Am fost sedus și șantajat de eleva mea
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Când îmi aduc aminte de ce am fost nevoit sâ renunț la pasiunea vieții mele, îmi vine să urlu a pustiu, pentru câ asta e viața mea acum - un pustiu nesfârșit. și totul din cauza unei copile pe care eu am crezut-o nevinovată, dar care s-a dovedit a fi mai perversă ca una de pe centură. Câteva clipe de extaz, pe care nu le-am cerut, m-au distrus.
Am fost profesor și, pe onoarea mea, mi-am iubit meseria. Am predat limba engleză, la liceu. Le-aș fi vorbit ore întregi copiilor despre Byron sau Shelley, despre Dickens, le-aș fi citit fără oprire din piesele lui Shakespeare. Din păcate, orele erau prea scurte pentru tot ce voiam eu să-i învăț. Unora dintre elevii mei am reușit să le insuflu pasiunea pentru literatura britanică. De aceea, spre satisfacția mea, am inventat „English Day" (Ziua Engleză), adică două ore de „șezătoare" în fiecare joi după-amiază, în care ne jucam de-a „Cercul Poeților Dispăruți".
Dar n-am reușit să-i „corup" pe toți. Distingeam trei alte categorii: cea a împătimiților într-ale mate-maticii, care se achitau de orele mele cu note decente și cu un interes reținut, cea a nehotărâților, de la care obțineam rezultate în salturi, în funcție de stările de spirit, oboseală și vremea de afară, și o categorie mică, dar incredibil de problematică, pe care o numeam „a condamnaților", condamnați adică la corigență. Aveam trei „condamnați" în toate clasele la care predam. Nu se lipea nimic de ei, fiindcă se scuturau cu grijă de orice strop de materie pe care mă străduiam să le-o strecor în creierașe.
Cea mai înverșunată dintre ei era Francisca, dintr-a unsprezecea B. Era atât de frumoasă, încât ajunsese la concluzia că, pentru a reuși în viață, nu trebuie să învețe decât arta de-a fi femeie. Complicată artă, dacă mă gândeam la privirile pe care le împărțea în jurul ei, când misterioase, când pisicoase, după caz. Cât despre felul cum știa să-și pună în valoare formele grațioase, feciorelnice, pielea albă ca laptele și părul arămiu, n-am cuvinte de admirație. Când simțea că a zbârcit-o rău, făcea apel la blugi și tricou, ca să-și comunice cumințenia și nevinovăția. Iar când voia să-și sensibilizeze dascălii, recurgea la accesorii savante și discret-provocatoare ale modei, pe care nici fosta mea soție, maestră a seducției, nu știa să le folosească.
Pe Francisca n-o interesa școala. Le dădea din greu de furcă tuturor colegilor mei. Dar nu se puteau supăra pe ea, li se rupea inima când îi puneau nota patru în catalog.
și mie mi s-a rupt inima, de două ori într-un trimestru. — Mai ai un patru, Francisca, după ce m-am făcut de trei ori că nu observ lipsa temei tale, am certat-o, când să-i pun al doilea patru în catalog. Ce să mă fac cu tine? Nici „yes" și „no" nu vrei să înveți!
— Ce să fac, dom' profesor? m-a luat ea retoric, privindu-mă cu ochi de căprioară înjunghiată. Nu m-ajută memoria...
— Ba te-ajută, Francisca! Dacă s-ar preda ore de modă sau de geografie a cafenelelor din oraș, ai lua zece pe linie! Până una, alta, trebuie să iei măcar opt în teză, că, altfel, sunt nevoit să te las corigentă. Ce zici, poți să ții minte măcar informația asta?
— Păi... am să-ncerc, mi-a răspuns căprioara, împodobindu-și obrajii, și-așa trandafirii, cu o adorabilă îmbujorare.
într-adevăr, n-a uitat discuția noastră, căci, după oră, când mă îndreptam spre cancelarie, m-a atacat pe hol.
— Dom' profesor, știți, dacă rămân și la engleză, nu știu cum mă mai descurc! Mă lasă și doamna Sava, la chimie. Vă rog, ajutați-mă!
— Cum propui să te-ajut? știi bine că nu pot să-ți șterg notele din catalog.
— De ce? m-a întrebat cu glas mic, nevinovat.
— Fiindcă e ilegal și incorect. Singura soluție ar fi să înveți.
— Nu pot singură...
— Ce vrei să spui?
— Păi, dacă m-ați ajuta, măcar câteva ore...
— Uf, Francisca, știi ce-mi ceri tu? Să renunț la „English Day", adică să-i sacrific pe colegii tăi merituoși pentru tine!
Era adevărat, altă fereastră nu aveam cum să-mi fac în timpul săptămânii. și nici nu era să-i cer bani pe meditații. Nu era corect. Dar puteam să-i rezist rugăminții aceleia disperate din ochișorii ei?
— Dacă mă ajutați, vă promit că am să vin și eu la „English Day"!
— Iată o intenție lăudabilă, Francisca. Dacă te fac să participi la șezătoarea noastră, înseamnă că sunt un geniu! am răspuns, hotărât să accept provocarea. Fie, vino joi, la trei, în cancelarie.
A venit, în rolul de adolescentă spășită. M-am supus de unul singur caznelor cu conjugarea verbelor modale. De unul singur, căci mă treceau toate apele turuind, în timp ce ea mă privea destinsă și cu ochi senini, de parcă ne aflam pe plajă, la mare, și nicidecum într-o sală de clasă, încercând să evităm o corigență.
— Ei, ia repetă ce ți-am explicat azi, să văd dacă ai reținut ceva! i-am ordonat, când am simțit că-mi iau foc plămânii de-atâta monolog.
— I may... May I... să te invit la o bere, dom' profesor?
Am crezut că nu aud bine. Dar nu se făcea să-mi arăt deruta în fața unei puștoaice.
— Ia te uită, vezi că ai învățat ceva? am dres rapid busuiocul. OK, suntem pe calea cea bună!
— „White Horse", îl știi. Nu-i departe de școală.
— Stai, stai, ora s-a terminat, poți să-ți reiei limba maternă de acum!
— Păi, haidem la „White Horse"!
— Mersi de invitație, Francisca, dar n-am vreme. Mai am azi doi învățăcei de școlit! Poate, data viitoare, mi-am îmblânzit eu refuzul cât am putut. Dar degeaba. Francisca nu concepea să fie refuzată. Ceea ce mi-a comunicat, pe limba lui Shakespeare, lăsându-mă de-a dreptul mască.
— I won't take no for an answer, dom' profesor!
— Tu îți bați joc de mine? Văd că n-ai probleme cu engleza.
— Ba am, pe bune! Mari de tot! Fraza asta am învățat-o special, dintr-un film!
— Special pentru ce?
— Pentru tine... Ca să nu mă refuzi...
Gata, era unu la zero pentru Francisca. Am lăsat baltă cele două meditații din seara aceea și m-am dus cu ea la „White Horse", unde am ascultat cu gura căscată povestea dramatică a vieții ei. Era orfană de la vârsta de șase ani, fusese crescută de unchii ei, care o persecutau cât cuprinde, convingând-o că e proastă și neajutorată, că, oricum, nu se va alege nimic de capul ei, așa că mai bine să-și caute cât mai repede un soț, ca să nu moară de foame, fiindcă ei n-au de gând s-o mai întrețină, când va împlini optsprezece ani.
— Vai, s-a făcut ora zece jumate! a exclamat, la un moment dat. Ce mă fac, nu mă mai primește unchiul în casă, la ora asta!
— Ce vorbă-i asta? Cum să nu te primească? ți s-a mai întâmplat?
— Da, de două ori! Așa e regula: dacă întârzii de zece, nu mai am ce căuta acasă.
— și ce-ai făcut?
— M-am dus la vecini. Dar mi-e rușine... Nu le convine deloc să le facă unchiul scandal că-mi încurajează apucăturile...
— Bine, haidem la unchiul, vorbesc eu cu el!
— Ba să nu faci una ca asta! Pe tine o să te reclame la școală, că mă ții noaptea pe străzi, iar pe mine o să mă bată!
Ce mai tura, vura, am dus-o la mine acasă. Că doar nu era s-o las pe străzi!
Era vina mea că nu-mi dădusem seama cum zboară timpul. Degeaba m-am culcat în sufragerie, pe canapea, ca să păstrez distanța cuvenită față de eleva mea. A redus ea distanța până la zero, strecurându-se lângă mine, pe la trei dimineața, sub pretextul că-i era teamă singură, în loc străin. Cu mine, i-a trecut teama. în așa măsură, încât m-a violat, aproape. Oricât v-ar veni de greu să credeți, și bărbații pot fi violați.
M-am supărat rău pe ea, dar și mai rău pe maică-sa, care m-a vizitat în cancelarie, trei zile mai târziu.
— Domnul profesor Stan? Sunt Elena Blănaru, mama Franciscăi. Putem discuta cinci minute pe hol?
— Mama Franciscăi? Mi-a spus că e orfană!
— Nu contează ce v-a spus ea, m-a pus la punct doamna Blănaru, care avea ochii de pisică ai fiică-sii. Contează ce vă spun eu. Dacă Francisca rămâne corigentă la limba engleză, vă reclam în consiliul profesoral pentru corupere de minori! Vă este suficient de clar?
— Da, suficient, i-am răspuns, ferin-du-mă de privirea felin-agresivă a doamnei Blănaru și gândindu-mă că era în stare să-mi... pună blana pe băț.
Mă întrebați ce-am făcut? Ceea ce trebuia. Am lăsat-o, firește, corigentă pe Francisca, cu care n-am mai vrut să am de-a face. Dar tot nu m-am abținut să-i arunc o vorbă.
— Ce soartă grea ai, fetițo! Orfană de părinți, dar și de școală! Nu știu, zău, ce s-o alege de capul tău, când ai să împlinești optsprezece ani!
— Go to hell! mi-a răspuns, cu o dicție desăvârșită.
— Acolo mă și duc, direct în iad. Spune-i maică-tii că nu-i nevoie să mă reclame!
Pe urmă, mi-am dat demisia. Fără nicio explicație. Dar cu durere în suflet. Nu meritam altceva. Acum, trăiesc din traduceri și din amintirile legate de meseria pe care am iubit-o.
Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.
![Aici se duc banii din televiziune! Intrați în vila de lux cu 7 camere a familiei Fodor: Au un măslin uriaș în curte și bucătărie de 22 mp [30 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/p_Wk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlL2U4bU1CcVB3RzU2S2txdDk1ck1xVmdoQ05RTzgxYTg5U2sxemUwWE4uanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
![Raiul pe pământ! Cum arată casa cu 5 camere a Mirelei Vaida: Living cu perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 € [27 FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
