Remus Azoiței, unul dintre cei mai apreciați violoniști români de pe glob, profesor la Academia Regală din Londra: „Am ceva care mă trage înapoi în România, ca un cârlig imens”

A debutat în Galați, la vârsta de 8 ani

Numit de revista britanică The Strad „un virtuoz incurabil cu suflet şi tehnică fabuloase”, violonistul Remus Azoiţei a debutat la vârsta 8 ani, cu orchestra simfonică din oraşul său natal, Galaţi. 

În 1995 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa lui Daniel Podlovski, iar ulterior a obținut o bursă de studii la renumita Juilliard School din New York, unde a avut şansa să studieze cu Dorothy DeLay şi Itzhak Perlman, la finalul pregătirii sale obţinând titlul de Master of Music. De-a lungul timpului, Remus Azoiței a beneficiat și de îndrumarea violonistului Bujor Prelipcean.

În 2001, Remus Azoiţei a fost numit profesor de vioară al celebrei Academii Regale de Muzică din Londra, la acel moment fiind cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de două secole a Academiei. În 2007 a pus bazele Societăţii Enescu din Londra, fiind unul dintre membrii fondatori, precum şi directorul său artistic

Remus Azoiţei a concertat în săli prestigioase de pe tot globul, precum Carnegie Hall în New York, Concertgebouw Amsterdam, Salle Cortot Paris, Konzerthaus Berlin, St-Martin-in-the-Fields şi Wigmore Hall în Londra, Teatro La Fenice Veneţia, Auditorio Nacional Madrid sau Konzerthaus Viena, apărând și în festivalurile muzicale de la Tokyo, Cambridge, Londra, Berlin, Heidelberg sau Santander. 

A colaborat cu artiști renumiţi, printre care se numără Lawrence Foster, David Geringas, Gérard Caussé, Michael Sanderling sau Adrian Brendel. În 2005, Remus Azoiței a interpretat Dublul concert de Bach alături de violonistul Nigel Kennedy în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, concert preluat de către 19 posturi de radio și televiziune din Europa, inclusiv BBC, Arte şi Mezzo. 

Cu ocazia debutului său la faimoasa Wigmore Hall din Londra, ziarul Sunday Express a scris despre Remus Azoiței: „A cântat un concert de neuitat în faţa unei săli Wigmore arhipline şi a ridicat publicul în picioare. Iată un muzician excepţional”.

În 2018 a pus bazele Fundației „Azoiței” pentru susținerea muzicienilor români din țară, dar și de peste hotare, oferind constant master class-uri.

„Am vrut să țintesc la cea mai înaltă școală posibil”

Libertatea: Cum a fost prima dumneavoastră întâlnire cu vioara?
Remus Azoiței: Legenda spune că mama, la Galați, a observat că eu lăsam jucăriile și mă apropiam de pick-up, unde cântau Anotimpurile de Vivaldi. Asta spune dânsa. Că lăsam jucăriile și mă apropiam de pick-up. Și atunci au avut ei o revelație că trebuie să fac vioară. Și așa a început totul. 

– După ce ați absolvit Conservatorul din București, ați obținut o bursă de studii la renumita Juilliard School din New York. Cât de mult v-a schimbat viziunea asupra muzicii perioada petrecută la Juilliard și care sunt cele mai speciale amintiri din perioada newyorkeză?
– Fără discuții că a avut loc o mare schimbare în cariera mea și în viața mea. În anii ‘90, în 1997, când am plecat eu din România, era foarte, foarte greu în țară. Cei mai în vârstă își pot aminti că era mult întuneric încât, deși Revoluția abia avusese loc, era multă confuzie, multă sărăcie. Eu simțeam că trebuie să plec să desăvâșesc arta interpretării la vioară și efectiv am vrut să țintesc la cea mai înaltă școală posibil și m-a ajutat Dumnezeu și am reușit să intru la Juilliard School la New York. Pe vremea aceea nu erau e-mailuri, totul se făcea prin scrisori sau fax. 

Nu puteai să ai un fax acasă și trebuia să te duci la Palatul Telefoanelor la București să întrebi dacă a sosit măcar un fax. Am obținut o bursă totală la Juilliard School și am avut noroc să fiu inclus în clasa profesoarei Dorothy DeLay, care era profesorul numărul unu mondial. M-a plăcut și m-a luat în clasă și dânsa m-a recomandat violonistului Itzhak Perlman, cu care am studiat doi ani după aceea. Iar dânsul, foarte drăguț, m-a inclus și în clasă și practic am început să o iau pe o cărare aurită, într-un fel. 

