„Mi-e groază”. Strigătul medicului Cătălin Cîrstoveanu din secția de ATI de la Marie Curie, care rămâne fără asistente: „Copiii bolnavi din România nu au unde să se ducă”

Dr. Cătălin Cîrstoveanu, șeful secției ATI nou-născuți de la Marie Curie, vorbește despre o situație ajunsă la limită. Șapte asistente au plecat, posturile nu pot fi ocupate, graficele de lucru nu mai pot fi acoperite, iar cinci paturi riscă să fie închise. În același timp, între 10 și 15 copii se află pe lista de așteptare.

Medicul spune că se teme de ziua în care va trebui să refuze și mai mulți copii. Se teme de telefoanele medicilor din țară, care îi spun că au un nou-născut pe moarte și că singura lui șansă este transferul la București. Se teme de clădirea nouă, de 22 de milioane de euro, care ar putea rămâne goală pentru că nu există personal.

Dar cel mai mult se teme de acea alarmă la care nimeni nu poate ajunge la timp.

Șapte asistente au plecat, iar posturile au rămas goale

Șapte asistente au plecat de pe secția de ATI a Spitalului de Copii Marie-Curie, iar posturile lor nu au fost ocupate. Medicul Cătălin Cîrstoveanu spune că a cerut deja reducerea cu cinci a numărului de paturi, pentru a-i putea proteja pe copiii internați și pe oamenii care încă intră în ture. Din toată țara, alți 10-15 nou-născuți pot aștepta în același timp un loc la Marie Curie.

În timp ce secția actuală se pregătește să piardă paturi, lângă ea este aproape gata o extindere de 22 de milioane de euro, cu alte 20 de locuri, săli de operație, incubatoare și aparatură modernă. Clădirea poate fi terminată. Problema este că nu există suficienți oameni care să lucreze în ea.

„Nu au unde să se ducă. Copiii bolnavi din România nu au unde să se ducă”, spune medicul care conduce secția de terapie intensivă pentru nou-născuți.

Criza nu a izbucnit într-o singură zi. S-a construit lent, prin concedii de maternitate, concedii medicale, epuizare și demisii care nu au mai fost urmate de angajarea altor oameni. Cătălin Cîrstoveanu povestește că unele dintre asistentele care au plecat erau oameni formați în secție, atașați de echipă și de munca făcută acolo. Au rezistat până când nu au mai putut.

„Asistentele își dau demisia pentru că sunt foarte, foarte implicate în muncă și nu mai fac față sarcinilor pe care le au în fiecare zi. De ce să stea aici și să nu meargă în altă parte? Ele au fost foarte atașate și impresionate, de-a lungul timpului, de ceea ce am făcut și facem împreună în acest loc. Însă unele mi-au spus clar, plângând: «Nu mai rezistăm». Și au plecat. Iar plecarea lor nu înseamnă și ocuparea acelor posturi. Plecarea lor a însemnat un loc gol pentru o perioadă de câțiva ani. Asta înseamnă. Trebuie să fim toți solidari ca să se întâmple ceva bun în această țară”, spune medicul.

Nu salariile sunt singura problemă. Munca devine tot mai grea pentru cei care rămân, deoarece sarcinile celor plecați sunt împărțite între tot mai puține asistente. Atunci când o asistentă intră în concediu de maternitate, în locul ei ar trebui să poată fi angajată o debutantă. Aceasta trebuie pregătită, supravegheată și învățată să lucreze cu cei mai fragili pacienți ai spitalului. Nici această înlocuire nu mai este însă posibilă.

„Toate sarcinile revin unui număr din ce în ce mai mic de asistente. Iar asta s-a încheiat”, avertizează medicul.

Trei asistente într-o noapte, pentru 27 de copii în stare gravă

Conform standardului de îngrijire invocat de medic, în secție ar trebui să existe o asistentă pentru un pacient sau pentru cel mult doi pacienți. În realitate, spune Cătălin Cîrstoveanu, o asistentă ajunge să aibă grijă de trei, patru sau chiar cinci copii. În unele ture de noapte pot rămâne numai trei asistente pentru întreaga secție, în care sunt 27 de nou-născuți.

