REPORTAJ. Viața celor 10 locuitori rămași în satul în care Gigi Becali a făcut o mănăstire și are planuri pentru alta: „Domnul ăsta a venit la poartă, m-a întrebat câţi ani am, apoi s-a dus şi mi-a adus o găleată de apă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pentru ultimii zece locuitori ai satului Comanca, județul Vâlcea, călugării care vin la volanul unor mașini 4x4 la mănăstirea ridicată de Gigi Becali sunt singurii vestitori ai civilizaţiei. La bătrânețe, oamenii se bucură că latifundiarul a pus pietriș pe drumul care duce spre lăcaș și îl bombăne pe primarul din Olănești, de care aparțin, care n-a făcut nici măcar atâta.
Cuprins:
Situat în zona muntoasă a judeţului Vâlcea, satul Comanca face parte din oraşul Băile Olăneşti. În jur de 8 kilometri de drum, care parţial poate fi parcurs cu maşina, sunt de la ultima casă din sat până la staţiune.
Comanca a apărut ca aşezare, spun localnicii, pe vremea năvălirilor turceşti. Oamenii au găsit ascunzătoarea perfectă între văi, păduri şi versanţi abrupţi şi şi-au stabilit aici gospodăriile. Satul nu se vede din depărtare. Nu se vede nici din apropiere, atât de bine e camuflat de relief şi vegetaţie. Abia după ce cobori ultima pantă, zăreşti o casă, apoi încă una.
Pietriş de Pipera
La vreo 3-4 kilometri distanţă de sat, e locul unde Gigi Becali a ridicat o mănăstire de călugări. Omul de afaceri a cumpărat în zonă zeci de hectare de teren şi mai multe case din Comanca. Iar pe drumul de pământ care leagă mănăstirea de sat, muncitorii lui Becali au pus pietriş. Acum e un drum circulabil, pe care-l folosesc şi sătenii. Doar că, la un moment dat, drumul virează spre mănăstire. Până la şosea, era treaba Primăriei Băile Olăneşti să pună pietriş şi n-a pus. Aşa că localnicii au de parcurs un rest de cale prin clasicele noroaie.
Înconjurat de livezi de meri şi păşuni, satul are multe case nelocuite. Mai sunt 8 familii, 10 locuitori, cei mai mulţi, vârstnici. Prea puţine ştiu oamenii locului despre proiectul lui Becali cu „oraşul monahal”, destinat celor care vor să se izoleze de lume. Dar latifundiarul a făcut mai multe expediţii pe uliţele care urcă în pantă şi oamenii au băgat de seamă.
O găleată de apă pentru Ana
Ana, 85 de ani, care stă în capătul satului, a aflat de Becali abia când acesta i-a bătut la poartă. Femeia nu are televizor, iar radio nu mai ascultă de când a murit băiatul ei, în 2002, lovit de trăsnet pe munte, la stână. Nu mai ascultă, pentru că la radio dă muzică şi ea s-a pedepsit să nu se mai bucure. Era certată cu băiatul, când s-a întâmplat nenorocirea.
„Domnul ăsta a venit la poartă, m-a întrebat câţi ani am, de unde iau apa. I-am zis de unde. De la cişmea. S-a dus şi mi-a adus o găleată de apă”. Pentru Ana, care merge sprijinindu-se în două beţe, găleata de apă a fost bine primită.
„Domnul, cum să-i zic, Becali a venit de mai multe ori pe aici. A dat câţiva bani, la oameni necăjiţi, să aibă să-şi ia pâine”, povesteşte bătrâna. Pe lângă afacerist, au urcat în sat şi maşinile călugărilor şi călugăriţelor, pentru că Becali vrea să facă şi o mănăstire unde să aibă acces femeile. Pentru cei câţiva locuitori din Comanca, astfel de vizite reprezintă o sărbătoare. În afară de turiştii excentrici şi jurnaliştii curioşi, nu prea calcă lume nouă prin sat.