Școala era foarte dură, în sensul în care puneau mare accent pe pregătirea teoretică. Era ceva cu care nu eram obișnuit la București. Eu am terminat Conservatorul la București și am făcut și master, și studii post-universitare în Capitală, dar ce am întâlnit la Juilliard era absolut inimaginabil. Efectiv, trebuia să înveți foarte, foarte mult teoretic până la un punct de exasperare, efectiv, în care nici nu mai aveai timp să mai studiezi la instrumentul pentru care tu erai acolo, de fapt. Și trei ani au fost așa, ca o penitență. 

– Pentru ce motiv comparați perioada petrecută la Juilliard cu o penitență?
– Pentru că nu mai știai cum te cheamă, trebuia să citești foarte mult, să scrii foarte mult eseuri și analize. 

Când ai ieșit din acea școală, te poți considera muzician. Deci, când ești pregătit teoretic la nivelul absolut, coroborat cu tot progresul tău la instrument, atunci te poți numi nu doar violonist, ci muzician. Și, într-adevăr, asta mi-a schimbat absolut totul. Și în carieră, și viziunea despre muzică, și ce facem noi, de fapt. La București era puțin diferit, dar aici a fost mai dur și eu zic că m-au șlefuit într-un mod minunat. 

Ulterior, asta mi-a folosit mult în carieră și în profesorat, de exemplu, la Royal Academy of Music la Londra, unde sunt profesor de vioară. Când am intrat atunci, erau ultraîncântați de această simbioză între talentul românesc și școala estică de vioară, un fel de melanj așa între școală franceză, dar și sovietică, pe de-o parte. Și pe cealaltă parte, școala puternică din Vest, cum e Juilliard, iar cei de la Londra au fost foarte interesați de această combinație specială. Și astfel am fost invitat să devin profesor. Da, deci asta e pe plan muzical. 

Și, desigur, pe plan uman, noi, românii veniți de după Revoluție, încă deschideam ochii la tot ce era nou. Conceptul de democrație, de piață liberă, de idei libere reprezenta niște coordonate foarte fragile și proaspete pentru noi atunci. Desigur, te sui într-un avion și te dai jos în cealaltă parte a universului, într-un fel, nu? Exact. Inima pieței libere. Și, desigur, New York este un exponent așa de puternic și de minunat al liberalismului vestic. 

Este așa un contrast izbitor în care tu, ca tânăr venit din Est și dintr-o țară cu mulți ani în întuneric, cum am fost noi, trebuia foarte, foarte repede să înveți felul de a fi al celor din Vest și felul în care, efectiv, ei funcționează, și limba engleză, și felul de a gândi. Deci tot timpul a fost ca o cursă de a prinde din urmă toate aceste concepte și felul de a fi al lor. Și asta mi-a folosit foarte mult. Deci a fost un șoc. Desigur, îți schimbă viața. Am și o povestioară hazlie legată de internet. 

A mers cu sacoșa în 1997 ca să ia e-mailuri la New York

– Ce peripeții ați avut cu internetul?
– În 1997 de-abia apăruse internetul. Și cei mai în vârstă își aduc aminte, era ceea ce se chema Netscape. Era prima platformă de internet, cu niște monitoare enorme, și totul foarte lent. Dar era ceva nou și inedit. În România nu exista așa ceva, dar la New York atunci apăruse. Era ultimul trend acolo să ai un e-mail. Să intri pe net. Școala Juilliard, care e ultrapusă la punct tehnologic și are fonduri substanțiale pentru orice e nou și inedit, a făcut imediat un laborator de computere. 

Ideea este că toți mă întrebau ce adresă de e-mail am și eu nu știam despre ce vorbesc ei, de fapt. Și, în cele din urmă, un prieten mi-a spus să mă duc la laboratorul de computere să îmi iau adresă de e-mail. To get an e-mail address. Și asta, în engleză, implică că trebuie să-ți faci rost de o adresă de e-mail. M-am dus acolo. Eu, românașul venit din Est, m-am dus cu sacoșa ca să iau e-mailuri, că așa era curentul. Am intrat acolo și văd douăzeci de monitoare. Și întreb la recepție dacă aș putea și eu să iau vreo două-trei e-mailuri și cât costă. Am venit și cu sacoșa. 