„Mi-a spus asistenta-șefă, aproape plângând, că, dacă în luna august cineva pleacă în concediu medical, dacă se întâmplă ceva, s-a terminat. Nu avem grafice. Într-o secție cu 27 de copii, să ai trei asistente într-o noapte este dezastruos. Vorbim despre copii care vin din sala de operație cu instabilitate hemodinamică gravă, cu insuficiență respiratorie gravă, care au câte 10-15 pompe conectate”, explică el.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Asistenta-șefă l-a avertizat că o singură îmbolnăvire în plus, într-o perioadă în care trebuie acoperite și concediile, ar putea face imposibilă alcătuirea graficului de lucru. Nu mai este vorba despre a cere personalului să facă încă o tură. Medicul spune că oamenii nu mai au de unde să ofere ore suplimentare.

„Nu au cum să facă ture suplimentare. Pur și simplu, nu se mai acoperă graficul cu totul. Iar asta înseamnă închiderea secției. Pas cu pas, așa. Dacă mai stăm un an în situația aceasta, secțiile se închid”.

O asistentă pentru ATI neonatală se formează în zece ani

Chiar dacă cele șapte posturi ar fi deblocate imediat, criza nu s-ar încheia odată cu angajarea unor asistente debutante. Un om care intră pentru prima dată într-o asemenea secție nu poate fi lăsat singur lângă un copil ventilat mecanic, operat pe inimă ori conectat la ECMO. Pregătirea se face în ani.

Întrebat cât durează până când o asistentă poate rămâne singură lângă un astfel de pacient, Cătălin Cîrstoveanu răspunde fără ezitare: „Zece ani. Zece ani. Îi trebuie trei ani unei asistente care vine din actualul sistem de educație ca să ai curaj că nu face ceva grav. După câțiva ani vorbim despre șase ani, iar după nouă-zece ani ai curaj să o lași singură lângă un pacient în stare gravă. Cam asta este”.

În primii trei ani, echipa ajunge să aibă încredere că asistenta poate evita o greșeală gravă. După mai mulți ani, aceasta capătă experiență. Abia după nouă sau zece ani poate fi lăsată singură lângă un copil aflat într-o stare critică.

„Noi nu știm ce pierdem când pierdem acești oameni. Nu știm ce pierdem. Noi credem că vin alții”, spune medicul.

Experiența nu poate fi înlocuită printr-o semnătură sau prin publicarea unui anunț de angajare. Odată pierdută o asistentă formată în secție, pleacă odată cu ea ani de pregătire, nopți de gardă și reacții învățate în fața unor situații în care fiecare secundă contează.

Alarma care nu poate aștepta nici 30 de secunde

Într-o secție modernă, fiecare copil este monitorizat prin sisteme complexe. Există aparate, alarme și mecanisme redundante. Dar toate acestea au nevoie de un om care să vadă, să înțeleagă și să intervină. O tulburare gravă de ritm nu poate aștepta până când asistenta termină ceea ce face la un alt pat. Nici un copil care se destabilizează după o operație nu poate aștepta să-i vină rândul.

„Nu ne place să vorbim despre ceea ce facem noi din drag pentru acest loc. Dar acum este vorba despre ceva extrem de critic, despre lucruri importante pe care asistenta nu își permite să le rateze. Să nu își dea seama că este o tulburare gravă de ritm, în care un minut înseamnă enorm. De exemplu, seara, când ai doi pacienți care devin instantaneu critici, situația este foarte gravă pentru cel care este de gardă. Dacă ai trei, este un dezastru. De obicei, suntem medici voluntari, rezidenți voluntari, care oricum lucrează voluntar, unii dintre ei de ani, din drag”, explică medicul.

Când doi copii devin critici în același timp, întreaga echipă intră sub o presiune uriașă. Când sunt trei, situația devine, în cuvintele sale, „un dezastru”. Iar în noaptea dinaintea interviului, patru medici nu dormiseră deloc. Aveau simultan pacienți conectați la ECMO, copii pe filtrare, inclusiv un prematur de numai 900 de grame, și nou-născuți cu insuficiențe renală, respiratorie și hemodinamică.

„Asta este activitatea secției noastre. Avem simultan multiple cazuri. Astă-noapte, patru medici nu au pus geană pe geană. Nonstop”, spune Cătălin Cîrstoveanu.

Lipsa asistentelor este acoperită, atât cât mai poate fi acoperită, de medici specialiști, primari și rezidenți care vin sau rămân voluntar în secție.

