Povestea lui Samuel Druhora, actorul român care a cucerit Hollywoodul: „Nu am simțit niciodată că am părăsit cu adevărat România”

Actor, cântăreț și producător, românul a interpretat roluri principale în musicaluri precum Les Misérables, Evita, The Phantom of the Opera, Ragtime și Sweeney Todd, fiind apreciat de critici pentru vocea și prezența sa scenică.

În ultimii ani, Druhora și-a extins activitatea dincolo de teatru, implicându-se în producția de filme și documentare cu impact social. Stabilit în prezent în Georgia, el contribuie la dezvoltarea unei comunități creative în jurul studiourilor Trilith și conduce organizația nonprofit Way of the Mountain, prin care susține colaborarea dintre artiștii consacrați și noile generații de creatori.

De la producții precum Night Without Day, până la recenta montare a spectacolului Fiddler on the Roof in Yiddish, desemnată de Los Angeles Times drept „Cel mai bun spectacol de teatru al anului 2025”, povestea lui Samuel Druhora este cea a unui artist care și-a păstrat rădăcinile românești în timp ce și-a construit un nume în lume. 

„Succesul nu ține atât de mult de locul din care vii”

Libertatea: Cât de greu este pentru un actor român să intre în industria americană?
Samuel Druhora: Nu cred că este neapărat mai greu pentru un actor român decât pentru un actor american. Adevărul este că industria este extrem de competitivă pentru toată lumea. În ultimii ani însă, Hollywoodul a devenit mult mai global, atât în ceea ce privește poveștile care sunt spuse, cât și distribuțiile. Vedem tot mai mulți actori internaționali care își găsesc locul în producții americane, iar acest lucru a creat oportunități reale și pentru artiști din România.

Desigur, există și provocări suplimentare. Pe lângă talent și pregătire, contează aspecte practice precum statutul legal de muncă, reprezentarea prin agenți, precum și apartenența la organizații profesionale precum SAG-AFTRA, AEA. Însă, din experiența mea, unul dintre cele mai importante lucruri este integrarea în comunitatea artistică și în viața de zi cu zi. Relațiile profesionale se construiesc în timp, prin colaborări, prin prezență constantă și prin înțelegerea culturii în care lucrezi.

La final, cred că succesul nu ține atât de mult de locul din care vii, cât de perseverență, profesionalism și capacitatea de a construi relații autentice. 

– Cum arată viața ta de actor în România versus la Hollywood?
– După peste 33 de ani petrecuți în Statele Unite, pot vorbi cu mai multă acuratețe despre realitatea profesională din State. Una dintre cele mai mari diferențe pe care le observ între cele două sisteme este modul în care este structurată profesia de actor.

În Statele Unite, majoritatea actorilor lucrează ca freelancer, angajați pe durata unui proiect sau a unui contract specific, fie că este vorba despre film, televiziune sau teatru. Aceste angajamente sunt, de regulă, pe termen scurt, iar mulți actori sunt nevoiți să își completeze veniturile prin alte activități profesionale, uneori fără legătură directă cu domeniul artistic.

În România, mulți dintre colegii mei sunt angajați ai unor instituții teatrale pe perioade mai lungi, ceea ce oferă o anumită stabilitate și posibilitatea de a participa, în paralel, la alte proiecte artistice. Desigur, fiecare sistem vine cu avantajele și provocările sale.

Poate tocmai această structură diferită a profesiei generează ceea ce eu percep ca o mai mare versatilitate profesională în Statele Unite. Actorul este adesea încurajat să fie un creator complet, capabil să navigheze între teatru, film, televiziune, musical, producție sau chiar dezvoltarea propriilor proiecte. 

În România, traseele profesionale tind să fie ceva mai specializate, deși observ din ce în ce mai mulți artiști care construiesc cariere complexe și diversificate.

În cele din urmă, cred că pasiunea pentru meserie și dedicarea față de artă sunt aceleași de ambele părți ale oceanului; diferă mai degrabă contextul profesional în care acestea se manifestă.

„Muzica și actoria nu sunt două pasiuni separate”

– Ce ne poți spune despre rolurile pe care le-ai avut? Este unul mai special cu care te-ai identificat și care ți-a rămas în minte?
– Privind în urmă, nu cred că există un singur rol care m-a definit, ci mai degrabă câteva momente care mi-au schimbat direcția. De fapt, povestea mea profesională este una destul de neobișnuită. Dacă mi-ar fi spus cineva în adolescență că voi ajunge să lucrez în operă, musical, film și televiziune, probabil că aș fi râs.

