Viața unui bărbat care se pregătește să devină nevăzător. „Doamne, dă-mi voie să-mi câştig pâinea!“
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mihăiță Marin, 41 de ani, și drumul său pentru a menține „starea de normal”.
Cuprins:
Izbucnește în lacrimi atunci când aude această întrebare-șablon: unde se vede în cinci ani? Plânge pentru că nu ştie, pentru că ar vrea să vadă în timp şi nu mai poate să o facă.
În cazul său, nu locul, ci verbul sugerează nesiguranța. Pentru că nu știe dacă, peste cinci ani sau chiar mai devreme, o să mai vadă.
15% din ochiul stâng
Mihăiță Marin îşi mai poate folosi 15% din ochiul stâng. Se mulțumește și cu atât. Îşi identifică obiectele din casă, deşi se descurcă mai mult pentru că-l ajută memoria.
Ca şi când ar trăi un continuu amurg de iarnă; ceţos şi rece. „Încă mai disting ceva. Dar poate că mâine nu o să mai disting nimic. Eu nu ştiu când va veni acest moment“.
Locuiește într-o garsonieră, în unul dintre cartierele Bucureștiului. O cameră aerisită, cu icoane, fără tablouri – doar strictul necesar, niciun acaret inutil. O masă, un pat, două canapele și un televizor. Atât. Şi Biblia de pe comodă. Estetica e pentru cei care se pot bucura de frumusețea lucrurilor. Pe el asta nu-l interesează.
Bărbatul suferă de glaucom, o afecţiune oculară cronică al cărei efect este orbirea. Cancerul ochilor, îi spune el. „Nu poţi să scapi. Nu există remediu. Îţi creşte tensiunea oculară şi se umflă ochiul. Ţi se sparg vasele de sânge şi, încet-încet, orbeşti“, povestește bărbatul în vârstă de 41 de ani, rezumând înțelesul a multe discuții cu medicii.
Să te descurci singur
Un prieten i-a spus cândva că o să vină și la el noaptea. Prietenul e orb, ştia ce spune. Mihăiţă s-a supărat atunci, dar vorbele alea l-au pus pe gânduri. Şi i s-a făcut foarte frică.
E e boală atât de periculoasă, încât acum, dacă m-aş enerva, aş putea orbi instant. Poate să mi se întâmple în orice moment. Brusc. Din senin. Aflu că s-a întâmplat o nenorocire şi orbesc. Altă nenorocire.Mihăiță Marin:
Până când va veni această clipă, glaucomul îi întunecă progresiv câmpul vizual. Mihăiţă ne povestește cum ne vede: ca și cum s-ar uita pe gaura cheii. În centru suntem nişte siluete luminoase, dar în ceaţă, iar pe margini este mult negru. Întuneric.
Știe deja. Cu fiecare zi care trece, va vedea tot mai puțin. Speră doar ca la anul încă să mai vadă ceva. Şi tot ce-i mai rămâne de făcut e să observe cum se adâncește mai mult în amurgul acesta continuu de iarnă. Şi să se gândească ce mai poate face atunci când vorbele prietenului său vor deveni realitate.
„Cu gândurile trebuie să te ajuţi singur. Trebuie să-ţi dai seama dacă poţi sau nu să treci peste această poveste a vieţii. Ştiţi, eu m-am descurcat mereu. Şi nu vreau să accept că va veni un moment în care nu voi mai putea să mă descurc“, spune bărbatul.
Pâinea
„Doamne, dă-mi voie să-mi câştig pâinea!“, spune în fiecare seară. E o rugăciune, o mantră creată de el.
Îşi mai aminteşte uneori de învăţătura din Evanghelia după Ioan: „Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu“. Mihăiţă nu mai citeşte cuvintele astea doar pentru că le ştie pe de rost. Sunt cuvintele care, cândva, i-au dat curaj. Şi i-au dat un sens, o explicaţie pentru acest supliciu de neînţeles.
„Într-o zi, bang!, n-am mai văzut nimic”
S-a întrebat și el, ca în pilda biblică: „Cu ce-am greșit să duc atâtea necazuri?”. N-a înţeles niciodată pentru ce a fost pedepsit, dar pedeapsa şi-a dus-o cu putere şi curaj. Mihăiță Marin a avut dintotdeauna probleme cu ochii. S-a născut cu o cataractă congenitală irecuperabilă. Prima operație la ambii ochi a suferit-o la 7 ani, în 1987.
„Aveam niște ochelari cu lentile cât fundul de borcan. În școală am avut parte și de bullying. De obicei mă jigneau, dar prin clasa a VIII-a m-a lovit cineva de am leșinat”, spune bărbatul. A rămas cu amintirile acelea. Încă se teme ca handicapul lui să nu-l arate vulnerabil în fața oamenilor. Trăiește permanent cu teama că, într-o zi, plimbându-se pe stradă, s-ar putea împiedica și ar cădea. Și atunci, trecătorii ar râde de el, s-ar gândi că poate e vreun alcoolic; ar trăi o mare rușine. „Nu vreau să mă vadă nimeni în suferință.”
Până la 20 de ani, s-a descurcat cu ochelarii aceia groși. Apoi a venit prima lovitură. „Am pierdut primul ochi – dreptul. Începusem să văd cam ciudat, dar nu mi-am dat seama că e grav. Și într-o zi, bang!, n-am mai văzut nimic”, povestește bărbatul. I s-a dezlipit total retina, i-au explicat medicii. „Ai grijă de ochiul celălalt”, l-a sfătuit oftalmologul.
S-a ambiționat să-și câștige singur pâinea
Mihăiță Marin a stat mult timp prin spitale și prin cabinete oftalmologice căutând o soluție chirurgicală la problema lui. Nu a găsit până la urmă, dar și-a făcut un drum în viață cum a putut.
A lucrat mai mult la negru, pe la piață, în construcții, pe unde a apucat. Era bine că lucrează şi câştigă bani, nu mai contau formalităţi precum contract de muncă, asigurare de sănătate sau prime de vacanţă. Era mulţumit. Așa s-a întâmplat în 2014, când și-a găsit un job care părea să-i ofere o stabilitate financiară.
Mi-am găsit un loc de muncă nociv pentru sănătatea mea, plăcut pentru mine. M-am angajat la un bar. Mie îmi place să iau lucrurile de la pământ şi să le ridic. Am găsit un bar rău-famat pe Şoseaua Giurgiului. Cu probleme, cu griji, cu nevoi, cu certuri, cu BGS, cu poliţie. Cred că am vrut să demonstrez că eu pot să fac asta, de m-am înhămat la aşa poveste.Mihăiță Marin:
Munca la bar a însemnat multe nopți pierdute, timp petrecut în fum gros de țigară, printre împătimiți ai jocurilor de noroc, scandalagii și mari consumatori de alcool. Le-a văzut pe toate aici, de la bani falși la trafic de droguri. „Când veneau oameni mai periculoși, trebuia să fii foarte atent. Trebuia să știi să aplanezi situația, că nici să-i deranjezi nu era bine. Eu am reușit.”
„A căzut cerul pe mine”
După doi ani în acest mediu toxic, în vara lui 2016, Mihăiță a văzut „ceva negru” și la ochiul stâng. „Mi se dezlipise retina și la celălalt ochi. Trebuia să fiu băgat în operație. A căzut cerul pe mine în momentul ăla”, își amintește bărbatul.
După intervenția chirurgicală, a văzut din nou lumina, însă simțea că vederea îi slăbește ușor-ușor. Atunci a aflat și faptul că avea glaucom. Și toate pastilele, picăturile oftalmice și alte tratamente nu vor face decât să amâne momentul în care va orbi complet. Dar Mihăiță nu a descurajat nici în acest ceas. S-a întors la bar să muncească. Din 2016 până azi, vederea lui a fost într-un regres continuu.
Ridică-te!
„Timp de 40 de ani, am încercat să fiu un om normal. N-am fost niciodată un om normal, dar am luptat mereu pentru asta. Şi acum să o iau de la început?”, dă el o definiție a normalului.
A făcut deja primii pași pentru a găsi ajutor. S-a înscris la Școala de Nevăzători de la Vatra Luminoasă. Până acum n-a participat la niciun curs, din cauze care n-au ținut de el, dar e convins că de aici o va lua din nou de la început. Va învăța alfabetul Braille și se va pregăti pentru momentul când nu va mai vedea nimic.
A găsit alinare într-o asociație pentru oameni cu dizabilități
A contactat și Asociația Ridică-te și umblă, unde spune că a fost ajutat. A găsit aici un grup de suport care are răbdarea de a-i aminti despre curajul său.
Şi-a făcut prieteni, oameni la fel de necăjiţi ca el, nevăzători, cu dizabilități de mobilitate şi alte greutăţi. Oameni alături de care îşi poate povesti necazurile și poate căuta speranța.
Asociația Ridică-te și umblă a fost fondată în 2010 pentru persoanele cu dizabilități și are filiale în 30 de județe. Membrii asociației îi ajută pe beneficiari cu problemele legale și administrative, dar organizează și tabere, activități în aer liber și programe de ajutorare, precum „Centrul de mobilitate”, care funcționează ca un taxi gratuit.
La asociație se duce în fiecare sâmbătă. E un schimb de probleme, acel schimb care te face să nu te mai simți unic în necazul tău.
A ajuns să le știe tuturor problemele. Îi dă curaj să vadă că se poate, că oamenii aceștia năpăstuiți pot să râdă, duc vieți liniștite și s-au lepădat de toate fricile date de handicap. Şi speră că, într-o zi, va fi și el ca ei.
„Asta mă dezarmează total”
Fără niciun sprijin financiar solid, Mihăiță Marin se întreține din ajutorul social pe care îl primește pentru handicap. 375 de lei pe lună. Atât. Mai are dreptul la 250 de lei, ajutor acordat de Primăria Capitalei. E dreptul lui. Are certificat care-i atestă gradul II accentuat. A depus şi cerere pentru gradul I, dar i-a fost respinsă.
„N-am ce să fac. Am dus hârtii, dovezi, tot. Pentru ei, dacă nu e întuneric total, pare să fie de ajuns să văd 15% cu un ochi”, spune bărbatul.
Pentru întocmirea dosarului a trecut prin experiențe rupte din romanele lui Ilf și Petrov. Birocrația românească e nemiloasă: în referatul făcut de doi medici, de la Spitalul de Ochi și de la Spitalul Malaxa, s-a scris că e în curs de orbire, adică vede între 0 și 15%. N-a fost bine. „Ei bine, pentru că nu era o cifră exactă, nu m-au luat în considerare. Vor o cifră exactă: 7%. Ca nişte roboţi”, povestește Mihăiță.
Asta se întâmplă pentru că dosarele de handicap sunt judecate după legi strâmbe, explică bărbatul. „Ei au o grilă, sunt niște roboți care aplică grila. De exemplu, după grila lor, un om cu metastaze, care va muri mâine, azi e bun de muncă. Situația mea nu-mi permite să lucrez, dar statul nu vrea să accepte asta – pentru că are o grilă. Pentru că am lucrat la negru și n-am zece ani pe cartea de muncă, n-am dreptul nici la pensie. Eu am zis: vreau să muncesc, dar unde?”, explică el.
Dacă ar primi gradul I, ar avea un venit de 600 de lei și alți 1.300 ca să poată plăti un însoțitor. Cu ajutorul Asociației Ridică-te și umblă, va încerca din nou să-și depună dosarul, să găsească alte surse de a se întreține. „Eu nu vreau gradul I, dar am nevoie de această încadrare. N-aș sta să cer dacă aș putea să merg la muncă. Aș merge! Eu vreau să fiu util. Și nu sunt. Iar asta mă dezarmează total. Nici măcar nu mi se dă șansa de a încerca”.