„Am încercat să suplinim toate aceste lipsuri prin foarte multă muncă voluntară. Nu am vrut să clamăm lucrul acesta. Nu ne place să vorbim despre ceea ce facem noi din drag pentru acest loc.” Dar voluntariatul nu poate înlocui la nesfârșit o schemă de personal funcțională.

„Riscul este decesul”

Mult timp, echipa a încercat să nu transfere această povară asupra părinților. Medicii și-au asumat fiecare nereușită și au căutat mai întâi răspunsurile în propriile decizii. Poate un semn nu a fost observat la timp. Poate lipsea o anumită procedură. Poate se putea încerca altceva. Nu le-au spus părinților că sunt prea puțini oameni în secție sau că sistemul are alte priorități.

„Am încercat să nu le spunem părinților lucrul acesta, pentru că situația s-a degradat din ce în ce mai mult. Am spus: «Bine, nu este nicio problemă, suntem alături de finanțele țării», «Bine, înțeleg să le taie și salariile». Înțeleg și lucrul acesta. Mergem mai departe. Dar situația a devenit absolut gravă și există un risc mare pentru fiecare pacient”, mărturisește medicul.

Și acum, limita a fost atinsă.

„Acum îmi dau seama că, de fapt, poate ar fi trebuit să vorbesc mai de mult despre lucrul acesta”.

Când l-am întrebat care este cel mai grav risc pentru copiii internați, răspunsul lui este direct:

„Riscul este decesul. Știți cum este? Astăzi îmi este greu. Eu nu pot să ascund unui părinte acest lucru. De obicei, luăm asupra noastră toate lucrurile: poate nu am remarcat bine, poate nu am avut lucrurile respective, poate a lipsit o procedură specială. Dar noi nu le-am spus pacienților noștri: «Știți, suntem puțini, iar Guvernul are în acest moment alte priorități, trebuie să facă rost de bani»”.

Medicii care sună din țară și telefoanele la care le este rușine să răspundă

La Marie Curie ajung solicitări din spitale din întreaga țară. La celălalt capăt al telefonului se află un medic care are în față un nou-născut în stare critică și caută un loc în care acesta să poată fi salvat. Chiar și cu toate cele 27 de paturi deschise, între 10 și 15 copii pot aștepta un loc. Reducerea numărului de paturi ar face alegerile și mai crude.

„Ah, mi-e groază de momentul în care vom fi cu cinci paturi mai puțin. Absolut mi-e groază. Eu știu ce se întâmplă acum, când suntem cu 27 de paturi și sunt 10-15 copii pe lista de așteptare. Mi-e groază, absolut mi-e groază”, spune medicul.

Și, uneori, echipa nu mai știe ce să le răspundă colegilor din alte spitale.

„Uneori ne este rușine de colegii noștri și nu răspundem la telefon. Eu le spun colegilor mei: «Răspundeți voi, spuneți care este situația». Mi-e rușine să le răspund la telefon”.

Un nou-născut nu poate fi amânat săptămâni sau luni. Uneori nu are nici măcar câteva zile la dispoziție.

„Timpul acesta, acești copii nu îl au, din păcate. Unii poate au doar câteva zile”.

Cinci paturi care „vor deveni nume”

Medicul a depus de aproximativ două luni documentele prin care cere reducerea cu cinci a numărului de paturi din secție. Spune că i-a fost greu să facă acest lucru, pentru că știa ce va urma. Totuși, în lipsa personalului, menținerea tuturor locurilor ar pune în pericol atât copiii, cât și echipa care îi îngrijește.

„Trebuie să îi protejez pe acești colegi, această echipă pe care noi am format-o și care este foarte bine pregătită. Trebuie să păstrez echipa, pentru că oamenii pleacă”, explică el.

Plecarea oamenilor cu experiență poate provoca o ruptură care nu va fi reparată în câteva luni.

„Acesta este, de fapt, marele risc. Dacă ajungem să ne distrugem echipele medicale, asta nu vom accepta.”

Cele cinci locuri nu sunt însă doar cinci poziții eliminate dintr-un tabel.

„Sunt locuri care vor deveni nume. Sunt paturi și locuri care vor deveni nume în scurtă vreme”.

