Veronica Anghel, profesoară în politici europene: „Procesul de integrare a Moldovei în UE este mai rapid decât a fost vreodată. Însă o integrare de facto rapidă nu este automat o integrare bună”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Republica Moldova și Ucraina au deschis recent primul cluster al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, cel dedicat valorilor fundamentale. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a spus că, prin această decizie, Uniunea Europeană a făcut un pas major în procesul de aderare. Procesul de integrare europeană a Republicii Moldova a crescut sentimenul de nerăbdare în rândul cetățenilor moldoveni, însă așteptările ar trebui gestionate cu pragmatism, ca să nu apară oboseala sau reacțiile inverse.
Cuprins:
În România, s-a format un curent pragmatic de gândire care argumentează că Republica Moldova are șanse mai rapide de integrare europeană decât Ucraina, iar cele două state nu ar mai trebui negociate politic la pachet. Pentru a afla dacă această strategie este una bună, Libertatea a realizat un interviu cu dr. Veronica Anghel, profesoară în politici europene.
„Politic și strategic, Republica Moldova și Ucraina nu pot fi complet separate. Securitatea Moldovei depinde profund de rezistența Ucrainei. Iar pentru UE, cele două dosare fac parte din același răspuns la agresiunea Rusiei și la reorganizarea ordinii europene. O insistență a Moldovei ca aderarea să fie exclusiv pe merit este de apreciat, dar nu cred că asta îi va aduce pe moldoveni mai aproape de integrare. Sigur, principiul meritului este important. Dacă Republica Moldova ar deveni mult, mult mai avansată decât Ucraina în procesul de reformă, atunci ar exista un argument serios pentru ca progresul ei să fie recunoscut separat. UE nu ar trebui să blocheze artificial o țară care livrează reforme reale. Dar până în acel punct, cred că este în beneficiul Republicii Moldova să rămână parte din logica geopolitică a aderării”, a explicat Veronica Anghel.
Anghel e profesor asociat la Centrul Robert Schuman pentru Studii Avansate, coordonează Programul de Guvernanță și Politică Europeană și conduce proiectul „Riscuri Globale pentru UE”. Cercetările sale actuale se concentrează pe rolul geopolitic al Uniunii Europene în ordinea globală și pe integrarea și extinderea europeană.
„Aș fi prudentă cu așteptarea promisiunii unei date fixe”
- Libertatea: Cetățenii din Republica Moldova sunt nerăbdători pentru momentul intrării Republicii Moldova în UE. Cer multe detalii, doresc un orizont rezonabil de timp, iar temerea este ca, dacă așteptarea va deveni prea lungă, să apară dezamăgirea din partea lor. Ce le-ați explica cetățenilor din Republica Moldova în legătură cu integrarea țării lor în UE?
- Veronica Anghel: Le-aș spune că nerăbdarea este legitimă. Republica Moldova aparține politic și strategic Europei, iar procesul de integrare nu trebuie împins într-un orizont vag, fără repere. Dar aș fi prudentă cu așteptarea promisiunii unei date fixe. Nicio extindere a UE nu a semănat cu cea de dinainte. Nici această extindere nu va semăna cu 2004, nici cu aderarea Croației. Moldova intră într-un proces de aderare într-un context de război, presiune rusă, vulnerabilitate energetică și reformă internă a UE. Integrarea de facto a Moldovei și Ucrainei este mult mai rapidă decât a fost vreodată înainte. Aș mai spune ceva important: integrarea rapidă nu este automat integrare bună. Dacă regulile pieței unice sunt aplicate unei economii care nu este pregătită, costurile pot cădea pe firmele locale, agricultori, administrații și cetățeni. Pot apărea câștigători și pierzători, iar frustrările sociale pot alimenta politica extremistă, antieuropeană și antidemocrată mai târziu.
Deci mesajul meu ar fi: da, procesul este deja mult accelerat; dar nu trebuie mimată pregătirea. Scopul este o aderare care face mai mult bine decât rău.