În anii de liceu din Statele Unite eram convins că viitorul meu va fi legat de sport. Jucam fotbal american și visam să continui la nivel universitar. În paralel, studiam arhitectura și mă vedeam construind clădiri, nu personaje. Muzica și scena au apărut aproape pe neașteptate, la insistențele familiei și ale unor prieteni care m-au convins să dau audiție la o facultate de muzică. Am intrat cu bursă, deși aveam foarte puțină pregătire muzicală formală. A urmat o perioadă dificilă, dar și extraordinar de formativă.

Ani mai târziu, când am ajuns să interpretez rolul Freddy în „My Fair Lady” la Opera Națională din Cluj, eram încă convins că destinația mea finală era opera. Musicalul mi se părea o oprire temporară pe drum. Însă în timpul repetițiilor, regizoarea Mihaela Bogdan obișnuia să mă oprească și să-mi spună: „De ce cânți? De ce nu joci personajul?”. Întrebarea aceea simplă m-a urmărit mult timp. Pentru prima dată am înțeles că muzica și actoria nu sunt două pasiuni separate, ci două limbaje care pot spune aceeași poveste. A fost momentul în care am descoperit teatrul muzical și, într-un fel, momentul în care am început să mă descopăr pe mine ca artist.

De atunci am avut privilegiul să interpretez personaje extraordinare – de la Jean Valjean în „Les Misérables” la roluri din „Phantom of the Opera”, „Evita”, „Ragtime”, „Fiddler on the Roof” sau „Sweeney Todd”. Fiecare dintre ele m-a provocat diferit. Unele m-au învățat despre sacrificiu, altele despre putere, credință, vulnerabilitate sau iertare.

Dar poate că ceea ce îmi rămâne cel mai puternic în minte nu sunt aplauzele sau luminile scenei, ci întâlnirile umane. Momentele în care un personaj îți cere să privești lumea prin ochii altcuiva. Acesta este darul actoriei: pentru câteva ore poți locui viața unei alte persoane și, uneori, te întorci schimbat.

Astăzi continui să lucrez atât în teatru, cât și în film și producție. Privind în urmă, îmi dau seama că cele mai importante oportunități din viața mea au venit din locuri neașteptate. De aceea încerc să privesc fiecare proiect cu aceeași curiozitate, indiferent dacă este pe o scenă mare, pe un platou de filmare sau într-un proiect aflat abia la început de drum. Niciodată nu știi care va fi rolul care îți va schimba următorul capitol al vieții.

„Eșecul face parte din această profesie”

– Ce frică ai avut la începutul carierei și încă nu a dispărut complet? Ai vreun sfat pentru cei care visează să devină actori?
– Dacă ar fi să combin această întrebare despre frică cu un sfat pentru tinerii care visează la actorie, aș spune că teama mea cea mai mare nu a fost niciodată eșecul. Eșecul face parte din această profesie. Audițiile ratate, proiectele care nu se concretizează, rolurile pe care ți le dorești și nu le primești – toate acestea sunt experiențe inevitabile.

Poate că frica ce nu a dispărut nici astăzi este aceea de a deveni suficient de confortabil cu dezamăgirile încât să renunț. Să ajung într-un punct în care să spun: „Am încercat, asta a fost, acum e timpul să fac altceva.”

Și totuși, de fiecare dată când m-am aflat în fața acestei întrebări, am realizat că nu am putut defini exact la ce aș renunța. Pentru mine, actoria nu este doar o profesie. Este o parte din identitatea mea. Mai mult decât atât, este dorința de a crea și a exprima. Fie că am fost pe o scenă, pe un platou de filmare, într-o sală de repetiții sau chiar într-un context complet diferit, am simțit mereu aceeași chemare: aceea de a crea o experiență care să atingă oamenii.

De aceea, sfatul meu pentru cei care își doresc o carieră artistică este să-și pună o întrebare simplă: „Dacă nimeni nu m-ar aplauda și dacă succesul ar întârzia ani buni, aș continua totuși să fac asta?”. Dacă răspunsul este da, atunci merită să mergeți mai departe.

Cariera artistică este una dintre cele mai frumoase și, în același timp, una dintre cele mai dificile călătorii pe care le poți alege. Dar am învățat că publicul recunoaște autenticitatea. Atunci când pui adevăr din tine într-un rol, într-un cântec, într-un film sau într-un proiect creat cu sinceritate, acel lucru ajunge la oameni, chiar dacă uneori nu imediat și nu în felul în care te-ai așteptat.

