Nu credeti in „Semne”!

M. Night Shyamalan este regizorul acela masliniu care si-a facut un tic din a aparea in propriile filme: l-am vazut in „Indestructibilul”, il vedem si in „Semne” (poate c-a aparut si-n „Al saselea simt”, dar pe atunci nu stiam cum arata)… M.N.S. se crede probabil Hitchcock, dar, in ciuda vogii de care profita peste Ocean si a catorva cronicari francezi, intotdeauna gata sa cada-n fund in fata filmelor „anti”-hollywoodiene, resursele sale par destul de limitate. Vom gasi, asadar, intr-un film „scris, regizat & produs” de M. Night Shyamalan: obisnuita portie de copil (preferabil, baiat) supradotat, care are un rol important in poveste; o actiune care da peste cap ideea de actiune, fiind mai curand o amanare continua; psihologii complicate; cazuri paranormale; usi & ferestre; plictiseala.
„Semne” nu face exceptie. Daca inceputul e datator de sperante (momentul descoperirii semnelor in lanul de porumb, cu caini care latra si Mel Gibson care alearga), foarte repede filmul se dovedeste un fel de „Intalniri de gradul trei” copiat la metru, fara imaginatia lui Spielberg, combinat cu „Camera de refugiu” si „Pasarile” – intre ele circuland incognito „Omul paianjen”. Cand nu sunt „citate” din clasici, sunt clisee din filmele de duzina: baiatul astmatic, stirile TV, extraterestrii rai… Gibson incearca sa dea contur unui rol fals-complex (ex-preot vaduv devenit simplu parinte), dar jocul lui crispat pare de multe ori o copie nereusita a lui Bruce-Willis-intr-un-film-de-M.N.S. Joaquin Phoenix (in chip de frate mai tanar) il bate de departe, mai ales ca are si „ultimul cuvant”: o invartire de bata de baseball care regleaza scorul Oameni-Extraterestri la 1-0.

Urmărește-ne pe Google News