Iar atunci când acei copii nu vor mai putea fi primiți la Marie Curie, răspunsul medicului la întrebarea unde ar putea fi transferați nu lasă loc de interpretări.

„Nu se vor duce nicăieri. Nu au unde să se ducă. Copiii bolnavi din România nu au unde să se ducă”, a răspuns dr. Cătălin Cîrstoveanu, frânt.

O clădire de 22 de milioane de euro, care ar putea rămâne goală

În apropierea secției actuale este construită o nouă clădire pentru terapia intensivă neonatală, cu alte 20 de paturi. Investiția se ridică, potrivit medicului, la 22 de milioane de euro. Nouă milioane de euro provin din PNRR, iar restul banilor sunt din investiții private. Din partea comunității au fost strânse, spune el, aproximativ patru milioane de euro. În noul spațiu ar urma să existe săli de operație, RMN, incubatoare și aparatură de ultimă generație. Însă o clădire nu poate îngriji singură un copil.

„Nu avem personal”, repetă Cătălin Cîrstoveanu.

Legislația permite mai întâi construirea infrastructurii și abia apoi începerea procedurilor de angajare. Concursurile și pregătirea oamenilor pot dura luni, ani sau, în cazul unei asistente care trebuie să lucreze singură lângă un copil critic, chiar un deceniu.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

„Da, această clădire va fi goală pentru o vreme. Acesta este adevărul”.

Medicul spune că petrece zilnic patru sau cinci ore pe șantier, deoarece lucrările nu avansează singure și fiecare problemă trebuie împinsă spre rezolvare.

„Să stabilim un adevăr: nu le primim, ni le luăm”, spune el despre cheile noii clădiri.

Dispută cu ANAF pentru 175.000 de euro și constructori care lucrează pe datorie

Pe lângă lipsa personalului, proiectul se lovește și de probleme financiare. Cătălin Cîrstoveanu afirmă că fundația implicată în construcție a ajuns în instanță cu ANAF pentru recuperarea TVA. Suma este de aproximativ 175.000 de euro, bani care ar fi trebuit reinvestiți în aceeași clădire.

„Nu vor să returneze fundației TVA-ul, deși fundația a investit în această clădire, și nu ne putem recupera TVA-ul”, spune medicul.

Între timp, firmele implicate continuă lucrările, deși încasările întârzie. Potrivit lui Cîrstoveanu, unii dintre cei care lucrează la proiect ajung să se împrumute la bănci pentru a putea merge mai departe. Termenul invocat pentru finalizarea proiectului este 30 august.

„Oamenii aceștia lucrează pe datorie. Se împrumută la bănci ca să lucreze pentru noi, pentru că nu își primesc banii din PNRR și nu primesc nici banii de la mine. Și le-am spus: «Fraților, haideți să terminăm, pentru că la 30 august trebuie să terminăm»”.

În același timp, secția actuală riscă să piardă cinci paturi. Pentru șeful secției, aceasta este imaginea unui sistem care reușește să cumpere aparatura, să ridice clădirea și să pregătească inaugurarea, dar nu poate angaja oamenii fără de care investiția rămâne inutilă.

„Mă uit cu multă disperare la aceste lucruri care se întâmplă astăzi în țară”, spune el.

Săli de operație, RMN-uri și incubatoare care ar putea rămâne nefolosite

Noua clădire are săli de operație, incubatoare, aparatură și echipamente moderne. Fără medici și asistente însă, tehnologia nu poate salva singură niciun copil. Cîrstoveanu privește investiția aproape finalizată și spune că marile centre medicale nu pot fi tratate la fel ca orice altă structură din sistem. Centrele de transplant, marile secții de reanimare și spitalele care tratează cazurile cele mai grele au nevoie de o abordare diferită.

„Mă uit cu multă disperare. Nu pot decât să vă spun acest lucru cu multă durere. Și nu pot să spun că este degeaba, pentru că, în adâncul meu, simt că trebuie să facem ceva, să schimbăm situația actuală. Cel puțin situația de acum. Poate că trebuie să privim mai atent anumite locuri. Cred că și centrele de transplant pățesc la fel. Cred că și marile centre spitalicești, secțiile de reanimare, pățesc același lucru. Nu cred că trebuie să se întâmple la fel peste tot. Cred că este nevoie de o abordare diferențiată. Asta este ceea ce cred”.

