REPORTAJ / Amintirile din Transnistria ale unui supraviețuitor al Holocaustului: “Am văzut țigani care au vrut să mânânce un copil mort” / GALERIE FOTO, VIDEO
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Craioveanul Silidor Didilă avea șapte ani când, împreună cu familia, a fost deportat în Transnistria, în anul 1942. A reușit să supraviețuiască deportării și perioadei din lagărul unde și-a pierdut mama și unul dintre frați. Și după 75 ani își amintește cu groază de acea perioadă în care a fost nevoit să privească la țiganii care erau în stare să mânânce carne de om pentru a supraviețui. Guvernul german l-a despăgubit cu 15.000 euro, iar statul român îi dă o pensie lunară pentru deportare de 400 lei. Amintirile, însă, nu pot fi șterse cu bani.
În toamna anului 1942, Silidor Didilă a fost ridicat din casă împreună cu cei patru frați ai săi, cu mama și cu tata, urcat în trenul ce avea să-i ducă spre Transnistria pe cei peste 13.000 de țigani nenomazi, dintre care jumătate copii, după cum arată arhivele Inspectoratului Jandarmeriei de la vremea respectivă.
Mâncare și apă cu rația
Toți țiganii care au ajuns în Bug-ul din Transnitria erau hrăniți cu rația, fiecare familie, indiferent de numărul membrilor săi, trebuia să împartă un pumn de făină sau de fasole pentru a supraviețui.
“Acolo, aveam pază în lagăr, la porți. Erau niște saivane, scoase vitele și ne-au băgat pe noi și acolo am trăit. Am stat acolo toamnă - iarnă, unde au murit foarte mulți. Nu era foc, sobă, pat, nu era fereastră. Dormeam pe jos, pe pământ. Acolo mureau și de foame, și de frig, nu aveam nimic. Apa se dădea cu rația, o dată pe zi. Ieșea unul din familie, sub pază, și lua apă (...) Aveam rație, zilnic veneau cu căruțe ne aduceau mazăre, fasole, mălai, făină și ne dădeau cu măsură. Nu ne săturam, eram mulți în familie, câte un pumn de mălai și de făină nu ajungea. Acolo nu am fost trimiși pentru a trăi, pur și simplu ne-am dat seama, părinții mei, nu eu, că eram micuț, că am fost trimiși pentru exterminare, pentru a pierde rasa noastră”, povestește bătrânul țigan.
Mama i-a fost ucisă în bătaie: “Erau îngropați fără coșciug. Înveleau mortul într-o pătură și îl îngropau”
Bărbatul își aduce aminte ziua în care și-a pierdut mama. Se dusese să ia rația de apă și s-a întors bătută.
„Ce s-a întâmplat acolo, ce nu s-a întâmplat, ciolovicii aia, așa le spuneam noi rușilor, au început să îi bată. Mama era gravidă, lovită în spate sau în burtă, că nu mai știu, cu picioarele sau cu bâta, în câteva ore a murit. Și am rămas cinci frați cu tata, fără mama. Aveam șapte ani”, povestește cu lacrimi în ochi bătrânul.
În primăvara lui 1943, țiganii au fost scoși din lagăr și puși să muncească la câmp.
“Era pământul pe malul Bugului, o apă. Lucram pământul ăla acolo. Veneau de la ei niște oameni care ne arătau ce să facem. Într-un timp, mâncarea pe care o aduceau o dădeau muncitorilor care munceau zi lumină. Nu aveau cum să se deplaseze să aducă mâncare și nouă copiilor - rația lor. Noi răbdam de foame. S-au hotărât să ne ia cu noi la muncă să putem trăi, să apucăm să mâncăm și noi ceva din rația lor, că noi nu aveam rație”, își amintește Silidor Didilă.
Din cauza foametei și a stării de sănătate, mulți dintre țiganii care au supraviețuit lagărului au murit.
“Am fost mulți și în fiecare lună se observa dispariția țiganilor. Mureau zilnic. Nu era zi să nu moară cineva și erau mulți. Mii de țigani. Unde îi înmormântau? Fără coșciug, fără nimic, înveleau mortul într-o pătură, în ceva și îi îngropa”, își amintește Didilă.
Călcau pe cadavrele țiganilor Nici drumul înapoi spre casă, în 1945, nu a fost unul ușor pentru țiganii deportați în Transnistria. Unii dintre ei au murit de foame, alții epuizați de mersul pe jos. Silidor Didilă vedea zilnic cum aceștia abandonau lupta cu viața.
“Se îngrămădeau unul pe altul, se călcau în picioare, la început că aveau putere, aveau acea voință să ajungă în țară. Peste o zi - două, flămânzi, fără apă, a început să scadă din mulțimea asta. Rămâneau în urmă, ba mai cădeau din picioare, alții mureau pe loc. Într-un timp, ne obișnuisem cu morții, călcam peste ei, cădeau în drum și mureau. Alții rămâneau vorbind, dar cine să îi salveze?”, povestește bătrânul.
Craioveanul parcă ar vrea să dea uitării toate imaginile pe care le are întipărite în memorie. Le-a povestit soției și copiilor, nepoților și tuturor celor care au vrut să afle despre deportarea țiganilor în Transnistria. Cu toate acestea, sunt unele momente de care nu vrea să își aducă aminte și pe care le rememorează cu o mare rușine.
“Au fost țigani care … mi-e greu să spun, dar când a murit un copil, erau aproape să îl mănânce. Tatăl meu i-au oprit”, zice bătrânul. “L-a luat cu japca și l-a îngropat, să nu îl mănânce”, a completat soția acestuia.
Trei ape și trei poduri au avut de trecut pentru a ajunge din nou în România, unde nu au mai găsit nimic. Nici acoperiș, nici pereții casei.
“Noi am fost trimiși acolo nu cu gândul să ne mai întoarcem, cine ne-a trimis acolo, Antonescu sau cine a dat ordinul ăsta, a fost un ordin pentru a ne stârpi, pentru a ne extermina. Ce om fi făcut noi în România, nu știu! Că rău așa nu am fost”, se întreabă Silidor Didilă.
Bătrânul a fost despăgubit de Guvernul german cu 15.000 euro, iar din partea statului român primește o pensie lunară pentru deportare de 400 lei. Nu s-a gândit niciodată să dea în judecată statul român, ci vrea doar să își trăiască în liniște ultimii ani ai vieții.
Citește și: O fată dintr-o șatră de căldărari participă la XFactor! Narcisa a fost ”promisă” de la 6 ani și, până s-a măritat, s-a jucat cu viitorul soț
