Își mângâie ficatul și-i spune „Paulică”, după numele salvatorului ei! Povestea Vasilicăi Sârbu, femeia care a primit un organ vital de la un băiat de 7 ani călcat de mașină
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La ambele capate ale donărilor de organe întâlnim gesturile oamenilor simpli: destinul a vrut ca decizia donării să o ia o femeie de serviciu, mama lui Paul din Iași, iar cea care a primit ficatul să fie tot femeie de serviciu, Vasilica Sârbu din Constanța.
Cuprins:
- După 11 ani de așteptare, Vasilica Sârbu ajunsese așa de suferindă și de galbenă, încât oamenii se dădeau deoparte, ca să nu ia o boală pe care și-o închipuiau contagioasă.
- Peste 5.000 de români așteaptă pe lista de transplant, dar numai 65 de familii au acceptat, în 2018, să doneze organele persoanelor dragi aflate în moarte cerebrală.
- Libertatea vă oferă, refăcută, ruta durerii și a speranței, a îndoielii de a dona și a gândului că merită să-ți ajuți semenul, chiar dacă nu-l vei cunoaște niciodată.
- Reporterul Delia Marinescu și fotoreporterul Cristian Munteanu a mers pe drumul unei donări de organe, de la familia din Iași al cărei băiețel, Paul, a murit la 7 ani lovit de o mașină și până la femeia de 38 de ani din Constanța, care a primit ficatul lui Paul.
- În primul episod, cel de ieri, ați putut citi povestea familiei care l-a pierdut pe Paul.
- Astăzi aflați cine e femeia care l-a primit pe “Paulică”. Așa își alintă și își mângâie ea ficatul care i-a salvat viața.
La patru sute de kilometri distanță și 31 de ani diferență de vârstă
de Delia Munteanu și Cristian Munteanu (foto) / material Vice România
În urmă cu 11 ani, într-o dimineață de toamnă, Vasilica Sârbu, o mamă firavă, de 27 de ani, din Constanța, și-a dus fetița la grădiniță, unde urma să aibă loc un control medical. Când asistenta a vrut să o controleze pe cea mică la ochi, la urechi și să vadă dacă are roșu-n gât, femeia ”nu se uita la copil cât se uita la mamă”.
“Sunteți cam galbenă, faceți-vă un control”, i-a spus, îngrijorată, asistenta. Vasilica, o femeie modestă, care lucra “la mătură, la RATC (Regia Autonomă de Transport Constanța)”, s-a gândit că e de la oboseală.
O săptămână mai târziu, asistenta a întrebat-o din nou, alarmată:
- “Doamna Sârbu, ați fost la doctor?”
- N-am fost, doamnă.
- “Mergeți la doctor că dumneavoastră sunteți foarte galbenă.”
De data asta, tonul asistentei a pus-o pe gânduri. Încurajată de soț, s-a dus.
“Vai, dar ești grav, ce să mai...”, a sunat reacția medicului de familie.
După câteva vizite la spitale din Constanța și București, au primit un diagnostic “foarte sumbru, ca o durere de ciocan: ciroză biliară primitivă.”
Medicii le-au spus de la început că pentru această afecțiune autoimună există doar un tratament de menținere, care ar încetini evoluția bolii. Remediul însă e unic și constă în ceva ce nu are o dată fixă: transplantul hepatic.
“Am fost incluși imediat pe listele de transplant”, povestește soțul Vasilicăi, care vorbește mereu la persoana întâi plural – greul l-au dus tot timpul împreună.
După diagnostic, au încercat toate variantele
Soții Sârbu s-au agățat de orice speranță. Întâi “am zis că rezolvăm cu un donator viu”, spune George. O bucată din ficatul unei persoane cu aceeași grupă de sânge ar fi fost o soluție.
Toată familia și-a făcut analizele, dar nici unul dintre membri nu a fost compatibil. Cel mai important criteriu în procesul de selecție a celui care va primi organul este grupa de sânge. Aceasta trebuie să fie compatibilă cu cea a donatorului, spune medicul Doina Hrehoreț, medic chirurg la Spitalul Fundeni, care face operații de transplant hepatic.
După încercările nereușite cu familia, soții au vorbit cu niște cunoștințe care locuiau în Canada “și ne găsise acolo, era în jur de 90.000 – 100.000 de dolari canadieni”. O sumă enormă pentru o familie cu un copil, care trăia din salariul de pompier al soțului și din pensia de boală a Vasilicăi, rămasă fără loc de muncă odată ce starea de sănătate i s-a deteriorat.
“Singura salvare era un donator în moarte cerebrală”, își amintește soțul.
Zilele Vasilicăi au început să arate altfel
Boala începea să se facă simțită din ce în ce mai mult. Vasilica era tot timpul obosită. Când fiica ei o ruga să iasă în oraș cu ea, de multe ori o refuza. O durea când fata îi zicea “Mami, tu toată ziua dormi”.
Când găsea energie să iasă, se simțea de multe ori discriminată, din cauza palorii evidente. Într-o toamnă, când s-a dus cu fiica ei la deschiderea anului școlar, a văzut cum oamenii începeau să se îndepărteze de ele. “S-au uitat la mine și au văzut că eram galbenă și am văzut că am rămas numai eu cu fata de mână și ea zice: «Mami, de ce a plecat toată lumea?»”.
Soții Sârbu aveau mereu bagajele făcute - un ceremonial al așteptării pe care persoanele aflate pe listele de transplant îl învață repede.
Și asta pentru că, odată prelevate de la cineva aflat în moarte cerebrală, organele trebuie să ajungă la pacienții de pe listele de așteptare în doar câteva ore. “Ficatul în opt ore, plămânii în patru-șase ore, inima în trei ore, rinichii în maximum 12 ore”, spune medicul Carmen Pantiș, coordonatorul Programului de transplant din județul Bihor.
Dacă i-ar fi sunat la orice oră din zi sau din noapte să le spună că există un posibil donator, soții Sârbu și-ar fi luat repede ghiozdanele verzui în care erau așezate câte un halat, o pereche de pijamale, una de papuci și un prosop. “11 ani nu am umblat la ele. Le mai spăla, le mai împrospăta, mai scotea, mai adăuga ceva”, spune soțul.
Cu fiecare an care trecea, familia Sârbu se întreba de ce nu îi vine și ei rândul. Medicii le spuneau soților Sârbu că nu sunt donatori.
După zece ani de așteptare, femeia își pierduse speranța că o să mai facă vreodată transplantul. Bărbatul îi zicea să fie optimistă, dar în sinea lui credea același lucru.
“Trebuie neapărat să îți găsim un ficat că nu mai poți să duci mult”, i-a zis în 2017 medicul gastroenterolog care o trata.
Minunea de după 11 ani de așteptare
Pe 7 noiembrie 2017, seara, Vasilica se pregătea să plece în vizită la o prietenă care abia născuse, când a primit un telefon.
“Vrem să vă anunțăm că s-a găsit un posibil donator. În câte ore puteți să ajungeți?”, își amintește că i-a spus medicul care o avea în evidență.
L-a sunat imediat pe soț să-i spună să se învoiască de la serviciu, a pus la ușă bagajele împachetate de atâți ani și a îmbrățișat-o pe fiică.
- Pa, să fii cuminte, ne vedem peste o lună.
- Lasă că vii tu înapoi, că așa ai mai fost o dată și nu a fost să fie.”
- Nu, ăsta chiar este al meu.
Doctorii îi mai spuseseră mamei și cu o lună înainte că există un posibil donator, dar până la urmă ficatul a ajuns la alt pacient.
La 50 de minute după telefonul primit, Vasilica și George Sârbu erau deja în mașină spre București. Pe drum, femeia n-a putut să scoată nici un cuvânt.
Când au ajuns la Spitalul Fundeni, “dezechiparea totală, radiografie, analize de sânge, toaletare, tot ce înseamnă și a internat-o pe un pat”, povestește soțul.
În timp ce el aștepta pe holul cu lumină albă, a văzut doi părinți care plângeau. Câteva minute mai târziu, când ușile de la Terapie Intensivă s-au deschis, cei doi au alergat spre o targă pe care era întins un băiețel și l-au pupat.
I-au spus lui George că fiul lor trebuie să facă un transplant hepatic, “că vine un organ de la Iași, de la un băiețel care a fost călcat de mașină”.
“Parcă ăsta era pentru noi”, își amintește George Sârbu momentul în care a înțeles inevitabilul: soția lui e opțiunea de rezervă, planul B.
A început să plângă de fericire
“Nu există o procedură de izolare a familiilor celor care sunt chemaţi pentru transplantul de organe, este posibil ca acestea să se întâlnească”, explică medicul Carmen Pantiş.
Dar destinul s-a răsucit în câteva clipe. Mama care aștepta pe hol a început să plângă. “Nu se poate face transplantul că are o hemoragie puternică și dacă îl desface, îl pierdem”. Apoi, George a văzut-o pe soția lui pe targă - era dusă spre sala de operație. A început să plângă de fericire.
După aproximativ zece ore, cât a durat intervenția, Vasilica Sârbu, în vârstă de 38 de ani, avea ficatul unui băiețel de șapte ani. De la patru sute de kilometri depărtare, părinții donatori schimbaseră o viață despre care nu știau nimic.
De atunci, ziua de 8 noiembrie 2017 a devenit pentru ea a doua zi de naștere.
La o săptămână după transplant, au apărut complicații și a fost nevoie de încă trei intervenții. Ultima a fost cea mai grea. I-a fost teamă că o va pierde, își amintește George.
“A vrut Paul să mai fim”, spune Vasilica, în timp ce își mângâie partea dreaptă a toracelui.
Protocolul nu le permite medicilor să le spună pacienților de la cine au primit organul, însă George Sârbu a aflat din presă numele tatălui băiețelului şi i-a scris pe Facebook. I-a spus că îi vor fi recunoscători toată viața.
Când fiica ei de 17 ani o întreabă ”Putem să ieșim și noi în oraș ca fetele?”, Vasilica e deja la ușă. Azi poate să simtă din nou gusturi de care îi era atât de dor. ”De vreo trei ani nu mai mâncasem portocale.”
Citește continuarea pe Vice.com.Editor: Iulia Roșu
* Dacă faceți parte din una dintre cele 140 de familii care au acceptat din 2017 și până azi donarea de organe ale persoanelor dragi care s-au aflat în moarte cerebrală și vreți să împărtășiți cu noi motivele gestului dumneavoastră, dați-mi un mail pe adresa: delia.marinescu@ringier.ro