Îmi revine adesea în minte o idee exprimată de Sergiu Celibidache, inspirată din spiritul lui Eminescu: artistul este chemat să se dăruiască din nou, zi după zi, în căutarea adevărului. Cred că aceasta este frumusețea, dar și provocarea meseriei noastre. 

„Nu am simțit niciodată că am părăsit cu adevărat România”

– Ce planuri de viitor ai?
– Sunt într-o etapă foarte interesantă a carierei mele, în care încerc să construiesc punți între comunitățile artistice din România și Statele Unite. Lucrez activ la mai multe proiecte cinematografice alături de filmmakers români și sunt convins că există un talent extraordinar în noua generație de regizori, scenariști și producători de aici.

Recent am avut privilegiul să colaborez cu câțiva tineri realizatori români foarte talentați la un scurtmetraj conceput ca proof of concept pentru un viitor lungmetraj. Este un proiect de care sunt foarte mândru, deoarece abordează, printr-o combinație de umor, western și elemente muzicale, unele dintre tensiunile și contradicțiile legate de imigrație în Statele Unite, văzute prin ochii unui actor român care încearcă să-și construiască o carieră la Hollywood. Sperăm ca acesta să fie doar începutul și să putem dezvolta proiectul într-un lungmetraj.

În paralel, continui să lucrez atât ca actor, cât și ca producător, dezvoltând mai multe proiecte originale împreună cu fratele meu, regizorul Daniel Druhora, și cu parteneri din Statele Unite. Mă atrage tot mai mult ideea unor povești cu relevanță internațională, dar care păstrează o legătură autentică cu rădăcinile și experiențele noastre est-europene.

Pe scenă, mă bucur că voi reveni și în câteva producții importante de teatru muzical. Unul dintre proiectele cele mai apropiate de sufletul meu este „Fiddler on the Roof in Yiddish”, producția de Broadway desemnată de Los Angeles Times drept „Cea mai bună producție teatrală a anului 2025”, care va avea o nouă serie de reprezentații la Los Angeles la începutul lui 2027.

Privind spre viitor, îmi doresc să continui să spun povești care construiesc punți între oameni și culturi. Fie că vorbim despre film, teatru sau muzică, cred că arta are puterea de a ne ajuta să ne înțelegem mai bine unii pe alții.

Deși am petrecut cea mai mare parte a vieții mele în Statele Unite, nu am simțit niciodată că am părăsit cu adevărat România. O mare parte din valorile, sensibilitatea și perspectiva mea asupra lumii au fost formate de familia mea și de rădăcinile mele românești. Am avut privilegiul unor părinți care au ținut mult la ideea de a nu uita de unde am venit și care, în același timp, m-au încurajat să îndrăznesc, să risc și să încerc lucruri noi. Dacă am avut curajul să urmez drumuri neașteptate, este pentru că am știut mereu că am sprijinul lor.

De peste douăzeci de ani împart viața cu o femeie extraordinară, soția mea Maria, care nu doar că mi-a susținut cariera, ci a acceptat cu multă răbdare și generozitate toate ideile, aventurile și schimbările de direcție pe care această profesie le aduce inevitabil. Împreună avem trei băieți minunați, iar una dintre cele mai mari bucurii ale mele ca tată este să îi văd descoperindu-și propriile daruri și să îi încurajez să le folosească pentru a contribui lumii în felul lor unic.

Nu în ultimul rând, cred că există un privilegiu extraordinar în a fi artist. Avem oportunitatea de a observa, de a ne minuna și de a găsi inspirație în frumusețea și complexitatea lumii create de Dumnezeu, iar apoi de a transforma această experiență în povești, muzică, teatru sau film. Acest lucru îmi oferă atât inspirație, cât și un profund sentiment de responsabilitate.

Într-o lume în care suntem încurajați să reacționăm rapid și să consumăm totul pe fugă, cred că arta are încă puterea de a ne face să ne oprim și să ascultăm.

Când eram mai tânăr, credeam că succesul înseamnă un anumit rol, o anumită scenă sau un anumit proiect. Astăzi îl măsor mai degrabă prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin poveștile pe care am avut privilegiul să le spun și prin impactul pe care acestea l-au avut asupra altora.

Rolurile vin și pleacă. Proiectele se termină. Dar relațiile, colaborările și viețile pe care le atingi prin ceea ce creezi rămân.

Fie că este vorba despre un film, un spectacol de teatru sau o simplă conversație, poveștile bune ne ajută să înțelegem mai bine ce înseamnă să fim oameni. Dincolo de carieră, premii sau succes profesional, aceasta este partea care mă motivează cel mai mult și pe care sper să nu o pierd niciodată.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro