Ultima generație de copii crescuți în centre de plasament. Reportaj Libertatea în „Casa Soarelui”- noul model de protecție care lasă în spate lagărele abuzurilor: „Mă mai gândesc uneori la părinții mei care s-au dus, la frate-miu”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când un copil își ridică ochii spre cer și mărturisește fără să ezite că cel mai mult îi lipsește familia, atunci știi sigur că în spatele zâmbetului vioi se ascunde un dor pe care nimeni altcineva nu îl poate stinge.
Cuprins:
Sistemul lui Alex
Alex are 14 ani și se află în sistemul de protecție socială de când el și frații săi au rămas orfani de ambii părinți. Folosește cuvântul „sistem” cum folosim noi „acasă”. Este asumat, a înțeles că este altfel decât colegii lui de la școală și face comparații între el și ceilalți.
Locuiește de câteva luni „la căsuța noastră”, împreună cu alți șapte băieți ca el, și spune că îi este „bine, foarte bine, e cel mai bine aici”. Întrebat ce îi lipsește cel mai mult, Alex se gândește scurt, dar nu în căutarea unui răspuns adecvat, ca la școală. El știe ce-i lipsește, dar pare că ezită să și mărturisească asta. Și apoi lovește cu o sinceritate care te lasă mut: „Familia, frate-miu...Bine, părinții mei s-au dus. Frații mei, da, că p-ăia îi mai am. Unul e la Malu, celălalt mi-a decedat acum cinci luni și unul e în Olanda”.
Căsuța asta din povestea lui Alex vorbește, de fapt, despre o mare schimbare. Încet, sistemul de protecție a copilului încearcă să lase în urmă marile centre de plasament – locuri care, pentru mulți copii, au însemnat doar un pat și, prea des, neglijență sau abuzuri – și să le înlocuiască cu case de tip familial. Sunt locuri în care câțiva copii cresc împreună, învață să împartă o masă, să-și serbeze ziua de naștere și să simtă, măcar puțin, că trăiesc într-un cămin, nu într-o instituție.
„Modelul este unul de tip familial. Vor fi doi într-o cameră, nu vor mai fi zece, cincisprezece. Vor locui aproximativ, șase, șapte într-o căsuță. Cu siguranță va fi altceva. Au bucătărie, vor învăța să gătească, vor fi permanent însoțiți și supervizați de către personalul care va fi zi de zi alături de ei și va fi un mediu apropiat de cel familial în care e o mamă care va avea șase copii sau șapte. Asta va găzdui această căsuță”.
iPhone, Vlog și fotbal
Alex împarte camera cu Robert. La 14 ani, visele lor nu sunt cu nimic diferite de ale altor adolescenți: se văd cândva pe un stadion plin de suporteri sau vloggeri în fața unei camere de filmat, cu mii de urmăritori. Până atunci, își doresc aceiași adidași la modă și același iPhone la care visează cei mai mulți colegi de generație. Au învățat însă devreme că un vis nu este întotdeauna suficient. Nu vorbesc despre viitor cu entuziasmul copilului care abia deschide ochii, ci cu prudență unui adult care a trecut prin multe.
„M-am gândit ce vreau să mă fac, normal. Fobalist aș vrea, dar nu știu dacă se poate. Depinde de viitor, nu știu...”
Unica lor șansă să scape de acest „nu știu dacă se poate” este să nu renunțe la școală. Au lângă ei însă două exemple care îi motivează zi de zi. Unul dintre băieții din Casa Noastră a finalizat cu brio studiile liceale, a luat Bacalaureatul, iar acum s-a înscris la facultate. Este o mare e reușită pentru un beneficiar al vechiului sistem de protecție. Al doilea exemplu este „domnul director” Vișinel Bălan, la rândul lui copil crescut de același sistem.
„Dacă nu investeau niște oameni în mine, eu nu ajungeam aici”
„Cheia succesului este să învățați. Dacă ați înțelege că asta este tot ce vă cerem! Acolo unde există performanță, eu voi investi întotdeauna, pentru că și eu am crescut ca voi. Dacă nu investeau niște oameni în mine, eu nu ajungeam aici”
Vișinel Bălan a preluat conducerea DGASPC Giurgiu în iulie 2025 și a avut neplăcuta surpriză să descopere că mai mult de jumătate dintre copiii aflați în sistemul de protecție din acest județ nu mergeau la școală.
A înțeles că este nevoie de ceva în plus, nu doar de sfaturi părintești pe care adolescenții din sistem nu mai aveau puterea să le urmeze, după atât amar de vreme cât au fost neglijați.
Doar trei din șapte copii mergeau la școală
„Am venit anul trecut și ...trei din șapte mergeau șa școală. Zic: «ce e asta». M-am dus în mai multe căsuțe și trei erau la școală, patru dormeau. «Păi și cum dorm? Păi, da, că n-au chef să meargă la școală» Atunci mi-am dat seama că singura soluție să pot să-i rup din zona asta de leneveală este să introduc niște stimulente financiare. Și am introdus stimulentul de 500 de lei pentru fiecare dintre copiii care, atenție, doar promovează. Deci poți să promovezi cu media 5 că-ți dau 500 de lei. Sau, anul acesta am introdus elementul «îți dau un iPhone, dacă reușești să iei peste media 8». Au reușit patru, dar la trei le-am luat un iPhone pentru că al patrulea a primit o vacanță undeva în afară pentru că a luat și Bacalaureatul cu o notă foarte bună. El a depus dosarul la mai multe facultăți, iar astăzi (n.r. 21 iulie) a plecat la Sibiu, la Academia Militară pentru înscriere. Vom vedea unde va fi admis. Este în desfășurare tot procesul. Cel mai mult mă bucură succesul lor. E cea mai bună realizare pe care tu ca om și ca părinte în general te bucuri pentru copilul tău: De aceea sunt aceste stimulente, tocmai ca să-i determin să înțeleagă să conștientizeze că educația este singura lor șansă să reușească în viață”
Potrivit lui Vișinel Bălan, în județul Giurgiu sunt puțin peste o sută de copii care se află în sistemul de protecție socială. Toți locuiesc acum în căsuțe de tip familial, parte din ele renovate, altele aflate în proces de amenajare unde încă se lucrează la finisaje și la reconfigurarea și mobilatul încăperilor.
Un televizor pentru Casa Soarelui
Fundația Ringier a donat un televizor pentru Casa Soarelui, unde urmează să fie găzduiți, începând cu luna august a acestui an, șapte sau opt adolescenți. Casa se află în municipiul Giurgiu, a funcționat și până acum în sistem de locuință de tip familial, însă imobilul era vechi și degradat. Intenția este ca, odată cu renovarea, noua casă să elimine orice urmă care să le amintească celor care vor locui aici că se află într-o instituție.
Vor fi amenajate dormitoare, fără paturi supraetajate, în care vor sta câte doi copii, două bucătării și o cameră de zi unde va fi amplasat și televizorul, alături de o canapea și o bibliotecă. Va fi locul în care copiii se vor aduna seara după școală, vor urmări un film, vor povesti despre ziua care a trecut sau vor sărbători împreună zilele de naștere și sărbătorile, așa cum se întâmplă în orice familie. Un spațiu gândit nu doar pentru relaxare, ci pentru momentele care îi apropie și îi ajută să simtă că aparțin unui cămin, nu „sistemului”.
