Noul Cod al Muncii va fi bifat în Parlament “în forma stabilită de Guvern”, cum a cerut săptămâna trecută chiar preşedintele Băsescu. Un proiect însăilat de un ministru încet, Ioan Botiş, şi cârpit apoi de alt personaj, primul ministru, maestru în neconstituţionalitate şi-n ignorarea unor directive şi practici europene. Un proiect elaborat fără un consens cu partenerii sociali (sindicatele, ba şi patronatele româneşti), dar agreat de Consiliul Investitorilor Străini şi tratat cu minciuna (sau adevărul?) “aşa ne cere FMI”: iarăşi un comportament bicisnic, de guvern local, al unei colonii.
Proiectul e contestat vehement, ca afectând drepturi esenţiale ale angajaţilor. Perioada de probă se prelungeşte. Ziua de muncă de 8 ore poate măsura şi 12 ore, iar reglarea e incertă. Fracţia de concediu de odihnă obligatorie se reduce la 10 zile, absolut insuficientă pentru o reală refacere şi omorând şi turismul, sejurul în staţiuni. Contractele colective de muncă la nivel naţional dispar din Cod (vor fi, chipurile, prevăzute în lege specială), iar sindicatele vor fi reduse la tăcere, frânându-se protestele sociale. Etc., etc. Nu lipsa de flexibilitate a legislaţiei muncii face ca doar 60% din forţa de muncă să fie angajată, ci mai ales absenţa programelor economice realiste şi impozitarea excesivă a muncii (40% pentru taxe CAS).