- Extinderea UE pare un proiect blocat la nivel politic. Pe de-o parte, există state din Balcani care se află în procesul de preaderare de mulți ani, pe de altă parte, statele din vecinătatea estică a UE (Ucraina și Republica Moldova) așteaptă și ele deschidere politică pentru acest pas. Islanda va organiza în această vară referendum pentru reluarea negocierilor de aderare. Ce regiune credeți că va sparge gheața? Cum ar putea arăta viitorul val de state care vor adera la UE?
- Nu cred că vom avea un val ca în 2004. Fiecare extindere a avut propria logică istorică. Extinderea spre sud a fost despre democratizare după dictaturi; extinderea din 2004 a fost despre reunificarea Europei după Războiul Rece; extinderea de acum este despre securitate, reziliență și controlul interdependențelor deja stabilite cu Ucraina sau Moldova. Muntenegru poate avansa mai repede tehnic. Moldova are un caz foarte puternic politic și strategic. Ucraina schimbă întreaga logică a extinderii, pentru că aduce în discuție securitatea europeană într-un sens direct. Islanda este un caz separat, pentru că este deja foarte integrată economic și instituțional în Europa.
Viitorul val va fi probabil diferențiat: unele state vor intra mai repede în anumite politici europene, altele vor avansa mai greu spre aderarea deplină. Dar trebuie evitată tentația politică de a grăbi aderări nepregătite. UE câștigă din piețe mai mari, forță de muncă, influență și securitate. Statele candidate însă pot plăti costuri sociale mari dacă intră fără instituții și economie pregătite.
- A devenit UE o entitate prea birocratică greu de mulțumit în procesul de aderare?
- Din contră. La nivel tehnic, UE este astăzi mult mai pregătită decât în anii anteriori să gestioneze extinderea. Comisia Europeană, serviciile tehnice, metodologia de negociere, mecanismele de monitorizare sunt mai dezvoltate decât erau la extinderile precedente. Există și o presiune politică reală pentru a simplifica procedurile și pentru a mișca procesul mai repede acolo unde se poate.
Aș spune chiar că opoziția unor lideri, precum Viktor Orbán, față de anumite dosare de extindere a activat multă creativitate procedurală în UE. Instituțiile europene au învățat să caute formule prin care procesul poate continua, chiar și atunci când există blocaje politice.
Deci problema principală nu este birocrația europeană. Problema este la statele membre și la politicienii care interpretează extinderea ca pe o amenințare sau o folosesc pentru a rezolva alte probleme interne: buget, agricultură, migrație, stat de drept, competiție economică sau conflicte electorale naționale.
Avantajele și dezavantajele desprinderii Moldovei de Ucraina în procesul de integrare
- Considerați oportun ca Republica Moldova să fie desprinsă de Ucraina în procesul de aderare? Există un curent pragmatic de gândire în România care susține că Republica Moldova are șanse mai rapide de integrare europeană, iar acele două state nu ar trebui negociate la pachet la nivel european.
- Politic și strategic, Republica Moldova și Ucraina nu pot fi complet separate. Securitatea Moldovei depinde profund de rezistența Ucrainei. Iar pentru UE, cele două dosare fac parte din același răspuns la agresiunea Rusiei și la reorganizarea ordinii europene.
O insistență a Moldovei ca aderarea să fie exclusiv „pe merit” este de apreciat, dar nu cred că asta îi va aduce pe moldoveni mai aproape de integrare. Sigur, principiul meritului este important. Dacă Republica Moldova ar deveni mult, mult mai avansată decât Ucraina în procesul de reformă, atunci ar exista un argument serios pentru ca progresul ei să fie recunoscut separat. UE nu ar trebui să blocheze artificial o țară care livrează reforme reale. Dar până în acel punct, cred că este în beneficiul Republicii Moldova să rămână parte din logica geopolitică a aderării. Moldova câștigă vizibilitate, protecție politică și greutate strategică tocmai pentru că dosarul ei este legat de securitatea Ucrainei și de răspunsul european la Rusia și la instabilitatea politicilor SUA în Europa.
- Mai există în rândul decidenților politici europeni ceea ce se cheamă „oboseală” pentru extindere?
- Aș spune că mai degrabă nu. Nu poate fi cineva obosit acum când extinderea este atât de centrală tuturor politicilor UE. Înainte era o oboseală legată de capacitatea administrativă și politică a UE de a primi noi membri. Acum este mai degrabă o anxietate: ce se întâmplă cu votul unanim? Cu bugetul? Cu statul de drept? Cu agricultura? Cu securitatea? Iar UE caută răspunsuri în toate direcțiile. Își reconstruiește relațiile externe cu aproape toți partenerii: de la Australia la Canada, Japonia, UK și țările din America Latină.
Totul se schimbă în felul în care UE își construiește relațiile, nu doar în politica de extindere.
- Credeți că UK s-ar mai putea întoarce în UE? Ce ar merita îmbunătățit în actuala relație UK-UE?
- Pe termen lung, da, este posibil ca Marea Britanie să se întoarcă în UE. Până atunci, cea mai bună cale este apropierea graduală. Astăzi vedem o schimbare de ton la Londra: nu se mai vorbește doar despre a lua distanță de UE, ci despre o relație mai pragmatică. Dar nu totul trebuie rezolvat prin aderare și nici nu ar trebui grăbită această discuție. O eventuală revenire a Marii Britanii nu ar semăna cu aderarea din 1973. Nicio extindere nu a semănat cu precedenta, iar o eventuală readerare britanică ar fi diferită: UK ar reveni într-o Uniune schimbată, după războiul din Ucraina, după pandemie, după noile dezbateri despre securitate și extindere. Și UE ar primi o Mare Britanie schimbată de experiența Brexitului.
Relația UK-UE poate deveni mult mai bună între timp prin acorduri sectoriale: apărare, poliție, cercetare, climă, comerț, standarde veterinare, mobilitate pentru tineri. Și coordonare în politica externă. Asta ar aduce beneficii concrete fără a cere imediat o decizie politică maximală.
- Proiectul Canada în UE, vehiculat în spațiul public, reprezintă o utopie?
- Tehnic, nimic nu este complet imposibil în politica europeană. UE este o entitate mult mai flexibilă decât pare din exterior. Tratatele spun că statele care aderă trebuie să fie „europene”, dar ce înseamnă să fii european nu este definit doar de geografia istorică. Este definit și de valori, alianțe, interdependențe, instituții și opțiuni strategice.
Dar o eventuală aderare a Canadei ar cere un nivel enorm de creativitate politică și juridică. Iar o asemenea creativitate nu apare de nicăieri. Ea trebuie construită în timp, prin încredere, convergență instituțională și printr-o justificare politică foarte clară pentru cetățenii europeni și canadieni.
Interesant este că ideea nu mai este doar o glumă. Un sondaj YouGov Canada din 2025 arăta că 42% dintre canadieni susțineau aderarea la UE, față de 33% care se opuneau. Iar în cele mai mari cinci state membre ale UE există majorități sau pluralități favorabile admiterii Canadei: 55% în Germania, 51% în Spania, 46% în Polonia, 42% în Franța și 41% în Italia. Chiar și acolo unde sprijinul este mai scăzut, cum este cazul Franței și Italiei, susținătorii sunt mai numeroși decât opozanții.
Deci nu aș spune că ideea este pur și simplu absurdă, deși aderarea nu este un proiect politic al UE sau al Canadei. Aș spune că este mai degrabă un simptom al felului în care se schimbă granițele politice ale Europei și al creșterii importanței sale geopolitice. În prezent, însă, mult mai important este faptul că UE și Canada se apropie deja prin instrumente concrete. Au un acord comercial important, CETA, care leagă economiile celor două părți. În plus, au semnat și un parteneriat bilateral de securitate și apărare, ceea ce arată că relația nu mai este doar economică, ci și strategică.