Dintr-odată, toți s-au oprit din ce făceau și au început să râdă puternic. Și mie mi-au dat lacrimile, că mi-am dat seama cât de idiot sunt. Dar nu știam, efectiv. Mi-au explicat și am intrat în rândul lumii, dar au râs de mine câteva zile bune, săptămâni chiar, și mă rodea foarte mult asta. Era unul din clash-urile astea între civilizații, într-un fel. Însă după prima audiție și primul concurs în cadrul școlii Juilliard, unde am câștigat, n-a mai râs nimeni și mi-am câștigat respectul. La vioară era altfel (râde).

Știți, lumea te vede pe scenă, citește notițele de program și vede acolo Londra, vede New York, vede premiile, dar, de fapt, în spatele acestor nume minunate de orașe și de locuri stau destul de multe povești de acest gen, pline de amărăciune, deziluzii și de muncă multă. Până la urmă, asta pățesc toți artiștii, pentru că nu este doar scena. E și ce e în spate.

„Sistemul educațional muzical din România este învechit”

– De ce școlile de artă, de muzică din România nu țin pasul cu cerințele actuale și sunt cumva încremenite în trecut?
– Problema este sistemul. Sistemul este învechit și trebuie reînnoit. Profesorii sunt buni, talent există, dar sistemul nu permite o flexibilitate mai mare în care, de exemplu, subiectele de cultură generală muzicală într-un Conservator, deci cele de specialitate, dar teoretice, să se îmbine în mână cu ceea ce fac profesorii de instrument individual. La modul la care absolut toată lumea gândește armonic, pe frază, pe forme. Asta implică unidirecționarea întregului sistem către același deziderat. 

Și, cel puțin în anii mei din România, fiecare profesor era în pătrățica lui și nu exista acest deziderat general în care formarea muzicianului, din toate punctele de vedere, să ducă către același rezultat. Și, cumva, această separare între toate departamentele poate chiar să creeze confuzii la un student decât să-l atace din toate direcțiile ca să ducă spre același produs finit. Ăsta este sistemul. 

În Vest se cântă, într-un anumit fel, competitiv. Noi încă am rămas pe școala sovietică din anii ‘50-60 și nu s-au schimbat prea multe, și am rămas mult în urmă în această direcție. Dar, desigur, poate în viitor se vom schimba lucrurile. Eu sunt sigur că o să fie bine și o să se schimbe, pentru că România, în general, este din ce în ce mai integrată la ce se întâmplă în Europa, în Vest, și atunci informația este mult mai fluidă în acest moment și este imposibil să nu fie integrată în cele din urmă. Doar că nouă, cu particularitățile noastre, ne mai ia puțin timp.

– Ați ajutat mulți copiii talentați la vioară. Ați cuantificat cumva numărul lor?
– Am avut parte de legiuni întregi de studenți la Royal Academy la Londra. Dar în ultimii 8-9 ani am revenit în România într-un fel. Eu veneam și susțineam concerte ca solist la radio și la filarmonică la București și vizitam familia și plecam înapoi. Dar încet, încet și mai ales din perioada pandemiei, am reînnodat legăturile cu România. 

Am ceva care mă trage înapoi aici, așa ca un cârlig imens. Plus că întotdeauna am simțit că ceea ce sunt eu, desigur, are la bază ideea că am fost pregătit de această țară nouă, în eforturile mele instrumentale și eu n-am plecat la Juilliard neșlefuit sau fără valoare, că altfel nu intram acolo. Și atunci, foarte, foarte mulți ani de educație plătiți de România au intrat în inima și-n brațele mele ca violonist. 

Și atunci, undeva, la un nivel înalt, eu a trebuit să dau înapoi pe cât pot și să ajut și alți tineri români cu idei, cu încurajări, cu bunăvoință, să acceadă și ei către alte sfere. Ofer master class-uri în mai multe locații din România. Ultimul a fost chiar în Bacău acum o săptămână, la Liceul George Apostu, unde am ascultat patru tineri minunați și efectiv simt că sunt foarte, foarte influențați de acest master class, ceea ce e bine. Mă bucură, înseamnă că nu trăim degeaba.

– Care dintre tinerii pregătiți v-a impresionat cel mai mult până acum?
– În acest moment, studenta mea numărul unu de la Londra, de la Royal Academy, este o fată pe care o cheamă Adriana Bec. Ea este din Texas, din Statele Unite, o violonistă virtuoză de 19 ani, care a câștigat concursul Ceaikovski în cadrul Academiei Regale. Academia, care este o instituție de mai bine de 200 de ani, oferă concerte celebre ale ei în Londra. Este o serie de concerte care au loc de sute de ani și întotdeauna sala se umple. Este un fel de moștenire, Concertele Academiei la Londra. Și întotdeauna Academia prezintă cea mai bună formație în acel moment, Orchestra Simfonică a Academiei e la un nivel senzațional, efectiv. 