Ce i-ar arăta ministrului sănătății într-un singur minut

Dacă ministrul sănătății ar intra în secție și ar avea doar un minut la dispoziție, Cătălin Cîrstoveanu nu i-ar prezenta un raport și nici nu i-ar arăta o organigramă. L-ar duce lângă paturi.

„I-aș arăta câteva cazuri. Și i-aș spune: «Uite, aici a murit unul astă-noapte. Noi ne-am chinuit patru-cinci luni și nu am mai avut ce să facem. Am făcut pentru el toate lucrurile din lume»”.

Apoi i-ar arăta copiii care încă trăiesc, dar care se află „pe un fir de viață”, în timp ce o singură asistentă se împarte între șase sau șapte paturi.

„Mai sunt și ceilalți, care se află pe un fir de viață, iar o asistentă se plimbă între șase-șapte paturi. Ajunge la fiecare câte cinci minute, o dată la câteva ore”.

Medicul își păstrează însă speranța că realitatea și această imagine ar putea schimba felul în care sunt luate deciziile.

„Toți au copii și știu ce înseamnă. Eu nu cred că lucrurile acestea vor trece neobservate. Cred că oamenii care sunt acolo sus vor reconsidera lucrurile și vor gândi puțin altfel această perioadă grea prin care trece România. Cred că oamenii care sunt acolo sus vor reconsidera lucrurile și vor gândi puțin altfel această perioadă grea prin care trece România. Nu așa trebuie făcut. România trebuie să lupte pentru oamenii ei, pentru oameni ca dumneavoastră, pentru copiii ei, pentru viitorul ei”.

„Când se termină și voluntariatul, acolo este moarte”

Cătălin Cîrstoveanu a lucrat într-un sistem în care, ani la rând, lipsurile au fost acoperite prin efortul oamenilor. Medicii au rămas peste program, au venit de acasă, au făcut voluntariat și au preluat sarcini pentru care nu existau suficienți angajați. Și lui îi place să lucreze voluntar acolo unde este nevoie.

„Mie îmi place să fac voluntariat acolo unde există lipsuri mari. Mie îmi place să fac lucrul acesta, îmi place să lucrez, lucrez din drag. Însă când se termină și lucrul acesta, acolo este moarte, credeți-mă”.

Peste 800 de copii, duși la tratament în alte țări

În ultimii șase ani, o parte dintre zborurile medicale de care depinde viața multor copii au fost făcute împreună cu Asociația Blondie. Colaborarea a început în pandemie, după ce compania privată cu care echipa zbura până atunci a dispărut. Înainte de acea perioadă, medicul urca uneori cu un copil intubat într-un avion de linie, printre ceilalți pasageri, pentru a ajunge la spitale din Italia, Germania sau din alte țări europene. După falimentul companiei și izbucnirea pandemiei, echipa medicală a colaborat cu TAROM și cu Blondie.

„Mă urcam în avion cu copilul, printre pasageri, cu copilul intubat, și aterizam în diverse zone ale Europei, cel mai frecvent în Italia și în Germania. Ce era să facem? Să-i lăsăm să moară?”, întreabă medicul.

Alternativa era ca acei copii să rămână în România fără posibilitatea unei intervenții. Și atunci copiii erau trimiși în străinătate. În paralel, echipa încerca să construiască la Marie Curie un centru complet de chirurgie cardiovasculară pediatrică. Un centru, subliniază dr. Cîrstoveanu, nu înseamnă doar o sală, nu un bisturiu și o lampă.

„Noi încercam să construim aici un centru de chirurgie cardiovasculară, iar când spun centru mă refer la chirurgi, intervenționiști, reanimare, monitorizare ulterioară, clinică ambulatorie și foarte multe alte lucruri. Trebuia să le oferim dreptul la viață celor foarte grav bolnavi, care nu puteau fi operați aici”.

De-a lungul carierei, medicul estimează că a însoțit sau a participat la transportarea în străinătate a peste 800 de copii, posibil 800-900. Pentru mulți dintre ei încă păstrează dosarele, biletele de avion și numerele de telefon. Unii îi scriu de ziua lor. Altora le răspunde după o săptămână sau chiar după două luni. Nu toți au supraviețuit.

„Da, da… mă trezesc cu multe mesaje. Uitați, de ziua mea, acești oameni dau multe mesaje. Pe unii îi mai uit, dar totuși le răspund cu multă implicare, să sperăm. Chiar dacă uneori răspund după o săptămână sau două luni. Acești copii… Unii, să știți, nu au reușit. Au fost bolnavi, dar au avut certitudinea că, cel puțin, toți am încercat să le aducem viața, chiar dacă lucrurile erau foarte grave”.

Momentul în care decide să plece este acela în care știe că un tratament posibil în altă țară nu poate fi făcut în România. Uneori, între decizie și decolare au trecut numai patru ore.

„Când știu că lucrurile se pot face în altă parte, indiferent despre ce este vorba, atunci plecăm imediat. Atunci când știu că noi nu mai putem să facem acel lucru, plecăm imediat. Și am plecat în toate colțurile lumii. Am avut cazuri în care, în patru ore, ne-am urcat în avion”.

Heliportul, gata, dar nefolosit: „Icoana măiestriei neputinței noastre”

La Spitalul Marie Curie există un heliport construit de mai mulți ani, dar care nu poate fi folosit. Pentru operaționalizarea lui ar fi nevoie, potrivit medicului, de cinci oameni. Cătălin Cîrstoveanu îl descrie printr-o formulare care rezumă o mare parte din lupta sa cu sistemul:

„Este icoana măiestriei neputinței noastre acest heliport. Nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred, pur și simplu. Nu-mi vine să cred. Nu-mi vine să cred. Este gata și nu putem să angajăm cinci oameni ca să operaționalizeze acel heliport”.

A fost construit pentru ca nou-născuții în stare critică să poată fi aduși direct la spital, fără transferul prin aeroport și apoi prin traficul Bucureștiului. Iar pentru un copil critic, minutele nu înseamnă doar timp.

„Pierdem bani. Pierdem bani, iertați-mă. Pierdem bani, pierdem vieți, pierdem timp, complicăm lucrurile, ne dăm cu stângul în dreptul, ne tăiem craca de sub picioare. Așa suntem noi, românii!”

Medicul spune că ar fi suficient ca heliportul să salveze o singură viață într-un an pentru ca întreaga investiție să își fi dovedit rostul.

„Uneori, știți ce le spuneam tuturor? «Băi, dacă este unul pe an care trăiește datorită acestui heliport, este suficient». O viață valorează mult mai mult de un milion de dolari. Dacă acest heliport ajută un singur om să trăiască, este suficient pentru anul acela”.

L-am întrebat dacă au existat deja cazuri în care heliportul ar fi fost necesar, dar nu a putut fi folosit.

„Da, evident. Evident că da”.

Copilul pe care medicii îl așteptau și care a ajuns mort

Ideea construirii heliportului a pornit chiar de la un copil care a aterizat pe Aeroportul Băneasa și a fost transportat apoi cu ambulanța până la Marie Curie. Patru medici îl așteptau în spital. Când a ajuns, era prea târziu.

„Așteptam un copil care trebuia să vină de la Băneasa. Aterizaseră cu el acolo, nu mai știu de unde venea. L-au dus la Băneasa, au aterizat, iar de la Băneasa au venit cu el. Săracul copil era foarte grav. Stăteam patru doctori și îl așteptam. Ne uitam prin Urgențe. A venit și ce să facem? Resuscitam un mort.

Și de acolo am pornit cu acest proiect. Dacă unul moare pe un drum, pe un drum dintre zeci, de ce să nu facem autostrada acolo? Nu? Nu așa?”

„Nu cred că suntem săraci. Cred doar că împărțim banii cum nu trebuie”

Cătălin Cîrstoveanu, șeful Secției de Terapie intensivă Nou Născuți, a lucrat în urmă cu 25 de ani între pereți degradați și cu tuburi refolosite. Astăzi conduce o secție dotată cu tehnologie de ultimă generație și recunoscută internațional. Vechea sărăcie era lipsa aparaturii. Noua sărăcie este o clădire modernă în care nu mai sunt suficienți oameni. Medicul refuză însă ideea că România nu are bani.

„Nu vreau să folosesc cuvinte dure, dar eu nu cred că suntem săraci. Cred doar că împărțim banii cum nu trebuie”.

Pentru a înțelege dimensiunea problemei, Cîrstoveanu reduce criza la costul câtorva posturi.

„Păi, știți ce înseamnă o asistentă angajată? O asistentă angajată înseamnă 4.000 de euro lunar. Și ce înseamnă 20.000 de euro lunar?”.

Într-un calcul detaliat, medicul estimează un cost total de aproximativ 3.000 de euro pe lună pentru fiecare asistentă, cu salariul și obligațiile plătite de stat. Pentru cele șapte asistente care lipsesc ar fi nevoie de 21.000 de euro lunar, aproximativ 250.000 de euro într-un an.

„Uite, o asistentă are un salariu de 1.500 de euro. Statul mai plătește încă 1.500, deci 3.000 de euro pentru o asistentă. Șapte asistente înseamnă 21.000 de euro pe lună. Într-un an, 250.000 de euro. Acesta este prețul. Dar știți cât costă o viață? Șapte asistente înseamnă 250.000 de euro anual, iar o viață, cuantificată așa cum o fac finanțiștii, înseamnă o jumătate de milion de euro. Atât valorează o viață într-un an”.

Secția salvează anual între 250 și 300 de copii.

„Noi salvăm sute, 250-300. Despre asta este vorba. Nu știm să împărțim banii cum trebuie”.

Sunt bani puțini, dacă te gândești la teama asistentelor care intră în tură și știu că vor trebui să răspundă pentru mai mulți copii în stare critică decât poate supraveghea în siguranță un singur om.

„Ceea ce facem acum, chiar și cu mult voluntariat, nu are nicio legătură cu ce era atunci. Dar văzând asistentele și groaza de pe fețele lor când intră în tură, groaza cu care intră în tură, și când văd ce pacienți avem, aș face și acum, și ieri, și mâine același lucru. Ar trebui să vorbesc mai devreme despre acest lucru”.

Groaza cea mai mare este lista de așteptare

Cătălin Cîrstoveanu nu poate numi un singur copil despre care să spună că a murit exclusiv din cauza lipsei de personal. Echipa refuză aproape instinctiv o asemenea concluzie. Medicii vin de acasă atunci când situația este gravă. Uneori, în mijlocul nopții, doi sau trei oameni se întorc la spital pentru a ajuta.

„Vreau să spun următorul lucru. Toți acești oameni, echipa pe care o am, aproape că nu acceptă să vorbim despre lucrul acesta. De ce? Pentru că ei vin de acasă când este greu. Când noaptea se întâmplă ceva, mă trezesc cu doi-trei doctori care vin de acasă. Noi nu acceptăm mental lucrul acesta, pentru că nu putem să dormim dacă ni se întâmplă asemenea lucruri. Nu vrem să acceptăm lucrul acesta. Dar știți cum este când ești pe buza prăpastiei și ești acolo. Cred că este momentul oportun să se întâmple altceva”.

Există însă o povară pe care medicul spune că nu o mai poate purta singur: lista copiilor care nu au încă un loc.

„Groaza noastră este lista de așteptare. Am încercat să împart responsabilitatea mea cu următorul șef care va fi aici, colega mea, Mihaela. I-am spus să preia și ea această povară incredibilă, pentru că nu pot să o port singur. Haideți să o împărțim între noi”.

Apoi, cel mai greu moment este telefonul dat înapoi către spitalul care ceruse transferul.

„Acea listă enormă de pacienți este pentru noi ceva foarte grav. Când mergem și îi sunăm pe colegi și le spunem: «Păi, a murit. Și acesta a murit», lucrul acesta înseamnă enorm”.

De aceea a fost construită extinderea. De aceea au donat oamenii. De aceea au intrat în proiect companii mari. Pentru ca acel telefon să nu mai trebuiască dat.

„Dacă pacienții mor din cauza lipsurilor, este inacceptabil în 2026”

În secție ajung și medici din străinătate. Recent, povestește Cîrstoveanu, două doctorițe de la o universitate cunoscută din Statele Unite au vizitat echipa. Diferențele nu sunt întotdeauna în favoarea celor veniți din centrele occidentale. Acolo, rezidenții pot ajunge să aștepte pentru a intuba un pacient. La Marie Curie, rezidenții învață să monteze aparate de dializă și să îngrijească nou-născuți extrem de gravi. Moartea unui copil rămâne o traumă, dar poate fi acceptată atunci când echipa știe că a făcut tot ce era posibil.

„Când acești pacienți mor aici și au fost foarte bine tratați, suntem liniștiți. Am făcut ceea ce trebuia”.

Există însă o limită pe care medicul nu o poate accepta.

„Dacă apar lipsuri și pacienții mor aici din cauza lor, acest lucru este inacceptabil. Este inacceptabil în 2026”.

Banii există, dar trebuie mutați acolo unde se face medicină

Mesajul dr. Cătălin Cîrstoveanu pentru cei care pot debloca posturile nu este doar o cerere de bani. Medicul crede că sistemul trebuie să facă diferența între spitalele în care există pacienți, echipe, performanță și intervenții complexe și structurile menținute artificial, în care se fac puține lucruri sau chiar internări fictive.

„Cred că este vorba despre mai mult decât un pix. Este nevoie de o privire mult mai atentă asupra a ceea ce se întâmplă. Eu nu cred că trebuie ținute în viață structuri fictive, mă refer la locuri în care nu vine nimeni, unde se fac internări fictive, ca să mă înțelegeți. Cred că trebuie ținute în viață astfel de locuri, precum acesta. Cred că trebuie să avem curajul să vedem evoluția naturală a locurilor în care trăim, a spitalelor în care lucrăm. Eu cred că avem suficienți bani. Cred că acești bani trebuie doar luați dintr-un loc și puși în locurile în care se face medicină și performanță în România”.

Într-o urgență, spune el, primele sprijinite ar trebui să fie marile centre universitare și centrele de excelență. Dar problema nu se rezolvă numai pentru această vară. Dacă posturile vor fi din nou blocate peste cinci ani, sistemul va pierde din nou oamenii pe care îi formează acum. Este nevoie de un plan pe termen lung, nu doar de o excepție temporară.

„Sper ca lucrurile să fie făcute cu multă înțelepciune și să existe și un scenariu pe termen lung pentru medicina românească”.

Cîrstoveanu este convins că Marie Curie nu este singurul loc ajuns la limită. Alte secții, centre de transplant și spitale mari pot trece prin aceeași criză fără ca medicii să fi ales să vorbească public.

„Poate că alții nu au avut niciun chef să vorbească și au lăsat, pur și simplu, lucrurile să se strice”.

„Oamenii aceștia sunt aurul medicinei”

Situația de la Marie Curie nu este, în opinia sa, un caz izolat. În alte spitale, oamenii poate nu au vorbit și au lăsat lucrurile să se degradeze în tăcere.

„Nu este vorba doar despre noi, aici. Noi suntem un caz și sunt convins că sunt foarte multe asemenea cazuri în țară în acest moment. Poate că alții nu au avut niciun chef să vorbească și au lăsat, pur și simplu, lucrurile să se strice. Pur și simplu”.

Un spital modern are nevoie de clădiri, echipamente, aparate și săli de operație. Dar toate acestea nu pot înlocui oamenii care au fost pregătiți ani la rând să le folosească. Pentru Cătălin Cîrstoveanu, asistentele și medicii cu experiență sunt adevărata avere a medicinei românești.

„Omul este cel care contează. Educația, oamenii în care s-a investit de-a lungul timpului, oamenii care au experiență deosebită, oamenii care știu să facă lucrurile, aceștia sunt aurul medicinei. Sigur, trebuie puși și într-un cadru cu o infrastructură de excepție, cum este și la noi. Atunci nu mai există nicio diferență. Și, dacă pui și puțină inimă, poate fi mai bine decât afară. De ce nu?”.

Eva Maria, Maria Ioana, Olivia, Demetra

La finalul interviului, Cătălin Cîrstoveanu este, ca întotdeauna, pe holurile secției de ATI, locul unde viața, moartea, speranța și neputința se contopesc. Pe fundal se aude aparatul care urmărește bătăile unei inimi. Îl întreb cine sunt copiii care așteaptă un semn, o șansă la viață. Caută lista.

Eva Maria.

Maria.

Ioana.

Olivia… sunt mai multe Olivia.

Demetra.

Ele nu sunt paturi. Nu sunt exceluri, documente și nici rapoarte. Sunt copii care nu au luni sau ani la dispoziție și care așteaptă o singură șansă de la țara lor.

„Acelea ar putea fi niște vieți salvate”, îi spun.

Iar în secție, aparatul continuă să numere bătăile inimii.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro