Singurul centru pentru animale sălbatice din sudul României e la București. De la începutul anului, Fundația Visul Luanei a salvat peste 800 de animale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Luana iubea mult animalele. Era absolventă de Medicină Veterinară și se pregătea să-și deschidă un cabinet veterinar. Înainte cu o zi să împlinească 27 de ani, a murit într-una din camerele cabinetului său.
Cuprins:
Visul ei n-a murit, însă. Familia și prietenii au strâns bani din donații și au înființat Fundația Visul Luanei. Din 2014, anul în care tânăra s-a stins, câțiva tineri entuziaști îngrijesc animalele sălbatice într-un centru deschis la margine de București.
Cum deosebești un arici de alt arici? “Îți dai seama după burtică, se vede când e plină cu lapte”. Mâini înmănușate în latex albastru scot, pe rând, din cutie puii spinoși și fixează pipeta cu lapte în dreptul botului. Trebuie hrăniți o dată la două ore. Și nu cu orice fel de lapte. E nevoie de o formulă specială, fără lactoză, plus ceai de fenicul și Espumisan, să prevină balonările.
Cu juniorii de rândunică e oarecum mai ușor de ținut socoteala. Sunt și ei vreo două duzini. Dar stau aliniați în cutie și deschid singuri pliscurile. Ei primesc greieri fără picioare, dați cu penseta, dintr-un bol, o dată pe oră.
Hrănitul puilor ia mult timp aici, la Centrul Visul Luanei. Nici curățatul cuștilor și al țarcurilor nu se face bătând din palme. Unele animale sunt sub tratament, altele, în carantină. În total, centrul are peste 200 de oaspeți.
Un vis și o mână de oameni
În România există trei centre de reabilitare a animalelor sălbatice, toate, susținute de ONG-uri: unul la Focșani, al doilea, la Târgu Mureș, iar al treilea este acesta, Visul Luanei, la marginea Capitalei, pe un câmp din Popești-Leordeni.
Din afară, de la șosea, vezi un teren împrejmuit, buruienos, și o baracă. Dar câtă viață și de câte feluri înăuntru!
Veterinari specializați în domeniu, precum Ovidiu Roșu, absolvenți sau studenți la Medicină Veterinară preiau zilnic noi cazuri de răniți, rătăciți, nedoriți sau orfani necuvântători. Când pacienții se înzdrăvenesc și se pot descurca singuri, sunt eliberați în mediul lor, în pădure, în lacuri sau în parcuri.
Jos mâinile de pe Bambi!
“E foarte important să nu le îmblânzim. Evităm contactul cu ele, să nu le obișnuim cu oamenii. Doar le tratăm și le hrănim”, spune Cristina Obretin, tehnician veterinar.
Împreună cu Roxana Nae Pucca, asistent veterinar, ne deschide ușa țarcului unde sunt doi pui de căprioară.
“Vedeți? Așa îți vine să-i mângâi! Dar nu, nu! Ne stăpânim, e spre binele lor”. Unul dintre pui a fost luat de cineva din pădure. “O greșeală. Probabil mama lui nu era prin preajmă. Căprioarele își pot lăsa puii singuri și câte 15 ore”.
Celălalt pui a fost cumpărat, pur și simplu, de pe un site de anunțuri!
“Da, se pare că e posibil să vinzi căprioare prinse pe câmp, deși comerțul cu animale sălbatice e strict reglementat”, precizează Roxana.
Visul ei de salvator e să aibă grijă de un castor. Dar mai bine nu, mai bine să fie castorii sănătoși, în habitatul lor.
Și țestoasele se împiedică, nu-i așa?
Roxana și Cristina muncesc la centru încă de la înființare. Nu sunt genul de persoane care să stea cuminți pe scaun și să dea interviu. În timp ce vorbesc, consultă o broască țestoasă cât palma, care-a fost alergată de un câine prin Ferentari. “Alergată” este cuvântul potrivit. Judecând după cum se mișcă pe masa din cabinet, avem de-a face cu un exemplar căpos și vitezist.
La centru au ajuns și păsări exotice, hamsteri și arici africani, pierduți, nu se știe cum, prin traficul bucureștean. La începutul anului, au fost aduși și trei pelicani, cu degerături, care nimeriseră în Herăstrău.
În rest, specialiștii de la Visul Luanei se ocupă de speciile adaptate la jungla urbană bucureșteană: vrăbii, porumbei, pescăruși, vânturei, bufnițe, ciuși, stăncuțe, coțofene, ciocănitori.
În țarcuri, buruienile sunt lăsate să crească, pentru a păstra asemănarea cu sălbăticia. Puiul de lebădă, aflat la stadiul de rățușcă gri, deci urâtă, baletează într-un lighean cu apă. Broaștele țestoase au o baltă a lor, încropită pe o prelată.
Vulpile, patru la număr, dorm. Numai în fabule sunt cumetre sociabile și flatează corbii cu sau fără motiv.
Mai bine nu le deranjăm. Se sperie rău, sar în toate părțile, dacă văd oameni”, explică Roxana.
Să te temi de oameni e un semn bun. Libertatea e aproape.