Cei mai buni din lume sunt pe scenă acolo și un solist care e prezentat în urma unei selecții foarte, foarte dure. Deci vă dați seama câți violoniști sunt la Royal Academy, toți au concurat cu concertul de Ceaikovski pentru a câștiga acest drept de a fi solist în acea seară, în cadrul unui concert al Academiei. Și studenta mea, Adriana, a câștigat anul trecut acest concurs și a interpretat concertul în fața unei săli arhipline la noi în Sala Ducilor din Academie. 

I-a fost oferită o vioară Stradivarius de colecție a Academiei și, de asemenea, a primit o recenzie senzațională în ziarul The Guardian. Este o mare realizare când ai 19 ani. Este ceva incredibil. Și eu, ca profesor, nu mai încăpeam în piele de bucurie. Chiar mi-am anulat un concert. L-am reprogramat ca să pot să iau un avion de noapte și să ajung de dimineață la Londra înapoi și să fiu la concert. Dar nu-mi pare rău, pentru că pentru aceste momente trăim. 

În ceea ce privește România, am o serie de tineri pe care îi urmăresc. Între ei aș menționa-o pe Andreea Nistor, o tânără de mare talent și de viitor, actualmente în anul 2 la Conservatorul București. Ar mai fi Ecaterina Țoța, la Liceul Enescu. Mai este o fată minunată de la Cluj, o cheamă Cristina Necula. Și sunt mai mulți alții pe care îi păstoresc, i-am luat sub aripă și încerc mai mult să discut cu ei așa decât să le impun ceva. Așa e cel mai bine. Culmea e că ei vin după mine, prin țară, la concerte. Și eu zic că această interacțiune e benefică și pentru ei, și pentru mine. 

– Știu că aveți un cult pentru George Enescu. De ce îl aveți atât de mult în inimă și în cap pe marele compozitor?
– Mă identific cu el. Mă identific foarte, foarte mult. Și profund. Încă din clasa a XII-a am cântat prima mea lucrare de Enescu. Este Sonata a doua, în Fa minor, opus 6, care e calul de bătaie de la Conservator. Este o lucrare de tinerețe, el avea 16 ani. Dar el deja era Enescu. Deși atâtea influențe franceze, germane, dar cu un puternic iz românesc și foarte enescian. Țin minte că din primele note deja mă identificam cu această muzică și am învățat-o așa de ușor. Eu o cântam așa de ușor tot timpul și cu toate finețurile pe care această muzică le presupune. 

Deci mi-a venit ușor dintotdeauna. După aceea am intrat în lucrările mari și profunde ale lui Enescu, în frunte cu suita Impresii din Copilărie. Lucrări mari de mare maturitate, unde nu mai e de ajuns să fii doar un student, trebuie să fii muzicianul total. Vă spun, cu ce am adunat la Julliard și cu tot ce am devenit, atunci am fost eu, de fapt, pregătit pentru aceste lucrări mari. Practic, am luat marea decizie, împreună cu Eduard Stan, pianistul meu de la Hanovra, să facem o nebunie și să înregistrăm primul repertoriu integral de vioară și pian al lui Enescu. 

A fost un efort magnific, dar recenziile primite și toate ecourile au fost atât de minunate, încât totul a meritat. Și pe Enescu îl cânt întotdeauna cu mult drag. Aproape nu există recital în care să nu fie o lucrare de Enescu, un program. Cânt mult la bisuri, după concerte simfonice. Un detaliu foarte important: la mine, la Academia Regală de Muzică din Londra, toți studențiii mei trebuie să treacă printr-o lucrare de Enescu la un moment dat. Toți sunt foarte buni, că nivelul este extraordinar de ridicat. 

Toți sunt foarte buni, dar există diferențe între ei. Și cei mai maturi și mai experimentați cântă lucrările mari ale lui Enescu. Cei mai la început cântă lucrările mai mici, dar toți trebuie să treacă printr-un Enescu. Și vă spun, la început sunt puțini reticenți, dar după ce au gustat din această muzică, efectiv vin și îmi cer mai mult. Și atunci mă simt foarte bine și ca român, așa, și ca tânăr format în România și maturizat în afară. Și acesta este un mic mod de a-l cinsti pe marele nostru maestru.

