Victor Morozov, critic de cinema important al noii generații: „Am atacat filme «bine făcute» pentru că simțeam în spatele fațadei respectabile o privire ostilă” | Interviu

Victor Morozov (n. 1998) este critic de film și selecționer al festivalului One World Romania. Colaborează regulat cu publicațiile Scena9 și Films in Frame. Între 2017 și 2025 a fost cronicarul de film la Dilema veche. În prezent desfășoară studii doctorale la Trinity College Dublin, teza sa intitulându-se „Revoluția Română ca experiment audiovizual“. A publicat cronici și eseuri în Cahiers du cinéma, Libération, MUBI Notebook sau Variety.

Exercițiu de concentrare pentru fiecare film

Libertatea: Ai debutat în critica de film la o vârstă nepermis de fragedă. De unde vine această pasiune și cum ai ajuns la film?
Victor Morozov: Am avut noroc să mi se dea un vot de încredere la Dilema veche imediat după plecarea Ancuțăi Proca, în 2017. Aveam 19 ani, abia terminasem liceul, a fost o mare provocare (și o onoare). Șapte ani nu am ratat niciun termen. Pentru mine, lucrurile presupuse de colaborarea cu o revistă – în primul rând, dorința de a fi publicat, apoi regularitatea și disciplina și, în fine, riscul inerent atunci când semnezi, deci când te expui – au fost de la început o evidență. 

Recomandări

Pensionarii speciali de la SRI, Interne și Armată cu locuri bine remunerate și la universitățile de stat. Alexandru Călin Bădărău, 19 salarii de la stat și privat

Am naturalizat economia asta muribundă a gazetei, pentru că de când mă uit la filme sunt obișnuit să citesc despre ele. Poate dintr-o prea mare obediență față de autoritate… Oricum, exercițiul ăsta de a gândi constant despre filme, de a îmi fixa toată energia pe un film doar pentru ca, o săptămână mai târziu, să trebuiască să îl uit ca să fac loc următorului, ca să îl „primesc” cum se cuvine, e ceva ce mi se potrivește ca mod de atenție, ca mod de lucru. 

Lucrând așa, nu prea am simțit că muncesc, deși am scris, slavă Domnului, sute de texte. Pe de altă parte, critica e o meserie grea, dar și una privilegiată, însă, în primul rând, e o meserie, să nu uităm asta. Vorba pictorului și criticului Manny Farber: „Mă sparg de râs cu artiștii care îi ridiculizează pe critici ca paraziți sau artiști manqués – o glumă oribilă. Nu-mi pot imagina o formă de artă mai perfectă, o carieră mai perfectă decât critica. Nu-mi pot imagina ceva mai valoros de făcut, și mereu am simțit asta”. 

– Râdeam acum o vară când eram la Moldox Cahul, festivalul de film documentar – că bunicii noștri au fost cumva vecini – din sate vecine și chiar și cu bunicii lui Cristi Mungiu, care sunt din Cahul. Te leagă ceva de „dincolo de Prut”? Sau te simți 100% tulcean, băiat de Dunăre?
– Bunica mea s-a născut acolo, e adevărat, și a trecut în partea asta de Prut, ca refugiată, în timpul războiului. Poate că și de aici vine un anume interes pentru regiunea respectivă. Știi, noi doi ne-am cunoscut mai bine de când cu acel interviu lung pentru FuturEast.blog, proiectul despre spațiul est-european și ex-sovietic pe care l-am întemeiat alături de prietenul meu Ioan Suhov în 2020, la început de pandemie. 

Recomandări

Benjamin Hodges, fost şef al Armatei SUA în Europa: „Putin va mai conduce Rusia încă cel puțin 10 ani”

Pe-atunci încă părea posibil să ne apropiem de zona asta, să o înțelegem dincolo de binarisme și lozinci. Aveam bilete de avion către Kyiv – pe care îl vizitasem deja într-o excursie revelatorie mai lungă prin Ucraina, în 2019 – și către St. Petersburg atunci când a izbucnit pandemia. Ulterior, utopia asta – faptul că putem fi împreună de la Paris la Ekaterinburg, să zicem – s-a închis tragic odată cu agresiunea rusească asupra Ucrainei. Eu însumi mi-am reprimat o parte din curiozitățile de atunci. 

Ne-am simțit ca niște idioți utili pentru că în loc să plecăm urechea la ceea ce pe moment ni se părea un anticomunism primitiv (și probabil că asta și e – uite unde am ajuns azi, să nu avem vreun candidat la președinție sau vreun partid de stânga în tot parlamentul, nu dezvolt –, dar era mai mult de atât, erau niște semnale de alarmă oneste față de politica expansionistă a lui Putin), idealizasem spațiul ăla, placasem peste el cu o formă de „ostalgie” la fel de primitivă. Dar acum sunt mai puțin sever cu mine cel din trecut. Cred că e ceva sănătos în a refuza prerogativele astea turbo-capitaliste, în a încerca să reliefezi, fie și naiv, demnitatea cartierelor de blocuri, măreția literaturii georgiene, un cinema est-european de salvat din anii ‘90 etc. Dar în fața războiului, a genocidului, a dictaturii, nuanțele astea politice pălesc.

Recomandări

Cele mai bune oferte la energie electrică în funcție de distribuitor și zona unde locuiești

Inspirat mult de Radu Cosașu

– Îți amintești care au fost primele filme care te-au convertit la „secta” cinematografică?
– În gimnaziu, prin 2009, s-a deschis la Tulcea un CityPlex și timp de câțiva ani am văzut acolo toate petardele posibile. Weekendul era despre asta – despre ieșiri cu colegii la mall, ca să vedem un film și să îl discutăm după. Era frumos. Unul dintre ultimele văzute a fost Aferim! al lui Jude, prin 2015. Apoi am renunțat să mai merg, toată clădirea aia aducea a abandon și vis stins în mizerie, magazinele erau tot mai sărace și mai goale, etajul cinematografului – cel cu fast-foodul – zăcea în paragină, programul se redusese la câteva zile pe săptămână, trebuia să fie minimum patru oameni ca să ruleze un film și mai niciodată nu erau. S-a închis pe timp de pandemie și așa a rămas până astăzi.

– Toți avem pasiuni care cu timpul se mai schimbă: poți să-mi zici care au fost regizorii preferați timpurii? Cu care ai pornit la drum…
– Am văzut foarte multe filme clasice din Nouvelle Vague în primii ani de liceu, fiindcă voiam să îmi perfecționez franceza. Mult Truffaut (la care nu am mai revenit de atunci decât cu mici excepții), filmele lui Godard din prima perioadă, Chabrol, Rohmer. Când am văzut Ma Nuit chez Maud (1969) prima oară, în clasa a unșpea, am zis că vreau să studiez cinemaul. Rohmer a rămas, de altfel, un stâlp în formarea mea, comfort food-ul meu cinefil la care mă întorc ori de câte ori am ocazia – e imparabil. Plus generația mai tulbure care a venit după, care a moștenit Nouvelle Vague-ul: Garrel, Pialat, Eustache, Akerman. Ăsta a fost nucleul dur, „filmele care mi-au privit adolescența”, pentru a-l parafraza pe Jean Louis Schefer.

– S-a schimbat mult perspectiva în timp? De exemplu, care sunt pasiunile regizorale actuale?
– Îți răspund un pic oblic, dar totuși nu fără legătură, printr-un citat din criticul de film Jean-Claude Biette: „Criticul care nu trage concluzii personale recitindu-și propriile măsuri este pur și simplu o persoană pe care nu putem conta. Nu-și ia el însuși măsuri, nu face decât să reproducă concluziile celorlalți”.

– Uneori îmi amintești de vechiul prieten, unul dintre marii critici ai noștri – care ne-a părăsit prea repede – Alex. Leo Șerban. Ai ceva din dezinvoltura, jocul minții și scrisului care-mi amintește de el. Am ținut mult la el. Prima dată am scris în reviste din Capitală și am vorbit la vernisajul lui de fotografie la sugestia lui. Nu o mai făcusem. El m-a debutat cumva public. Tu cu ce critici români ai crescut?
– Cartea lui Andrei Gorzo Lucruri care nu pot fi spuse altfel (2012), despre realismul bazinian al Noului Cinema Românesc (filmele timpurii ale unor Puiu, Porumboiu, Muntean), a fost un fel de biblie a mea în anii în care am decis că vreau să dau la film. Mă ghidam după ea până la dogmatism. În fond, felul meu de a scrie despre filme s-a conturat ulterior, după o perioadă de mimetism, și în opoziție cu critica practicată de Gorzo, pe care însă continui să o admir: e cel mai important critic al nostru și un mare stilist. (Înainte cochetasem cu gândul să fac istoria artei, fiindcă îmi plăcea Victor Ieronim Stoichiță – și îmi place și acum, îl consider un extraordinar teoretician și analist vizual venit dintr-o cultură, cea românească, ce nu știe să vadă imaginile). 

I-am citit toate scrierile despre film ale lui Alex. Leo Șerban – mă refer la cele strânse în volume –, dar fără a putea evita o anumită distanță. Paradoxal, pentru că, după cum spui și tu, plăcerea hedonistă a scriiturii, intuițiile din voleu, provocarea prin judecăți de gust „neconforme” sunt chestii care mă interesează și pe mine. Dar, cum s-a mai scris, Leo aparține altei epoci, în care „medierea culturală” prin critică se făcea după alte mijloace. În 2011, când a murit el, aveam 13 ani. Nu ne-am suprapus aproape deloc. 

Mult mai important pentru mine a fost Radu Cosașu, pe care știu că îl stimam „la comun”. Întâlnirea cu cărțile lui și apoi cu el, omul în carne și oase, e una dintre bornele vieții mele. Dar, ca să închei în spirit de contradicție față de o remarcă gratuită a lui Florin Poenaru cum că m-aș fi format în „estetismul autohton”, ce am inclus în volumul Ecranomanie nu datorează aproape nimic contextului local, ci studiilor mele din Franța și, mai larg, francofiliei de-o viață care m-a ghidat în meseria asta.

„Critica e o școală de gust și de sensibilitate”

– Ce este pentru tine critica de film și care e menirea ei? Eu îl citesc pe Morozov pentru a vedea cum se desființează un film sau să văd cum văd „ochii de-formați” ai lui Morozov altceva decât văd eu. Tu ce faci, de fapt, acolo?
– Există critici – și cred că, în mentalul colectiv românesc, asta e imaginea despre meseria noastră – pe care îi citești ca să verifici dacă filmul e „bine făcut”: dacă jocul actoricesc e bun, dacă povestea se ține… Rivette parcă spunea undeva că n-a putut suporta niciodată compartimentarea asta – „imaginea e așa și așa, dar muzica e splendidă” –, care face din film un calcul contabil, o sumă de departamente tehnice. 

Eu am adoptat crezul ăsta al lui, precum și consecința sa: faptul că, în calitate de critic de film, nu sunt vreun expert, nu sunt gardianul adevărului filmului – sunt doar cineva care și-a petrecut viața făcând asta, văzând filme, gândindu-se la ele, scriind despre ele, citind despre ele. Dar asta nu mă face un specialist al decriptării – nimic mai steril, după mine, decât să consumi critica și ca pe o formă de pedagogie. Cel mult îmi dă o anumită complexitate în constituirea mea ca subiect în cinema. 

Cred că aici s-ar putea să ai o lungime de avans dacă ești critic de film. Critica e o școală de gust și de sensibilitate; când apăr un film, nu îl apăr „obiectiv”, ci pentru că rezonez cu mizanscena sa, care reprezintă un punct de vedere asupra lumii. Am atacat filme „bine făcute” pentru că simțeam în spatele acestei fațade respectabile o privire ostilă, cinică etc. la care nu puteam să ader. 

Pentru mine, un critic bun este cineva care adoptă o serie de principii etice, care îmbrățișează anumite cauze politice, dar care refuză dogmatismul, afilierea cu industria, clicile. Un critic despre care se știe din start ce va gândi în legătură cu un anumit film este, pentru mine, un critic neinteresant. Am fost făcut de-a lungul timpului „comunist”, „estet”, „reacționar” și câte altele – pentru mine, ăsta e și un semn încurajator al faptului că m-am arătat disponibil în fața filmului, am încercat să îl îmbrățișez pe cât posibil fără prejudecăți și dintr-o plăcere a dialecticii. Deci, ca să răspund mai la obiect, ce încerc să fac este să prelungesc ecoul pe care filmul l-a stârnit în mine, să îl aduc la suprafață în altă formă, prin cuvântul scris, să glisez o ipoteză sau o intuiție între două figuri de stil efemere – nu să îl descifrez. 

„O felie tot mai subțire din marele tort audiovizual”

– Am citit cartea ta, mi-a plăcut, așa cum îmi plac mai toate textele tale, inclusiv cele care mă enervează. Care este miza cărții?
– Pariul acestei colecții de eseuri care e Ecranomanie ține de faptul că nu am inclus niciun text despre cinema în sens strict – nicio cronică de film, niciun portret de regizor etc. Este o carte care lucrează cu ceea ce aș numi „paracinema” – cu toate formele de imagini, de la pictură la imagini generate de inteligența artificială – cu care am interacționat în ultimii ani și despre care am avut ocazia să scriu în publicațiile Scena9, Matca și, mai ales, Films in Frame, de unde vine o bună parte din texte. A fost un privilegiu să pot publica eseuri despre politică, sport, cultură vizuală în sens larg, deși nu am o pregătire formală în niciunul dintre aceste domenii, iar asta, desigur, se vede în „amatorismul” evocat just de Radu Jude în prefață. 