Se caută voluntari
Dacă descoperi un animal în primejdie, primul pas înțelept este să suni la centru, să întrebi un specialist. Intervii sau nu intervii? Apoi transporți animalul la centru, în cutie, în pungă sau în ce ai la îndemână. Sau soliciți transport de la centru. Apoi semnezi o hârtie, că l-ai predat pe rănit și gata. Totul e gratuit.
Din 2014 până în prezent, câteva mii de animale sălbatice din peste 40 de specii au fost internate și tratate la Visul Luanei.
Centrul se susține doar din donații, în bani sau în mâncare pentru “pacienți”. Un pescăruș, de exemplu, mănâncă un kilogram de pește pe zi. Păsările prădătoare și jderul primesc carne crudă. Căprioarele beau lapte de capră, călduț, din biberoane.
De multe e nevoie la Visul Luanei, dar “cel mai mult e nevoie de oameni, de voluntari”, insistă Roxana și Cristina. Sunt multe guri flămânde, multe așternuturi de schimbat. Nu e nimic glorios în treaba asta. Dimpotrivă, e mult găinaț la mijloc. Și nici un pic de recunoștință la sfârșit. Oaspeții o zbughesc sau își iau zborul unde văd cu ochii, fără să privească înapoi.
Le-am întrebat pe Cristina și Roxana dacă au plâns vreodată, când au eliberat un animal. Da, au plâns. De bucurie. “Știi că ți-ai făcut datoria, că s-a întors la locul lui”.
Dar locul animalelor sălbatice e tot mai amestecat cu locurile oamenilor. Cazurile de animale lovite de mașini, de cuiburi zvârlite cu tot cu pui apar zilnic, nu iau vacanță. Iar Visul Luanei e, la urma urmei, doar un vis în visul unui arici cu burtica rotunjită de lapte.
E nevoie de mai mulți visători.
“Orice ajutor e bine-venit. Și orice viață e importantă”, spun Roxana și Cristina.
Dacă găsiți un animal în primejdie, dacă doriți să donați hrană pentru animale sau să fiți voluntari, sunați la 0748 395 859
Dacă doriți să donați bani, iată contul:
Cont RON: RO38INGB0000999908976025
Deschis la: ING Bank Bucuresti Centrala, Cod SWIFT: INGBROBU
Vânătorii din funcții
În România, nu există nici o instituție de stat care să se ocupe de salvarea și reabilitarea animalelor sălbatice. Toate inițiativele de acest fel sunt lansate și susținute de ONG-uri. Pe lângă cele trei centre, de la Focșani, Târgu Mureș și București, există un orfelinat pentru ursuleți, în Harghita, Inițiativa Drepneaua Neagră, dedicată unei specii de păsări, în București, și Prietenii Berzelor, în Cristian, Sibiu.
În schimb, Ministerul Mediului a pus în dezbatere, în iunie, un proiect de OUG, care permite împușcarea a 140 de urși și 94 de lupi. În mai, Ministerul Apelor și Pădurilor a aprobat împușcarea a 440.000 de ciocârlii, până în 2020.
Iar ministrul Agriculturii, Petre Daea, a anunțat, la începutul lui iulie, că România va cere derogare de la UE, pentru reducerea efectivelor de cormorani”. Ministrul susține că există 100.000 de cormorani în țara noastră. Ornitologii spun că numărul e mult mai mic, în jur de 9.000.
Capitalele și ”sălbaticii”
Biodiversitatea reprezintă cuvântul de ordine în marile capitale europene. Madridul are un Plan de Biodiversitate și Infrastructură Verde, aprobat de Primărie. Municipalitatea madrilenă finanțează și Centrul pentru Recuperarea Animalelor Sălbatice (CRAS).
Berlinul se mândrește că în oraș densitatea vulpilor e mai mare decât în pădure. Primăria are o strategie pentru a proteja și înmulți speciile de animale sălbatice și de plante din parcurile orașului.
De douăzeci de ani, Parisul are o strategie privind biodiversitatea, pe care a și proclamat-o, în 2016, drept cetățean de onoare al orașului. Capitala Franței a adoptat recent 71 de măsuri, dintre care 18 privesc animalele sălbatice, “pentru ca animalele să trăiască mai bine în Paris”.
Primăria are un departament de ecologie urbană, care se ocupă, printre altele, de “invizibilii orașului”, cum îi numea un cotidian parizian: vulpile, șoimii, lebedele și alte 1.400 de specii de animale sălbatice. Sunt lăsate să crească în voie buruienile, se împrăștie cu 90 la sută mai puține insecticide. La Notre-Dame cuibăreau, până la incendiu, în jur de 50 de vulturi.
Peste Canal, la Londra, autoritățile deplâng faptul că, deși excelează în infrastructuri verzi, metropola a rămas, paradoxal, fără vrăbii, banalele vrăbii. Mai sunt foarte puține. Iar asta, consideră biologii, e un indiciu că poluarea din capitala Marii Britanii a depășit cota de alertă. Într-un loc unde nu supraviețuiesc aceste mici vietăți descurcărețe, nici oamenii nu se pot simți în largul lor.
