Studiul creierului, de la cimpanzei până la inteligența artificială. „Creierul lui Einstein era de mărime chiar puțin sub medie. La Lenin, comuniștii au oprit experimentele”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Specialistul în neuroștiințe Alexandru Babeș, autorul cărții „Povestea creierului”, vorbește, într-un interviu pentru Libertatea, despre experimentele crude ale medicilor de odinioară ca să înțeleagă bolile minții, ce avea special creierul lui Einstein și cât de aproape suntem de un creier artificial care să ne asigure nemurirea.
Cuprins:
„Să nu ne dorim să fi trăit în altă perioadă, pentru că medicina, până la începutul secolului XX, mai mult omora pacienții decât îi vindeca”, amintește cercetătorul Alexandru Babeș, 51 de ani, profesor doctor la Facultatea de Biologie a Universității din București. Este și autorul cărții „Povestea creierului”, publicată la Editura Humanitas, în care a povestit despre medicii care au studiat organul minții și despre procedurile riscante folosite în tratarea pacienților.
Mai mult, creierul oamenilor considerați geniali trezea o curiozitate irezistibilă. Așa s-a născut și povestea unui doctor care ar fi furat creierul lui Albert Einstein, tocmai ca să-l studieze. În URSS, aparatul de propagandă ar fi dat creierul lui Lenin cercetătorilor, dar tot comuniștii au oprit experimentul, temându-se de ce ar fi putut arăta datele studiului.
După atâția ani de studiu, creierul încă ascunde secrete. Metodele de a le afla au devenit, însă, mai etice și mai puțin riscante, mai spune profesorul Babeș, un împătimit al comunicării științifice.
„Era aproape o pandemie de neurosifilis”
Libertatea: În prima parte a secolului XX, medicii au tot căutat soluții pentru tulburările de sănătate mintală. Una dintre metodele pe care le-ați prezentat este infectarea cu forme ușoare de malarie.
Alexandru Babeș: Și un medic român de la București, Mihai Ciucă, a încercat să trateze neurosifilisul (n.r. – infecție a sistemului nervos, complicație a sifilisului netratat, care afectează creierul și cauzează tulburări mintale) prin malarioterapie. Nu a făcut-o de capul lui, malarioterapia era la modă, acel austriac Julius Wagner-Jauregg luase premiul Nobel, în 1927, pentru această terapie foarte riscantă. Infectarea pacienților cu niște paraziți care puteau fi letali ne arată cât de disperați erau oamenii în căutarea unei soluții.
La începutul secolului XX era aproape o pandemie de neurosifilis, un sfert dintre paturile dintr-un spital erau ocupate cu astfel de pacienți. Malarioterapia a avut un oarecare succes, iar acel cercetător român a infectat pacienții cu un microorganism adaptat pentru maimuțe. Spre surprinderea lui, lucrurile s-au agravat, a constatat că microorganismul respectiv devenea foarte virulent și a oprit repede investigațiile. Era o perioadă în care se puteau face lucrurile astea fără prea mare control. Azi ar fi inacceptabil un astfel de tratament.
- Și nu se cunoșteau consecințele.
- Nu prea știau ei ce făceau, medicii aveau și o libertate mai mare. În carte am pus și povestea cu lobotomia (n.r. – se încerca astfel tratarea unor afecțiuni psihiatrice precum anxietatea și tulburarea bipolară). Pornind de la niște experimente făcute pe doi cimpanzei, s-a trecut imediat la oameni. Au început să aplice o intervenție brutală, să dea o gaură în craniul cuiva și să taie din substanța albă, pentru că au văzut că doi cimpanzei au devenit mai docili după acel experiment. Cred că o concluzie care s-ar putea trage din carte ar fi că suntem norocoși să trăim acum. Să nu ne dorim să fi trăit în altă perioadă, pentru că medicina, până la începutul secolului XX, mai mult omora pacienții decât îi vindeca.
Intervenție pe creier în birou, în prezența jurnaliștilor
- Leucotomia, pe care ați amintit-o, de asemenea, în „Povestea creierului” ce fel de intervenție era de fapt?
- Era o formă de lobotomie, unii îi spuneau „leucotomie”, alții „lobotomie”. Leucotomia înseamnă să tai substanța albă, lobotomia presupune să distrugi aria prefrontală, ceea ce nu s-a făcut. De regulă încercau să o deconecteze de restul creierului ca și cum ai scoate o placă de la calculator, pur și simplu o decuplezi de la restul circuitelor.
Medicul Walter Freeman, în Statele Unite, redusese intervenția la ceva banal care se putea face chiar la el în birou. Cu o sulă ascuțită și cu un ciocănel intra pe lângă ochi, spărgea placa subțire a creierului din spate, intra cu segmentul ascuțit în creier și cu mișcări laterale secționa conexiunile cortexului prefrontal cu restul creierului. Era și o poză – nu am avut copyright pentru ea – cu Freeman făcând intervenția asta în birou, înconjurat de presă.
- Ca la un eveniment.
- Da, era și puțin marketing acolo. Toți acei oameni voiau să facă un bine, dar s-au lăsat orbiți de egoul lor.
- O terapie de pe la 1800, care se practică și în prezent în cazurile severe de depresie, este cea cu electroșocuri. S-a utilizat și în boli neurologice, în epilepsie?
- Savanții, cei mai mulți erau unguri, au constatat că majoritatea pacienților cu epilepsie nu sufereau de psihoză. Epilepticii aveau o incidență mult mai mică de schizofrenie față de restul populației, iar cercetătorii au crezut că poate convulsiile îi protejează cumva. S-au gândit să introducă deliberat convulsiile fie cu insulină sau cu alte substanțe, fie cu electrozii puși la cap. Dar nu aveau o bază științifică. N-a funcționat pentru tratarea schizofreniei, în schimb s-a constatat că merge la depresivi. Prin încercare-eroare s-a obținut succesul.
Descoperirea lui Alzheimer, considerată de alți medici „ușor exotică”
- Auguste Deter, prima persoană diagnosticată cu boala Alzheimer, avea, potrivit investigațiilor lui Alois Alzheimer, niște fibre încâlcite în interiorul neuronilor corticali. De ce inițial descoperirile psihiatrului la nivelul creierului pacientei nu au primit suficientă atenție din partea comunității științifice?
- El a prezentat mai întâi cazul unei singure paciente, Auguste Deter, și a cules mai târziu încă șase cazuri. În momentul respectiv (n.r. – 1906) nu prea se credea că există o bază organică a disfuncției mintale. Foarte mulți făceau o distincție care vine de la Descartes, acest dualism între minte și creier, și erau convinși că bolile mintale sunt de domeniul minții. Și că nu vom găsi o cauzalitate. Ce a găsit el a fost considerat la început ușor exotic, dar treptat lucrurile au fost din ce în ce mai clare.
Chiar Emil Kraepelin, șeful lui Alzheimer, l-a susținut, deși era împotriva psihiatriei biologice. Și el credea că sunt probabil disfuncții biochimice, dar nu credea că se vor găsi ușor leziuni. Iată că Alzehiemer a găsit o bază organică pentru demența relativ timpurie, a făcut corelația între simptome și ce se întâmplă în creier. A fost prima boală mintală cu origine clară detectabilă pe țesutul nervos.
„Einstein era capabil de experimente mintale”
- O altă poveste din volum este cea legată de creierul revoluționarului rus Vladimir Lenin, păstrat după moartea acestuia la Institutul pentru Cercetarea Creierului, instituție creată chiar cu scopul de-a investiga „genialitatea” conducătorului partidului bolșevic. Și creierul fizicianului Albert Einstein a fost cercetat. În ce moment a apărut acest interes pentru organul minții unor persoane faimoase?
- Cred că a existat o fascinație de prin secolul XIX pentru creierele personalităților, chiar dacă nu existau atunci mijloace prin care să poată fi explicată genialitatea cuiva. Au fost și surprize. De exemplu, creierul lui Einstein e de mărime chiar puțin sub medie. Există și o poveste, se pare că anatomopatologul care a făcut autopsia a prelevat creierul fără știrea familiei, l-a furat.
Creierul a ajuns până la urmă într-o instituție de studiu și acolo au constatat că în zona parietală, asociată cu imagistica vizuală, creierul avea o configurație specială. Ar putea explica – speculând acum – de ce Einstein era capabil de experimente mintale. Încerca să își imagineze situații aparte și de aici trăgea concluzii.
De exemplu, se imagina călătorind pe o rază de lumină, chiar el povestea cum asta i-a relevat niște adevăruri despre relativitate.
Iar în ce privește creierul lui Lenin a fost un exercițiu de propagandă. Până la urmă, l-au oprit chiar comuniștii, pentru că le-a fost teamă de ce ar fi putut să arate un studiu științific corect.
Când Oskar Vogt le-a spus că sunt niște neuroni mari în creierul lui, au fost mulțumiți. Dar când le-a propus să facă și comparații, să vadă și creierele altor oameni – alcoolici sau cu probleme neurologice –, Stalin a refuzat și nu s-a mai publicat nimic despre creierul lui Lenin.
Descărcarea hărții creierului, o cale spre nemurire
- Legat tot de cercetările despre creier, în ce măsură ar putea avea succes companii precum Neuralink, fondată de Elon Musk?
- Sunt multe direcții în care se poate merge. E un teritoriu fascinant, am încercat în epilogul cărții să sugerez ce progrese s-au făcut în ideea de a citi activitatea corticală și de folosi această informație pentru a ajuta pacienții cu anumite disfuncții, de exemplu, pacienții tetraplegici. Și pe internet sunt filmulețe spectaculoase cu dispozitive care înregistrează activitatea neuronilor din cortexul motor și pot să descifreze intenția pacientului. Folosind acel tip de feedback, poți să controlezi cu informația asta un braț robotic care să te ajute să duci cana de cafea la gură, dacă nu poți să-ți controlezi brațele.
Mi-ar fi plăcut să includ în carte și povestea cu cititul viselor. Cercetători din Japonia au reușit să decodifice visele; unor subiecți le-au proiectat diverse ființe și obiecte și au înregistrat activitatea cortexului vizual în timp ce aceștia se uitau la ele. După care au înregistrat activitatea cortexului vizual în timpul somnului și au putut să compare patternurile de activare. Într-o oarecare proporție au avut succes și au reușit să identifice părți din visele subiecților. Neuroștiințele au la dispoziție și acest instrument din ce în ce mai prezent în viața noastră, machine learning. Când înregistrezi cu dispozitive, ai cantități uriașe de date, iar sistemele de inteligență artificială pot face ordine în ele.
- Credeți că sistemele de inteligență artificială vor fi din ce în ce mai imprevizibile?
- Nu e domeniul meu, sunt un diletant, doar citesc despre asta. O întrebare interesantă ar fi dacă inteligența artificială ar putea să devină conștientă de ea însăși, să dezvoltăm conștiință artificială. Lucrurile sunt dezbătute. Interesantă mi se pare și ideea de a-ți dobândi nemurirea downloadându-ți conectomul cerebral (n.r. – harta creierului) pe un suport artificial.
Știu că se lucrează la înregistrarea și cartografierea acestui conectom uman, dar munca este titanică, pentru că în creierul nostru sunt în jur de 100 de miliarde de neuroni și fiecare neuron face în medie legături cu alți 10.000 de neuroni, deci avem un număr imens de conexiuni sinaptice. Și e un tablou în continuă mișcare.
O pasiune din copilărie
- V-ați pus întrebări despre creierul uman încă din copilărie sau interesul a venit pe parcurs?
- Nu, a venit pe parcurs. Am copilărit într-o casă plină de cărți, am citit mult și am știut că vreau să mă ocup de știință. Amândoi părinții erau cercetători în alte domenii, iar pe mine m-a atras fizica. În liceu, am citit povestea fizicii din spatele bombei atomice. În plus, am avut un profesor excepțional la fizică, la liceul „Gheorghe Lazăr” în anii ’80; pentru un tânăr contează mult modelul pe care îl are. La creier nu m-am gândit atunci ca la un obiect de studiu.
Domeniul meu de specializare este fiziologia simțurilor, mă ocup de felul în care percepem durerea. Nu e imediat legat de creier. Dar am ținut în ultimii 15 ani un curs de neuroștiințe, unde o parte centrală e despre creier și am început să culeg povești. Mi s-a părut interesantă latura umană a celor care l-au studiat și m-am gândit că am șansa să îi atrag pe studenți mai bine cu istorisiri. Nu am scris o carte despre creier, ci despre oamenii care au abordat tema asta.
- Le-ați dedicat volumul „Povestea creierului” fiilor dumneavoastră. Sunt la vârsta la care îl pot citi?
- Cel mare ar putea să o citească, el are 14 ani și jumătate, dar acum e foarte ocupat cu Evaluarea Națională. Poate la vară, după examen. Celălalt e prea mic, are doar 12 ani. În mai, Editura Humanitas organizează la Ateneu conferințe pentru marele public și am fost invitat să țin o prelegere. O să-i aduc și pe ei acolo, să văd dacă le place. Încerc să îi atrag spre știință și cercetare, dar acum e mai greu, pentru că sunt multe tentații pe care eu nu le-am avut. Citeam mult, în absența altor distracții.