Practic, miza cărții este aceea de a descentraliza cinemaul ca obiect demn de atenția criticului de film, în acord cu vârsta audiovizuală în care ne aflăm: una în care cinemaul nu mai e imaginea discriminantă, ci, vorba teoreticianului Lev Manovich, „o mică fereastră pe un ecran de computer, un flux printre altele care ne parvine din toată rețeaua, un fișier printre altele pe un hard-disk”. Acest „printre altele” e miza: descrierea acestor „alte” forme de imagini, aplecarea fără condescendență asupra lor, pentru a le smulge din flou-ul ambiental cu valențe catastrofist-metaforice („avalanșă de imagini”, „potop de imagini”) care nu ne ajută prea mult.

A fost și o chestie de afinitate personală: scriind despre deschiderea Jocurilor Olimpice de la Paris, de pildă, am simțit că mă aflu în fața unei provocări mult mai stimulante decât filmele uzuale de recenzat, dar și că, venind din zona analizei cinematografice, atinsesem un adevăr al acelui eveniment care depindea în mod clar de aria mea de expertiză. Practic, pentru a ne orienta prin prezent, de multe ori este nevoie să vorbim despre imagini, dar în România o facem în continuare prea rar; nivelul de reflecție asupra acestui climat audiovizual pare blocat în zorii televiziunii cu satelit, peisajul este pur și simplu dezolant dacă compari cu situația din Occident. 

Tot ce nu e cinema reprezintă, în continuare, un fel de mauvais objet nedemn de analiză și discurs critic. Zilnic văd tot soiul de exemple în jurul meu: când Elena Lasconi a divulgat acele imagini cu Nicușor Dan, toată bula noastră a fost cuprinsă de vechea dezbatere a secolului XX dintre imagine și autenticitate. Pagina de Twitter/X a Casei Albe comunică masiv via AI, cu tot soiul de mesaje nu doar abjecte pe plan moral, ci capabile să schimbe decisiv jocul politic: cum interpretăm asta? Lista poate continua la nesfârșit. 

Victor Burgin, teoretician și artist, spunea încă din anii ’90: „De acum înainte, imaginile sunt, în sânul societăților și între societăți, o forță materială în același sens precum forțele economice și politice. Nu mai putem considera că cultura vizuală contemporană – produsul combinat al media și al diverselor alte sfere de producție de imagini – constituie o simplă reflexie sau o simplă expresie a lumii în care trăim: ea contribuie la construcția sa”.

Punând lucrurile cap la cap, am realizat că în ultimii trei ani – primul eseu inclus în carte, ca dată a publicării, este din martie 2022 și discută imaginile războiului din Ucraina – am dezvoltat, în paralel cu activitatea mea uzuală de cronicar de film, o axă de multe ori mai palpitantă dedicată acestor „alte” tipuri de imagini. Mi-am zis că, într-o societate a spectacolului ca a noastră, unde litera și tiparul par să fi fost detronate din centrul lumii, a rămâne doar în zona deja balizată a filmului înseamnă a nu merge în sensul istoriei, a nu ține cont de transformările din jurul meu. 

Cinemaul mai reprezintă doar o felie tot mai subțire din marele tort audiovizual: e la concurență cu televiziunea, cu arta video din muzee și galerii, cu reel-ul de pe TikTok și cu alte și alte imagini care, cel puțin în România, rămân complet neanalizate, lăsate de izbeliște. Am încercat, în chip evident nesistematic, dar totuși ținând seama de o anume actualitate media, să dau seamă despre această stratificare. 

Am vrut și să mă țin la distanță, în general, de jargonul universitar, ca și de cel pur jurnalistic. Cartea învestește un teren median de asemenea abandonat în ultimii ani la noi, cel al presei culturale. Am gravitat între acești doi poli, sperând să pot spune ceva interesant despre contemporaneitate.

– Știi ce mi-ar plăcea să citesc? O analiză a cinemaului est-european. O faci? Sau la ce lucrezi în continuare?
– Ecranomanie s-a racordat la niște interese mai largi ale mele din ultima vreme, care țin de înscrierea cinemaului într-o istorie a reprezentării care merge adânc în istorie, până la picturile rupestre… E un domeniu de cercetare mai fluid, care refuză granițele stricte – „cinemaul e așa și pe dincolo, pictura, în schimb, e cu totul altceva…” – și adună laolaltă istoria artei, studiile media și, desigur, reflecția despre film: ceva ce în Vest se cheamă „arheologie media”, în care, de exemplu, actualele tehnologii de recunoaștere facială bazate pe AI comunică organic cu ritualul măștii mortuare din Antichitate. Imersarea în eseuri despre artă, despre cinema experimental, în scrierile teoreticienilor timpurii ai cinemaului etc. îmi arată că sunt atâtea lucruri de descoperit, că sunt abia la început și că această căutare s-ar putea să nu se termine niciodată. Iar gândul ăsta intimidant îmi dă, de fapt, multă putere.

Foto: Agerpres

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro