-i arătăm apoi cu degetul. Democrația are nevoie de cât mai mulţi cetăţeni informați, de cât mai puţine voturi pentru extremişti, iar asta este treaba noastră, a tuturor.

Istoria ne învață să recunoaștem mai devreme drumul spre autoritarism

– Cum pot tinerii și societatea civilă să folosească această carte pentru a construi o Românie mai democratică și mai rezistentă la ideologii extremiste?
– Vă zic sincer că nu ştiu dacă şi cum o pot folosi în acest scop care ține de mecanisme mai complexe. Cartea mea nu este un manifest care să invite la acţiune. Ştim că fiecare se poate alege cu altceva de pe urma unei cărţi. 

La un nivel general, povestea lui Iorga poate să fie citită de toți cei curioși să afle ceva despre destinul unui mare om consumat de ambiţii enorme care, în ciuda unor realizări impresionante, eșuează politic și moral. Tiranofilia sa mussoliniană este doar un aspect al acestui eșec. 

Dacă va fi citită de tineri și de societatea civilă, tot ce pot să sper este ca aceştia să îşi pună următoarele întrebări: de ce pe unii dintre cunoscuții, părinții sau bunicii lor îi deranjează să afle că Iorga a fost fascinat de Mussolini? Care este punctul vulnerabil aici? La ce nu vor să renunţe? 

Antifascismul lui Iorga este una dintre poveştile simplificatoare spuse de regimul ceauşist pentru a-l recupera pe istoric și a-l asocia discursului propagandistic naţional-comunist care vorbea despre superioritatea poporului român și destinul excepțional al acestuia. 

Unii cititori ai cărţii mi-au scris că, parcurgând capitolele despre anii 1920, în care am descris neîncrederea generalizată în democrație și în rațiune, mirajul unui lider mesianic carismatic și promisiunea unei revigorări naţionale şi morale, totul li se pare teribil de asemănător cu ce se întâmplă astăzi. Poate că pur şi simplu asta este utilitatea istoriei: să vedem scenarii asemănătoare din trecut, să ne îngrozim în fața deznodământului întotdeauna criminal al utopiei și, confruntați cu ce trăim în prezent, să avem din timp sentimentul de déja vu. 

Eu chiar cred că cunoaşterea istoriei ne ajută în acest sens, ne poate face mai vigilenți asupra acumulării de semne care indică panta relativ scurtă și abruptă care duce către pierderea libertăţilor şi instaurarea dictaturii. Rătăcirea filofascistă a lui Iorga, care tot spera ca Mussolini să fie un dictator benign, ne mai arată şi că nu poţi apăra pacea mai bine decât apărând democrația.

– Dacă ar fi să recomandați cartea dv. unui cititor tânăr care nu a auzit prea multe despre Iorga, ce i-ați spune? De ce e important să-l citim (și recitim) astăzi, cu ochii deschiși, pe Nicolae Iorga?
– Senzaţia mea este că foarte mulţi cititori tineri nu au auzit prea multe despre Iorga. De exemplu, mulţi au rămas uimiţi că am putut să fiu atacată pentru că am scris această carte. Nu înţelegeau de ce și pentru cine ar fi incomod să spui lucrurilor pe nume, bazându-te pe documente. Și poate că aș începe chiar cu asta pledoaria mea: cu moştenirea sa controversată. 

L-aş introduce pe Iorga ca pe unul dintre cei mai importanţi istorici români şi unul dintre principalii autori intelectuali şi morali ai proiectului politic al României Mari. Aș mai vorbi despre el ca fondator al platformei naţionalismului antisemit de început de secol XX de la care se vor revendica apoi legionarii și de energia cu care s-a dedicat efortului de război din timpul primei conflagraţii mondiale. 

Iorga devine Iorga dacă facem un cât de mic inventar al diverselor domenii în care a activat, o activitatea neegalată, dar şi inegală ca valoare. Iorga trebuie cunoscut și citit măcar prin textele sale cele mai savuroase – autobiografia şi scurtele sale editoriale – de oricine speră să capete o cultură generală referitoare la istoria României moderne. Apoi, merită citit critic şi pentru a înţelege de ce mulţi politicieni se revendică de la el, încă din anii 90 şi până azi.

Sunt fanii regimurilor iliberale pregătiți pentru „politica pumnului în gură”?

– Ce credeți că ar spune Iorga despre societatea românească de azi – despre crizele ei, despre diaspora, despre conflictul între tradiție și modernitate?
– Accept provocarea de a intra în acest joc de istorie contrafactuală. O să încerc să mi-l imaginez pe Iorga la maturitate privind spre noi, cei de acum. L-aș vedea la fel de critic la adresa democrației şi a partidelor ca mai mereu și cu aceeași relație complicată cu suveraniştii, cum a avut-o cu fasciştii români. L-aș vedea la fel de suspicios la adresa Rusiei cum a fost dintotdeauna, curtând pe aceleași două state ca în interbelic, Franța şi Italia. 

La diaspora cred că s-ar fi raportat la fel cum a făcut-o față de românii din America pe care i-a vizitat în 1930: le-ar fi cerut să se întoarcă acasă. Nu pentru a primi apartament ieftine, ci pentru a investi în România. În același timp, mi l-aș imagina îngrijorat față de efectele adverse ale tehnologiei, cum era încă de pe atunci. Cu siguranță ar fi practicat același discurs cu accente mesianice, sperând să-şi educe și disciplineze poporul. Și, din păcate, cred că ar fi oscilat între a găsi noi ţapi ispăşitori și a evalua onest nereuşitele societăţii româneşti.

– Dacă ar fi să ne luăm după lecțiile din această carte, ce ar trebui să ne întrebăm azi, ca cetățeni, când vedem admirația față de lideri autoritari sau regimuri iliberale?
– Cum ziceam, cartea nu şi-a propus să dea lecții de civism. Dar o să răspund la a doua parte a întrebării și o să fiu tranşantă. Dacă avem cunoscuţi care admiră lideri autoritari sau dacă noi înşine găsim scuze unor regimuri iliberale, cred că avem datoria de cetăţeni să ne întrebăm cu toată sinceritatea, înainte de orice, dacă nouă ne-ar plăcea, în viaţa noastră de zi cu zi, „politica pumnului în gură“. 

Să ne întrebăm dacă vom mai putea opri, și cu ce costuri, un regim care elimină competiţia politică, îşi subordonează presa şi justiţia și îşi hărţuieşte oponenţii. Să ne uităm la cum foloseşte liderul sau regimul respectiv vocabularul patriotic, la cum îşi defineşte duşmanii din plan intern şi extern.

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.