Varza verde de acasă şi castraveţii din Germania
Pe lângă băiatul care i-a murit, Ana are două fete. Cea mare e măritată şi stabilită la Păuşeşti-Măglaşi, tot în Vâlcea. Cealaltă, mezina, stă cu soţul şi copiii în Govora. Dar pleacă des la muncă în Germania.
„Se duce la cules castraveţi, la ce-i pune. Tre’ să vie acum, când se termină contractele, ce au acolo, fir-ar... Apoi pleacă iar. Prima dată s-a dus acuma trei ani. Când venea la mine, făcea ciorbă, făcea cheftele şi aveam. De când a plecat ea, n-am mai... Mâncare, aşa, ciorbă şi astea mi-am mai făcut. Am mai avut, dar cheftele, decât una, fata asta, vecina, mi-a adus o dată...”.
Când a fost ultima oară acasă la mama ei, fiica Anei a pus răsaduri în grădină: legume şi flori. Acum căsuţa bătrânească e înconjurată de un brâu mov şi galben de gura-leului şi „Ora 8”. Iar în spatele casei se văd araci cu roşii, fasole, frunze dantelate de morcov şi verze înfoiate. Dacă a avut şi castraveţi, în vară, Maria i-a cules singură.
Femeia nu se întreabă de ce fiica ei stă pe câmpurile străine, când şi acasă ar avea unde să semene şi să culeagă. Încearcă să ţină socoteala zilelor, să ştie când se întoarce fata. Trăieşte dintr-o „ţâră de pensie de la CAP”. Iar ziua când vine poştăriţa cu pensia e o altă zi subliniată cu roşu în calendarul ei mental. Nu ştie cine e preşedintele ţării, nici că e război în Ucraina. „A început războiul? Nu ştiu, că nu mi-a spus nimenea mie. Am auzit avioane cum fac şi duruie pe sus. E, mai duceţi-vă, zic, păcatelor!”.
50 de euro de la sora din Grecia
Oamenii din Comanca au un fel aparte de a vorbi. Pentru că vorbesc rar. La început, în propoziţiile lor se amestecă tot felul de resturi de cuvinte, pe care trebuie să le scuturi, să pricepi mesajul, cum scutură arheologii lutul de pe oasele de mamut.
Aşa vorbeşte Eugenia, 45 de ani, Gena, cum i se spune. Poartă încă doliu după tatăl ei, care a fost un tâmplar iscusit, judecând după decoraţiile din lemn colorat ale casei. A făcut trei clase la şcoala din sat, acum o clădire pustie, în conservare. Gena a mers la şcoală şi la Olăneşti, dar a rămas pe lângă casă, pe lângă părinţi.
Fraţii şi surorile ei au plecat în lume, în străinătate. Din când în când, îi dau telefon sau îi trimit mici sume de bani. O dată, Gena a primit 50 de euro de la o soră a ei, care stă în Grecia. E una dintre amintirile ei frumoase.
Din vorbă în vorbă, graiul i se dezleagă şi femeia povesteşte cum munceau din greu părinţii ei, cât de aspru e traiul în Comanca şi cât de grele sunt chiar şi iernile cele mai blânde. Ea nu are niciun venit şi nici nu vrea să ceară ajutorul social de la primărie, de teama „prestaţiei”. Ştie exact câte mandate are actualul primar din Băile Olăneşti, Sorin Vasilache, şi anume, trei, şi ce a făcut în acest timp: un parc în oraş. „Când a venit pe aici, cu votarea, m-am certat cu el, că nu ne face drumurile”.
„Cu ce mă-ncălzeşte pe mine cine e preşedinte?”
Gena ştie cine e preşedintele ţării, are şi un epitet pentru el: „mutălău”, surprinzător de la cineva care nu prea are cu cine schimba o vorbă. „E, cu ce mă-ncălzeşte pe mine cine e preşedinte? Cu ce?”, comentează ea, căutând cloşca pitică americană, care a găsit de cuviinţă să evadeze din tindă şi să-şi plimbe puii prin grădină. Lemnele, da, ţin de cald, doar că, mărturiseşte femeia, sunt greu de cărat, tăiat şi mărunţit pentru sobă. S-a apucat de acum să le pregătească.
Grădina Genei e plină de roşii, tot felul de soiuri de roşii: inimă de bou, cherry, prunişoare. Roşii cât vezi cu ochii. Când nu lucrează grădina, Gena se duce să culeagă mure pentru dulceaţă, plante medicinale, ciuperci şi ce se mai găseşte pe islazul satului. Are o vecină cu care pleacă în tovărăşie, la cules. Le urmează, uneori, o căţeluşă ciobănesc mioritic, care colindă mai mult prin sat decât păzeşte curtea Genei. La televizor, când apucă să se uite, seara, Gena e interesată de mondenităţi. De păţaniile oamenilor reali, nu de filme şi seriale.
„Când era populaţie” e o expresie care revine des în relatările Genei despre viaţa satului. Populaţie înseamnă vreo 60 de familii. Copii, tineri, bătrâni. Gena nu prea are oameni de vârsta ei prin preajmă. De aceea ne întreabă cum e să-ţi vopseşti părul, despre tratamente antirid, despre cum sunt bărbaţii de la oraş şi alte fleacuri asemenea.
Gică, propus pentru beatificare
Despre Ana din capătul satului, Gena îşi aminteşte că a strigat la ea, când era copilă, şi n-a lăsat-o să adape vaca în pârâul din livada ei. Şi de la acea întâmplare, femeia a rămas cu o teamă faţă de bătrâna acum inofensivă, ca şi cum Gena ar avea tot 10 ani, iar Ana ar fi în putere.
Cu Maria, 86 de ani, în schimb, Gena se înţelege bine. Amândouă îl laudă pe Gică Ganea, cel care le aduce pâinea cea de toate zilele de la Băile Olăneşti. Gică e însurat cu o fată din sat şi, când vine la socri, de două, trei ori pe săptămână, face aprovizionarea pentru toţi din Comanca. „El stă lângă un magazin acolo şi aduce la toată lumea. Numai la cine nu-i cere nu aduce. Aduce câte cinci pâini la fiecare. Aduce pâine, tărâţe, tot ce ne trebuie. Fără el, ar fi mai rău”, explică Maria. Se sprijină într-un băţ şi e păzită, de la oarecare distanţă, de doi câini scămoşi, de talie mică. „Mici, dar ştiţi cum latră? Toată noaptea patrulează”, îi laudă stăpâna lor.
„Gică e înger păzitor”, conchide Gena. Ea poate merge pe picioarele ei la Băile Olăneşti, „cam o oră şi ceva fac pe drum”. Dar merge rar, că nu prea are motive şi nici bani de cheltuit să coboare în vale. Ne întreabă cu cât se dau roşiile la oraş şi cât costă murele în magazin. Pe undeva, are o bănuială că ar putea trăi din munca mâinilor ei, că ar putea să se bucure şi alţii de roşiile ei frumoase, „pe care nu le-am stropit cu nimic”.
Proiect de sat
Apropierea de Băile Olăneşti şi cadrul pitoresc recomandă Comanca pentru agroturism. Locul ar înflori, ar fi redat lumii, „populaţia” s-ar întoarce. Oamenii ar avea un trai dacă nu prosper, măcar decent. Gena şi-ar vopsi părul. Ana ar mânca „cheftele” mai des. Maria s-ar baza şi pe vecini pentru pază.
Până atunci, care atunci s-ar putea să fie prea târziu pentru ultimii zece locuitori ai satului, călugării la volanul unor 4x4 sunt singurii vestitori ai civilizaţiei în Comanca. Iar dacă nu se schimbă nimic în proiectul de sat, peste ani şi ani, lângă mănăstirea unde n-au voie decât urşii, nu şi ursoaicele, va apărea pe harta pelerinajelor şi colina unde îngerul Gică venea fâlfâind din oglinzi cu maşina şi împărţea pâinea din portbagaj.