„Tranșeele” făcute de Enescu în jurul lucrărilor sale

– Cum îl percep studenții de la Londra pe Enescu și cum evoluează relațiile lor cu muzica lui pe parcursul anilor de studiu?
– Să știți că Enescu nu se cântă prea mult în Vest. Trebuie să o spunem pe cea dreaptă. El nu este un compozitor ușor de digerat, precum Dvorak și alții. Enescu este un compozitor de mare adâncime, a cărui muzică numai cei care sunt cu adevărat elevați, în ceea ce privește capabilitățile filozofice și emoționale, pot să o guste cu adevărat. 

Enescu nu a fost consistent pe întreaga durată a vieții. El are mai multe etape de formare în care primele lucrări au niște influențe franceze, germane sau vieneze. Apoi este o altă etapă a lui, etapa Oedip, unde se combină aceste influențe franceze cu un puternic element filozofic și este Enescu cel median. Și apoi este Enescu târziu, unde el, efectiv, este atât de profund și de filozofic, încât este greu să-l înțelegi per total, cu excepția cazului în care este interpretat absolut magistral. 

Aici vine cealaltă convingere a mea. Că Enescu nu a scris ca să fie ușor. Că muzica lui este atât de complexă și de incredibilă ca adâncime încât numai un interpret absolut capabil poate să-i dea justiție. El a scris greu. Convingerea mea este că el, cu acest gen de a scrie, practic a făcut niște tranșee în jurul acestor lucrări, ca nu orice ageamiu să se poată apropia de ele. Asta a făcut Enescu. Pe când alții, gen Dvorak sau Ceaikovski, ei scriau pentru toată lumea. Pe Enescu nu l-a interesat faima ușoară. Chiar nu l-a interesat faima deloc. A scris ce a crezut el că este cel mai bun. 

Indiferent că se încuie într-un fel de vitrină la care nimeni nu mai are acces. Și din cauza asta, nici în România, în aceste zile când vorbim noi, nu se cântă Enescu. Nu mulți pot să-l cânte pe Enescu la pian sau la vioară. Ceea ce este o tragedie la noi în țară. Este foarte dureros. Trebuie să așteptăm Festivalul Enescu să vină alții din afară să ne cânte Cvartetele de Enescu sau Sonatele mari de pian sau de vioară. Pentru că nu se mai cântă. Nu se mai pot cânta de cei care sunt în România. Nu se predau la Conservatoare, pentru că studenții nu se mai bagă la așa ceva. Și este o tragedie pentru noi. Dar ăsta este Enescu și dacă l-aș întreba eu pe Enescu, acum, dacă preferă să fie cântat prost sau să fie cântat extrem de rar, dar bine, el ar alege a doua opțiune.

– Sunteți de 24 de ani profesor de vioară al Academiei Regale de Muzică din Londra. Cum decurge în linii mari o zi pedagogică pentru dumneavoastră la Londra? Au studenții de acolo curiozități legate de România?
– În primul rând, la noi este foarte flexibil programul, în sensul că nu trebuie să mă duc marțea și vinerea, de exemplu, în zile fixe. Sunt foarte mult plecat la concerte și atunci ei trebuie să mă aștepte. Când vin la Londra, le dau câte două, trei lecții într-un calup și după aceea plec iarăși. Totul este flexibil. Nu există un orar strict. Efectiv, facem lecții când sunt eu la Londra și când pot și ei. 

Desigur, își iau toate lecțiile și e o bucurie să ne vedem tot timpul. Față de România, ei nu știu foarte multe, dar câteodată mai vin în România, de exemplu, la cursurile mele de vară de la Biertan, în colaborare cu Icon Arts, unde în fiecare an mă duc și dau un master class de 7-8 zile. Câteodată mai aduc și un student din Anglia și rămâne așa cu niște impresii incredibile, pentru că România este splendidă, de fapt. 

– Cum ați descrie acum relația dumneavoastră cu vioara?
– Este mariajul din care nu poti ieși, chiar dacă vrei, numai că nu vrei. Efectiv ești destinat să trăiești cu acest instrument. Câteodată îl urăști pentru că te-ai săturat de el după atâtea decenii de game și de cântat și de studiat, dar nu știi altceva să faci și, desigur, e un love-hate. Deci este un mariaj din care știi că nu vei ieși vreodată și parcă nici nu vrei să ieși. Te-ai săturat pe de-o parte, dar nu îndeajuns încât să o lași. Tot te trage cu cârligul.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro