Românul care a salvat Filarmonica din Berlin: cine a fost, de fapt, Sergiu Celibidache
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Pe 29 august 1945, în ziua în care un dirijor era înmormântat la Berlin, un altul urca pentru prima dată la pupitrul Filarmonicii din Berlin. Orașul era în ruine. Orchestra, fără casă, fără partituri, fără instrumente. Directorul precedent, Leo Borchard, fusese împușcat de un soldat american la un punct de control, din greșeală, la câteva săptămâni după ce preluase conducerea orchestrei.
Cuprins:
Atunci, membrii filarmonicii și autoritățile americane de ocupație ale orașului au ales un necunoscut: un tânăr de 33 de ani, cu păr negru-albăstrui, cu privire tăioasă și accent moldovenesc. Se numea Sergiu Celibidache și era român. Această scenă, incredibilă în sine, este doar punctul de plecare al cărții „Spațiul Celibidache”, semnată de istoricul Stejărel Olaru.
M-am născut român, am îmbătrânit român și am să mor român. Nu întotdeauna a fost ușor să rămâi român, atunci când ți se cerea din toate părțile trebuie să te decizi, sau de partea asta, sau de partea asta. Eu am rămas român. - Sergiu Celibidache, București, februarie 1990 Un copil care nu vorbea și un tată care l-a dat afară din casă
Celibidache s-a născut la Roman, pe 28 iunie 1912, al doilea copil al unui căpitan de cavalerie cu ambiții politice și al unei profesoare de chimie forțate să renunțe la carieră din cauza geloziei soțului. Familia s-a mutat la Iași când Sergiu avea mai puțin de 2 ani, iar acolo a crescut, în Iașiul interbelic, pe care l-a iubit neîncetat întreaga sa viață.
În primii ani a refuzat să vorbească. Părinții, măcinați de griji și disperare, l-au plimbat pe la doctori. Însă micul Sergiu a început să spună primele cuvinte doar atunci când a decis el că a venit vremea, la intrarea în clasa I. Între timp, cânta ore întregi la pianina din podul casei, pe întuneric, improvizând muzica pe care nu o știa nimeni. Tatăl, Demostene, visa să-l facă ministru. Sau cel puțin militar ori inginer.
Ruptura dintre părinte și fiu s-a produs în vara lui 1935, pe când Sergiu era student. Când i-a spus tatălui că nu mai vrea să continue studiile la Politehnica din București, Demostene l-a dat afară din casă. Tânărul Celibidache a plecat fără niciun ban în buzunar, s-a urcat în trenul spre București și a dormit prima noapte pe o bancă în Cișmigiu. A doua, la o prostituată din Giulești căreia i s-a făcut milă de el. Peste decenii, amintindu-și de conflictul cu tatăl său, Celibidache va spune: „Dârzeniei sale de caracter îi datorez cariera mea de muzician.”
Berlinul nazist, foamea și cele 52 de kilograme
După câțiva ani petrecuți în București, timp în care și-a căutat un rost fără să-l găsească, Celibidache a decis să plece la Berlin, în noiembrie 1938, având la el doar o valiză în care avea un dicționar româno-german, câteva partituri și niște haine. Călătoria în Germania a făcut-o la îndemnul compozitorului Heinz Tiessen, care i-a răspuns succint la o telegramă: Vino imediat la Berlin! A plecat în Germania nazistă entuziasmat, dar și măcinat de îndoieli, pentru a se întâlni cu muzicianul Tiessen și pentru a studia la Conservator. A locuit în capitala Germaniei în timpul războiului, anii săi de studenție fiind marcați, deopotrivă, de împlinire, căci a dobândit noi cunoștințe teoretice și deprinderi practice într-ale muzicii, dar și de lipsuri și sărăcie extremă pentru că, afirmă Olaru, tânărul muzician nu a mai reușit să obțină o cartelă de alimente și ajunsese să mănânce plante culese dintre șinele tramvaielor.
La sfârșitul războiului a ajuns să cântărească 52 de kilograme. Curgeau hainele de pe el și aproape că i se vedeau oasele maxilarului prin obraz. Însă indiferent de greutăți și obstacole, Celibidache a absolvit Conservatorul în 1944 și nu oricum, ci impresionându-și profesorii prin capacitatea sa remarcabilă de asimilare și urechea muzicală absolută. La aproape un an de la absolvirea studiilor, pe 29 august 1945, a urcat la pupitrul Filarmonicii din Berlin.
Karajan e precum Coca-Cola și alte scandaluri
Celibidache a condus Filarmonica din Berlin între 1945 si 1954. Nouă ani, 414 concerte. A lărgit repertoriul orchestrei, a câștigat adorația publicului, dar și ura unor muzicieni. Relația cu Filarmonica s-a încheiat treptat, din cauza neînțelegerilor cu orchestra și cu Wilhelm Furtwangler, marele dirijor german, revenit din exilul elvețian. În 1954, când a părăsit Berlinul, Celibidache a plecat fără să trântească ușa, dar a purtat această rană ani de zile. Filarmonica l-a ales atunci pe Karajan în locul său.
Deceniile care au urmat s-a plimbat prin lume, pe diferite continente, dirijând orchestre mai mici sau mai mari. A construit orchestre la Stockholm, Stuttgart, Bologna sau Paris și și-a câștigat reputația de dirijor excentric, temut și adorat în egală măsură. A refuzat să înregistreze discuri, convins că muzica nu poate fi captată pe banda de magnetofon sau pe disc.
La Munchen, unde a condus Filarmonica din 1979 până în 1996, a atins apogeul carierei sale. A creat cea mai bună orchestră a Bavariei și una dintre cele mai bune din lume și a continuat să șocheze cu declarații surprinzătoare, precum cea despre vechiul său rival de la Berlin, Herbert von Karajan, despre care a spus: „Știu, entuziasmează masele. La fel și Coca-Cola.”
Nu cred că a fost deloc un dictator. Dar era foarte clar în ceea ce-l privește și dacă întâlnea oameni ce nu corespundeau valorilor sale morale, Sergiu nu voia să mai audă de nimic. - Rony Rogoff, violonist, fost elev al lui Celibidache
Cum l-a urmărit Securitatea
Fără îndoială, este fascinantă precizia chirurgicală cu care Olaru prezintă și descrie relația lui Celibidache cu regimul comunist din Romania. Autorul, familiarizat cu arhivele Securității, scoate la lumină ce obiective a avut poliția secretă în privința dirijorului și felul în care a încercat să le îndeplinească.
Supravegherea dirijorului începe în anii 1950, când Direcția de Informații Externe (DIE) încearcă să-l recruteze ca agent de influență, un plan absurd și naiv, care arată amatorismul spionajului comunist din acea perioadă. Apoi, în anii 1960, obiectivul DIE se schimbă: ademenirea sa în România pentru concerte care să fie expolatate din punct de vedere propagandistic de regimul comunist. Securitatea recrutează agenți de peste tot, inclusiv unii membri ai familiei, și constituie o rețea amplă care acționează neîncetat. Meritul lui Olaru este și acela că a reușit să descifreze corect documentele din arhiva Securității, reconstruind planul DIE din piesele mai mici și disparate. Cartea scoate, așadar, la iveală planul ambițios al DIE, care l-a curtat ani de zile sperând să-l convingă să viziteze România, ceea ce dirijorul a refuzat constant.
Până în 1970, când a acceptat să facă un turneu în țară. A revenit apoi în 1978 (de două ori) și 1979. Toate cele patru vizite făcute în România sunt prezentate într-o lumină necunoscută până acum, povestea construindu-se amplu în carte, pe planuri diferite și cu numeroase personaje celebre din viața culturală și muzicală a României. În 1980 nu a mai fost lăsat să revină în țară, deși Celibidache și-ar fi dorit. Dorea să construiască mari proiecte educaționale, dorea să ajute mediul muzical românesc, însă regimului comunist i-a fost teamă: dirijorul era de necontrolat și ar fi putut să dăuneze imaginii regimului.
A revenit în România abia pe 13 februarie 1990, de această dată cu Filarmonica din Munchen, aducând atunci și 30 de tone de ajutoare. În 1990 a dirijat ultimele sale concerte la Ateneul Român, rămase și azi în memoria publicului. Avea 77 de ani.
Olaru subliniază în carte una din trăsăturile lui Celibidache despre care s-a știut mai puțin, pentru că el însuși a refuzat să vorbească în mod public despre ea: generozitatea. De la donarea cartelelor alimentare muzicienilor flămânzi în Berlinul postbelic aflat în ruine până la milioane de mărci donate pentru proiecte umanitare în India, Celibidache a demonstrat că, pe lângă severitate, a fost un om profund altruist.
De ce trebuie citită această carte
„Spațiul Celibidache” nu este o carte despre muzică, sau, mai bine zis, nu este doar despre muzică. Este o carte despre România secolului XX și despre ce înseamnă să fi un român celebru în lume, despre comunism și Securitate, despre familie și orgoliu. Interesul cititorului este satisfăcut atât de stilul captivant în care a fost scrisă, cât și de cercetarea minuțioasă a autorului care a scos la lumină multe documente de arhivă, dintre care unele necunoscute până astăzi. Olaru a consultat arhive din mai multe țări, inclusiv Arhiva Universitat der Kunste din Berlin, Bundesarchiv, arhivele Securității de la CNSAS, arhivele militare din România, și a intervievat zeci de martori. Notele de subsol completează informația din carte. Lectura nu obosește, dimpotrivă, scenele sunt frumos narate. Stejărel Olaru este descris de critici drept un remarcabil autor de biografii, scrise riguros și într-un stil narativ plăcut. Dintre cărțile sale, „Spațiul Celibidache” este, în opinia multor cititori, cea mai bună carte a sa.
