O supravieţuitoare din Colectiv, mărturisiri cutremurătoare despre seara tragediei: „Se țipa necontenit, sfâșietor”

Mare iubitoare de muzică rock, Alexandra Furnea a aşteptat mult timp concertul trupei Goodbye to Gravity din clubul Colectiv. Tânăra, care cunoştea multe dintre persoanele ce şi-au pierdut viaţa în urma tragediei, a scăpat cu viaţă ca prin minune, după ce a fost scoasă din flăcări de o altă persoană.
Iată cum îşi aminteşte Alexandra Furnea ce s-a întâmplat în Colectiv.
„Nicio clipa nu am crezut ca noaptea se va transforma in altceva. Totul era atat de frumos…
Îmi amintesc că am zâmbit, în sinea mea, la văzul repeziciunii cu care primii oameni au părăsit clubul. Consideram că s-au pripit. De unde mă aflam, vedeam doar focul dintr-un colț al tavanului clubului, și nu mi se părea că nu poate fi stins.
„Vor aduce extinctoare”, îmi spuneam. „De ce se grăbesc așa să plece?”
Câteva secunde mai târziu, flacăra a înghitit tot tavanul, cu o viteza ireala. M-a cuprins o teamă năucitoare, bizară, și am luat-o spre ieșire, nu înainte să avertizez o prietenă că era cazul să ne mișcăm și noi.
– Unde să mergem? O să cadă peste noi tavanul! a țipat ea, cu un glas strident, pe care nu i-l cunoșteam.
– Nu avem altă soluție! am răspuns, probabil cu aceeași voce ciudată, încărcată de teamă.
Însă oamenii speriați ne-au separat și nu am mai știut una de cealaltă. Am mers până în dreptul căii de ieșire, unde m-am blocat, la doar câțiva pași de container. Flacăra de pe tavan se uniformizase și cobora spre noi. Cădeau stropi încinși care îmi ardeau creștetul capului, pe care mi-l protejam stângace cu mâna dreaptă. Căldura ce emana dinspre tavan era teribilă și atunci am înțeles cu adevărat semnificația cuvântului „infernal”.
Privesc în urmă la momentele de cumpănă din viața mea și parcă niciodată nu m-am temut în mod real. În acea noapte am cunoscut FRICA. Am simțit de-a lungul timpului multe emoții înrudite cu ea, dar nici una nu s-a apropiat de ce era în sufletul meu in noaptea aceea, prinsă între oameni, înaintând cu toții, încet, mult prea încet, spre o salvare incertă.
Se țipa necontenit, sfâșietor. Un băiat urla că moare, disperat să se elibereze, strigând după ajutor. Nimeni nu îi putea oferi nimic. Muți sau cu voci sonore, așteptam toți același ajutor, cu trupurile pradă unei călduri vertiginoase, care ne sufoca. Toți voiam sa ne trezim dintr-un coșmar comun, în siguranță, într-un pat cald, scăldați în sudoarea fricii, dar departe de aerul fierbinte, pătrunzător, ucigaș, care ne curma cu fiecare răsuflare.
– Doamne, nu poate fi adevărat. Nu e adevărat. Nu se întâmplă asta, repeta, ca pe o mantra întoarsă, un alt băiat pe care l-am zărit doar cu coada ochiului. Tremura, dar cred că toți făceam asta.
În urma noastra, a celor ajunși cu greu în partea din spate a containerului, încă foarte departe de ieșire, se auzeau glasurile sugrumate de durere ale celor care ardeau. Flăcările își terminaseră descinderea cumplită și ajunseseră jos, între oameni. Devorau și ucideau, pe ritmul macabru al țipetelor. Deja nimeni nu mai cerea ajutor…cuvintele nu mai însemnau nimic. Se topeau intr-un infern crud, nedrept, care nu putea fi saturat.
Din spate, s-a năpustit ceva pustiitor, o flacără enormă, monstruoasă, care ne-a ars din creștet până în tălpi. Durerea aceea nu are nume, și nici termen de comparație. Nu i-a scăpat nimic și nu a dispărut până când nu a mutilat tot ce a găsit în cale.
Îmi simțeam mâinile încovoindu-se sub asprimea focului, spatele îmi devenise o unealtă de tortură iar ochelarii, din plastic gros, mi s-au topit în palme, stropindu-mi gâtul și pieptul cu un lichid vâscos, usturător. De durere, ne lasam cu totii jos ca niste marionete stricate, prabusindu-ne cu rani proaspete, deschise, in praf si funingine.
Moarte. Era cuvântul care îmi poseda creierul și, în acel moment, m-am gândit la mama, care este văduvă. La suferința ei și a surorii mele mai mari, la cei doi nepoței… Dar din ochi nu-mi puteau curge lacrimi, și oricum, chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar mai fi stins nimic. Voiam să se termine mai repede. Îmi doream ca durerea să înceteze. Nu mai auzeam nici țipete, nici rugăciuni. Focul înghițise totul.
Apoi, întuneric. S-a lăsat peste noi ca o cortină macabră. Am crezut că am orbit, apoi m-am gândit: dacă asta simt cei ce nu mai sunt? Dacă orice ar fi dincolo începe cu bezna? A durat câteva secunde, care au părut infinite. După aceea, de nicăieri, a apărut din nou lumina.
Căzusem, și nu mă puteam ridica oricât aș fi încercat. Parcă aveam picioarele din cârpă. Mă sprijineam în mâna stângă, dar am ridicat-o, pentru că mă durea cumplit. Am întins dreapta spre o fată năucita, care se clătina, dar era în picioare.
– Te rog, te rog, ajută-mă să mă ridic, i-am spus, cu vocea gâtuită. Te rog, te rog mult.
Ca și mine, avea mâinile arse. De la umăr, până la antebraț, pielea tânăra i se desprinsese de trup și arăta ca o aripă deznădăjduită, prea subțire pentru a permite zborul, căzută de pe omoplații unui înger. Chiar și așa, mi-a întins mâna stângă și când am dat s-o apuc, am văzut că și dreapta mea arăta la fel. Ni s-au lipit rănile și ne-am dat drumul. Durea prea tare.
– Iartă-mă… Iartă-mă… a șoptit fata. Nu te pot ridica… Nu pot. Mă doare.
– Nu e bai, mulțumesc oricum, i-am răspuns.
După mai multe încercări, m-am ridicat și mi-am continuat, alături de ceilalți, drumul spre ieșire. Răniți deja, oamenii erau disperați să scape. Începuseră să se urce unii peste alții, inconștienți de gestul lor ucigaș, captivi într-o transă a neputinței. Fumul ne învăluia pe toți într-un giulgiu sufocant, care făcea ca fiecare gură de aer să fie un chin.
Am căzut unii peste alții, la câțiva centimetri de salvare. Doi băieți se suiseră cu coatele peste mine și greutatea trupurilor lor mă asfixia.
– Vă rog! Mor! Vă rog! Ridicați-vă! le spuneam, tot mai încet, cu glasul tot mai stins, aproape fără răsuflare. Nu mai intra nici un strop de aer. Durerea de spate se întețise sub presiunea corpurilor celor doi, eram strivită. Încă puțin și mi-aș fi pierdut cunoștința.
Mihai m-a recunoscut printre chipurile schimonosite de teamă și de foc și m-a prins cumva de mâinile rănite. M-a tras cu forța afară și am simțit cum genunchii mei au zgâriat asfaltul. Aer. Respiram cu dificultate, iar mirosul înțepător de fum mi se imprimase în plămâni.
Am rostit, amețită, numele primei mele iubiri din adolescență și am auzit vocea lui Mihai.
– Poți să mergi?
– Nu, i-am răspuns, dar mă trădau pașii ciudați, împleticiți. Nu mințeam. Chiar nu știam că pășesc.
Mihai m-a așezat pe o bordură și, pentru o clipă, m-am întins pe jos. Contactul dintre rănile mele și asfaltul tare m-a făcut să țip de durere. M-am ridicat și, cu ultimele puteri, am sunat-o pe mama.
– Mama, vino urgent la București. Mama, sunt foarte arsă, vino, te rog, la București, șopteam în telefon, cu vocea frântă, printre lacrimi.
Mama plângea și ea, mă tot întreba ce s-a întâmplat. Sărmana mea mamă…
Ce s-a petrecut mai apoi văd ca prin ceață. Am ieșit, ca o somnambulă, doar pe jumătate trează, în gang și am alergat după o ambulanță. Așa cred. Poate mă târam ca un melc. Dar acei câțiva pași mi s-au părut un adevărat maraton. Am urcat în mașină, alături de o prietenă de suflet, care nu m-a recunoscut din cauza chipului înnegrit și a părului ars, și de o altă fată. Am aflat ulterior că prietena cu care venisem la concert scăpase cu bine, iar asta m-a mai liniștit.
– Doamne, Maica-Domnului, dragele mamei, a strigat asistenta când ne-a văzut. Dragele mamei, ce ați pățit voi? Doamne sfinte, ajută-ne. Unde le ducem?
– La Arși! s-a auzit, prompt, glasul șoferului ambulanței.
Și am pornit, pe un drum care pare tot mai lung, pe măsură ce ne apropiem de vindecare.
Alex însă a luat-o pe altă cale. Călătoria lui printre noi s-a oprit câteva zile mai târziu. El, alături de 62 de oameni plini de speranțe și vise, unii doar niște copii, nu au mai putut să-și continue drumul. Chipurile lor zâmbitoare sunt imprimate pe un panou mare, așternut la intrarea în locul unde am trăit infernul. Le privești și nu îți vine să crezi că nu mai sunt cu noi. Asta e tot ce a rămas din ei, din lumea lor frumoasa, dintr-un viitor pe care nu au mai apucat sa il traiasca. (…)”.
63 de oameni au murit în incendiul din clubul Colectiv, iar alţi aproape 200 au fost răniţi. În prezent, mai sunt internate 19 persoane, dintre care 17 în străinătate şi două la Bucureşti. Din acestea din urmă, una este în stare foarte gravă.
 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro