Românii implicați în „The President’s Cake”, primul film din istoria Irakului câștigător la Cannes și intrat pe lista scurtă pentru Oscar. „Un irakian ne-a mulțumit la final. Aveam lacrimi în ochi și noi, și el”

Românii care au făcut imaginea și colorizarea

„The Presidents Cake”, debutul regizorului Hasan Hadi, nu doar că a pus Irakul pe harta cinematografiei mondiale contemporane, dar a fost realizat, în mare parte, cu ajutorul unei echipe extinse de profesioniști români. Imaginea semnată de Tudor Vladimir Panduru și colorizarea realizată de Andu Radu au contribuit decisiv la identitatea vizuală a filmului. 

Într-un interviu Libertatea, editorul colorist a vorbit despre cum a ajuns să facă parte din echipa producției, despre asemănările dintre irakieni și români, cât și despre cinemaul autohton din prezent.

Când te gândești la cinematografia actuală, Irakul este poate ultima țară care-ți vine în minte, dar regizorul Hasan Hadi, odată cu lungmetrajul său de debut, a reușit să schimbe acest lucru la nivel global. „The Presidents Cake” este primul film irakian modern selectat la Festivalul de Film de la Cannes, unde a câștigat atât prestigiosul Caméra dOr pentru debut, cât și Peoples Choice Award în secțiunea Directors Fortnight, singurul premiu votat de spectatori. Palmaresul producției include și Marele Premiu Bucharest Internațional Film Festival 2025 (BIFF), cât și includerea pe lista scurtă pentru Oscar 2026, la categoria International Feature Film. 

Echipa românească – compusă din 20 de profesioniști

Un element esențial al forței filmului este oferit și de implicarea unei echipe românești, formată din peste 20 de profesioniști (Tudor Vladimir Panduru, Andu Radu, Florin Mihalache, Răzvan Crețan, Ana Mihalache, Smaranda Murăruș, Ana Popa, Ana Ciobanu, Ana Tecu, Luca Bucura, Diana Rădulescu și alții). 

Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru, în calitate de director de imagine (recompensat la BIFF cu premiul la această secțiune), iar colorizarea filmului a fost realizată de Andu Radu, editor colorist. În cadrul Festivalului Internațional de Film de la București, cel din urmă a spus: „Sunt foarte mândru de cum arată. Este, poate, cel mai frumos proiect la care am lucrat, și asta pentru că am avut o libertate foarte mare”.

O copilărie sub dictatură, spusă prin ochii unei fetițe

„The Presidents Cake” spune o poveste intimă și dureroasă despre copilărie, frică și supraviețuire într-un Irak rareori văzut pe marile ecrane. Acțiunea este plasată în sudul țării, în anii 1990, în timpul regimului lui Saddam Hussein. 

Trebuie să ne aducem aminte că în acele timpuri, Irakul a fost un stat autoritar, caracterizat prin represiune politică, cultul personalității și control strict al societății. Regimul a fost marcat de războiul Iran – Irak (1980–1988), în care Irakul a folosit arme chimice, inclusiv împotriva propriilor cetățeni kurzi, iar ulterior, invadarea Kuweitului în 1990 a dus la intervenția militară internațională și la sancțiuni ONU severe, care au afectat grav populația civilă. Regimul s-a prăbușit în 2003 după invazia condusă de SUA, iar Saddam Hussein a fost executat în 2006.

Hasan Hadi își întoarce publicul către acele vremuri grele, într-un decor plasat în Mlaștinile Mesopotamiei, unde facem cunoștință cu Lamia (Banin Ahmad Nayef), o fetiță de 9 ani care trăiește alături de bunica ei Bibi și cocoșul Hindi, animalul ei de companie. 

Poporul irakian luptă pentru supraviețuire, într-o societate marcată de sancțiuni internaționale puternice, unde prețurile au sărit în aer, iar mâncarea și medicamentele sunt precare. În acest cadru, unde copila și tutorele ei nu duc deloc o viață ușoară, la școala locală are loc o tradiție nefericită. 

Dictatorul Saddam Hussein dorea ca fiecare om să-i celebreze ziua de naștere, drept urmare, an de an, profesorii de la clase trăgeau dintr-un bol, unde erau puse toate numele elevilor, pe cei care aveau să se ocupe de diferite aspecte ale evenimentului. Sarcina era obligatorie, iar consecințele unui eventual refuz grave –  închisoare sau moarte. Din păcate, Lamia este aleasă să-i pregătească tortul dictatorului, iar aventura ei de două zile în căutarea ingredientelor (făină, zahăr, ouă) se transformă în esența filmului. 

Povestea are rădăcini biografice

Așa cum notează și criticii internaționali, filmul lui Hadi are o tandrețe și o delicatețe aparte, fără a-și feri privitorii de grotescul și duritatea Irakului de atunci. 

De la faptul că bunica Bibi vrea s-o dea pe Lamia spre adopție, pentru că este bătrână și nu mai are putere, la cel în care fetița, alături de prietenul ei Saeed (Sajad Mohamad Qasem), ales să aducă fructe pentru celebrarea dictatorului, și cocoșul Hindi, ajung să întâlnească tot felul de personaje suspecte și lipsite de compasiune, care profită de vulnerabilitatea lor, în încercarea de a-și duce task-urile la bun sfârșit. 

Frica, austeritatea, repercusiunile unor obligații nefinalizate, toate devin apăsătoare, însă inocența copiilor, prietenia dintre ei, umorul bine ales al regizorului, cât și imaginea filmului, micile detalii, muzica și cadrele alese, munca din spate a românilor noștri, funcționează ca un soi de rezistență subtilă în fața regimului.

Povestea are rădăcini biografice. Hasan Hadi, care a copilărit în Irak în timpul războiului și a lucrat ulterior ca jurnalist și profesor la NYU, spune că filmul pornește direct din amintirile sale. 

„În fiecare an, profesorul intra în clasă cu un bol și ne punea să aruncăm bilețele cu numele nostru. Cel ales trebuia să aducă tortul președintelui sau alte lucruri pentru aniversare. Un an am fost ales eu – eram „băiatul cu florile”. Țin minte ușurarea familiei mele, pentru că florile erau cel mai mic rău posibil”, a spus el într-un comunicat de presă, citat de IndieWire. 

Mai mult, Hadi a precizat cum nu și-a dorit ca filmul să fie la bază unul politic. „Sunt interesat de emoțiile umane autentice, de lupte, conexiuni și povești reale. În acest film, am încercat să evit orice element în mod evident politic și am fost foarte interesat să prezint personaje autentice și o perioadă din Irak care nu a mai fost niciodată reprezentată până acum.”

Andu Radu, editorul colorist al filmului, a vorbit pentru Libertatea despre cum a ajuns să facă parte din echipa „The Presidents Cake”, relația pe care a construit-o cu regizorul irakian, dar și despre asemănările dintre Irakul din prezent cu România anilor ’90.

„În Irak nu există o industrie cinematografică”

Profesionistul a mărturisit că are o prietenie foarte frumoasă cu directorul de imagine Tudor Panduru, dar și o relație profesională plină de succese. Așa cum povestește, Hasan Hadi și-a dorit foarte tare să lucreze la „The Presidents Cake” cu Tudor, iar cel din urmă a cerut să lucreze cu Radu. 

„Așa am ajuns să-l cunosc pe Hasan, care a aflat că sunt același Andu Radu care a montat și «Marți, după Crăciun» (n.r. – filmul din 2010 regizat de Radu Muntean), unul dintre filmele lui preferate. Drept urmare, mi-a propus și să montez filmul și iată-ne aici”. 

Inițial, adaugă, a fost tentat să refuze montajul, deoarece experiența de peste 26 de ani în profesie, unde a lucrat și la peste 3.000 de reclame în industria de publicitate, l-a dus către diverse proiecte în SUA, unde știa că montajul durează mai mult decât e necesar, deoarece sunt implicați mulți oameni cu putere de decizie. 

„Mi-am schimbat părerea din două motive, după ce am citit scenariul. În primul rând, plot-ul era foarte bun și eram sigur că vom face ceva mișto, iar în al doilea rând, pragmatic vorbind, am aflat că, în proiect, în calitate de producători, au fost implicați și scenaristul Eric Roth («Forrest Gump», «Munich», «Dune», etc.) și Chris Columbus («Harry Potter», «Home Alone»). Deci a fost un upgrade la cartea mea de vizită”, după cum explică.

Referitor la cum a fost formată echipa din peste 20 de români, Andu aduce în discuție faptul că în Irak nu există o industrie cinematografică. „Bine, nici noi nu ne putem lăuda, dar, în comparație cu ei, la noi e Hollywood. Prin urmare, odată ce au început filmările, au apărut tot felul de probleme – oameni care plecau de pe set, lipsă de profesionalism, de materiale etc. Tudor a încercat să le rezolve rapid și așa a ajuns să aducă din țară mai mulți români, la diferite departamente (machiaj, scenografie, electrică etc.)”. 

„În final, cred că filmul a ajuns în cea mai bună versiune a lui”

Andu Radu a petrecut mult timp cu regizorul Hasan Hadi și, cu privire la relația dintre ei, a spus: „O să-l citez pe el de pe scena de la Cannes: «Thank you Andu for being my editor and also my therapist!» (n.r. – Mulțumesc, Andu, pentru că ai fost editorul, dar și terapeutul meu!). Unul dintre cele mai mișto lucruri la meseria de monteur/editor de film este legat de relația pe care o creezi cu regizorul la montaj. Stai zile în șir pe întuneric, și invariabil vorbești despre orice, de la gastronomie la politică. Sunt regizori cu care vorbești și alături de care petreci mai mult timp decât cu întreaga familie la un loc, și da, relația devine, de cele mai multe ori, pacient-terapeut”.

Cât despre modul în care a decurs colaborarea și cum îl vede pe Hasan ca profesionist, Radu spune că împarte regizorii în două mari categorii – școala americană (pe care o numește așa, deoarece acolo majoritatea așa sunt) și cea europeană, sau de autor. Primii, continuă, sunt cei care filmează, trimit materialul la montaj și vor să vadă viziunea editorului asupra proiectului, ba chiar unii vin direct la premieră, iar ceilalți, din care face parte și Hasan, după cum zice Radu Muntean, se implică de la scenariu la afiș. 

„Mai ales la genul ăsta de cinema, îi prefer pe cei din urmă. Mi se pare foarte important ca la montaj să discuți fiecare decizie cu omul care a gândit povestea inițială, chiar dacă la final ajunge să fie altceva. Am avut momente în care eram perfect de acord și momente în care aveam păreri diametral opuse. În final, cred că filmul a ajuns în cea mai bună versiune a lui, și asta contează cel mai mult.”

„Cred că publicul de aici ar rezona cu povestea și ar merge să-l vadă”

Cineastul n-a fost prezent pe platourile de filmare, dar după ce i-a cunoscut pe irakieni, aceștia i-au părut foarte latini, atât în trăiri, cât și din modul în care se exprimă. 

„Probabil de asta ne-am și înțeles foarte bine”. Povestea vorbește despre foamete, obediență forțată și un lider care cere celebrare în timp ce oamenii suferă. Am fost curioasă dacă a simțit că lucrează la un film „despre trecut” sau la unul extrem de actual, legat de ce se întâmplă azi în lume, iar coloristul a mărturisit că a fost, în același timp, și destul de actual și ca un „flashback”, în funcție de sistemul de referință. 

„Din discuțiile lungi cu Hasan am aflat că irakienii, de fapt, trec și ei acum prin ce am trecut noi în anii ’90. Filmul se petrece la începutul anilor ’90, într-o țară foarte diferită de ce e azi Irak. Însă, din experiențele mele, sunt foarte asemănători, mai ales în modul în care ne manifestăm afecțiunea și emoțiile. Și umorul e foarte asemănător. Am rămas surprins. Cred că publicul de aici ar rezona cu povestea și ar merge să-l vadă. Chiar sper să ajungă și la noi în cinema, întreb săptămânal asta”.

Pe lângă faptul că a ajuns pe listele scurte de la Oscar 2026, „The Presidents Cake” a fost cumpărat de Sony, iar asta înseamnă două lucruri, după cum explică Andu Radu. În primul rând, va câștiga notorietate și va fi accesibil pentru multă lume. Dacă ar fi fost nominalizat la Oscar (n.r. – academia americană de film a anunțat cele cinci filme nominalizate la Oscar în cursul zilei de 22 ianuarie, iar filmul irakian nu a prins lista scurtă), popularitatea s-ar fi amplificat. 

În al doilea rând, precizează editorul, faptul că a fost cumpărat de Sony, înseamnă pentru el un singur lucru, și anume că oricât ar spera, va fi greu, spre imposibil, să ajungă în cinematografele din România. „Sony e interesat aproape exclusiv de piața nord-americană”.

Radu a făcut parte din echipa unui film istoric pentru o cinematografie care abia începe să se reconstruiască, și, legat de asta, îmi povestește un moment sensibil pe care l-a trăit la Cannes, pe stradă: „Un irakian ne-a mulțumit lui Tudor și mie pentru «what you did for our cinema and for our country!» (n.r. ceea ce ați făcut pentru cinematografia și pentru țara noastră). Aveam lacrimi în ochi și el, și noi, și mă emoționez de fiecare dată când îmi aduc aminte”.

„Nu mai cred deloc în filme care costă sute de milioane de dolari”

La capitolul cinema autohton prezent, Andu spune că-i plac puține lucruri noi. 

„Suntem destul de provinciali în întregul proces. Avem lupte mici, orgolii mari și pretenții puține, de la viață, în general. După douăzeci și ani de experiență, de montat și colorat, eu rămân la fel de pasionat. E și lucrul care mă leagă cel mai tare de Tudor. 

Și el este la fel de pasionat ca mine și tratăm fiecare proiect ca și cum e primul și cel mai important. Genul ăsta de pasiune e din ce în ce mai rară la noi. Mai degrabă e vorba ori de bani, ori de orgolii. Cred că avem nevoie, în continuare, de cinema de autor ca de aer, și în același timp de filme de public. Nu e o rușine să faci și artă și, să-i spunem, entertainment, atâta timp cât ești asumat și conștient de ce ai făcut”. 

În alt plan, el adaugă faptul că nu mai crede deloc în filme care costă sute de milioane de dolari, mai ales în vremurile în care trăim. „Cred că e ridicol”.

În ceea ce privește spectatorul român de film, profesionistul spune că există o nișă. „M-aș risca să zic că există între 50 și 100.000 de oameni care înțeleg și văd și film de calitate. Sau măcar încearcă. Restul, ori nu sunt interesați decât de filme ușoare, ori sunt pierduți în favoarea short form-ului, de tip TikTok. Pe lângă asta, nu aveam nicio cultură a publicului de spectacol, în general. Nu știm cum și când să reacționăm, e destul de trist, din punctul ăsta de vedere. Și, ca să revin puțin la filmul nostru irakian, toate astea vin din anii trăiți sub dictatură”.

Pe lângă faptul că are de crescut un copil, așa cum zice, Andu Radu spune „da” unui proiect dacă e o poveste sau un regizor (director de imagine sau agenție) care îi place. 

„În urmă cu niște ani, m-am decis ca la fiecare proiect să explic o singură dată de ce cred că anumite decizii sunt mai bune decât altele. Mi se pare datoria mea, ca după atâta experiență, să încerc măcar o dată. Apoi fac cât de bine pot ce-și doresc ceilalți”.

Proiectele lui Andu Radu

Momentan finalizează colorizarea la câteva filme românești: cele mai recente ale lui Cristian Mungiu, Marius Olteanu și Tudor Giurgiu. Abia ce a terminat colorizarea unui film de acțiune cu Liam Neeson și, așa cum continuă, se pregătește pentru un scurtmetraj german, două documentare (unul polonez și altul italian), dar și pentru noul film al lui Radu Muntean, pe care-l așteaptă cu mare interes. 

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro